Audienţa generală de miercuri

Sfântul Grigore din Nazianz
miercuri, 22 august 2007

Dragi frați și surori,

În cursul portretelor marilor Sfinți Părinți și Doctori ai Bisericii pe care încerc să-l ofer în aceste cateheze, ultima dată am vorbit despre sfântul Grigore din Nazianz, Episcop din cel de-al IV-lea secol; astăzi aș vrea să mai adaug ceva portretului acestui mare învățător. Vom încerca să expunem câteva dintre învățăturile sale. Reflectând asupra misunii pe care Dumnezeu i-o încredințase, sfântul Grigore Nazianzenul încheia: «Am fost creat pentru a urca până la Dumnezeu prin faptele mele» (Oratio 14,6 de pauperum amore: PG 35,865). De fapt, el a pus în slujirea lui Dumnezeu și a Bisericii talentul său de scriitor și orator. A compus numeroase discursuri, diferite omilii și elogii, multe scrisori și opere poetice (aproape 18.000 de versuri!): o activitate într-adevăr minunată. Înțelesese că aceasta era misiunea pe care Dumnezeu i-o încredințase: «Slujitor al Cuvântului, eu ader la ministerul Cuvântului; pentru ca să nu consimt niciodată la neglijarea acestui bine. Această vocație o apreciez și o accept, și primesc din ea bucurie mai multă decât din toate celelalte lucruri împreună» (Oratio 6,5: SC 405,134; cfr și Oratio 4,10).

Nazianzenul era un om blând, și în viața sa a încercat mereu să înfăptuiască pacea în Biserica timpului său, sfâșiată de invidii și erezii. Plin de curaj evanghelic s-a străduit să depășească propria timiditate pentru a proclama adevărul credinței. Simțea în mod arzător dorința de a se apropia de Dumnezeu, de a se uni cu el. Acest adevăr îl mărturisește el însuși într-una din poeziile sale, unde scrie:

«între marile valuri ale mării vieții
agitată încoace și încolo de vânturi puternice,
un singur lucru îmi era drag, singura mea bogăție,
comfort și uitare a oboselilor,
lumina Sfintei Treimi»

(Carmina [historica] 2,1,15 PG 37,1250ss.).

Grigore face să strălucească lumina Sfintei Treimi, apărând credința proclamată în Conciliul de la Niceea: un singur Dumnezeu în trei Persoane egale și distincte – Tată, Fiu și Duh Sfânt -, «întreită lumină care se adună într-o unică splendoare» (Imn de seară: Carmina [historica] 2,1,32: PG 37,512). Așadar, afirmă mereu Grigore sub călăuzirea sfântului Paul (1Cor 8,6), «pentru noi există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care vin toate; un singur Domn, Isus Cristos, prin care există toate; și un Duh Sfânt, în care sunt toate» (Oratio 39,12: SC 458,172).

Grigore a scos mult în evidență deplina umanitate a lui Cristos: pentru a-l răscumpăra pe om în totalitatea sa corporală, suflet și spirit, Cristos a asumat toate dimensiunile naturii umane, altfel omul nu ar fi fost mântuit. Împotriva ereziei lui Apolinar, care susținea că Isus Cristos nu asumase un suflet rațional, Grigore abordează problema în lumina misterului mântuirii: «Ceea ce nu a fost asumat, nu a fost vindecat» (Ep. 101,32: SC 208,50) și dacă Cristos nu ar fi «avut intelect rațional, cum ar fi putut să fie om?» (Ep. 101,34: SC 208,50). Era tocmai intelectul nostru, rațiunea noastră cea care avea și are nevoie de relație, de întâlnirea cu Dumnezeu în Cristos. Devenit om, Cristos ne-a dat posibilitatea de a deveni la rândul nostru ca și El. Nazianzenul îndeamnă: «Să încercăm să fim ca și Cristos, pentru că și Cristos a devenit ca și noi: să devenim dumnezei prin intermediul lui, din moment ce El însuși, prin intermediul nostru, a devenit om. A luat ceea ce este mai rău asupra sa, pentru a ne dărui ceea ce este mai bun» (Oratio 1,5: SC 247,78).

Maria, care i-a dat natura umană lui Cristos, este adevărată Mamă a lui Dumnezeu (Theotókos: cfr Ep. 101,16: SC 208,42), și în vederea măreței sale misiuni a fost „pre-purificată” (Oratio 38,13: SC 358,132, aproape un îndepărtat preludiu al dogmei Neprihănitei Zămisliri). Maria este propusă ca și model al creștinilor, mai ales al fecioarelor, și ca ajutor ce trebuie invocat în necesități (cfr Oratio 24,11: SC 282,60-64).

Grigore ne amintește că, fiind persoane umane, trebuie să fim solidari unii cu alții. Scrie: «”Noi suntem toți una în Domnul” (cfr Rom 12,5), bogați și săraci, sclavi și liberi, sănătoși și bolnavi; și unic este capul de la care provin toate: Isus Cristos. Și după cum fac membrele unui singur trup, fiecare se ocupă de fiecare, și toți de toți.» Apoi, referindu-se la cei bolnavi și la persoanele aflate în dificultate, încheie: «Aceasta este unica mântuire pentru trupul și sufletul nostru: caritatea față de ei» (Oratio 14,8 de pauperum amore: PG 35,868ab). Grigore evidențiază că omul trebuie să imite bunătatea lui Dumnezeu și de aceea recomandă: «Dacă ești sănătos și bogat, alină nevoia celui care este bolnav și sărac; dacă nu ai căzut, ajută-l pe cel care a căzut și trăiește în suferință; dacă ești vesel, mângâie-l pe cel trist; dacă ești norocos, ajută-l pe cel care este mușcat de ghinion. Dă lui Dumnezeu o dovadă de recunoștință, pentru că ești unul dintre cei care pot face binele, și nu unul dintre cei care are nevoie de binefacere… Fii bogat nu doar în bunuri, dar și în pietate; nu doar în aur, dar și în virtuți, sau mai bine, doar în acestea. Depășește faima aproapelui tău arătându-te mai bun decât toți; fă-te Dumnezeu pentru cel ghinionist, imitând milostivirea lui Dumnezeu» (Oratio 14,26 de pauperum amore: PG 35,892bc).

Grigore ne învață înainte de toate importanța și necesitatea rugăciunii. El afirmă că «este necesar să-ți amintești de Dumnezeu chiar mai des decât să respiri» (Oratio 27,4: PG 250,78), pentru că rugăciunea este întâlnirea setei lui Dumnezeu cu setea noastră. Dumnezeu este însetat de setea noastră pentru el (cfr Oratio 40,27: SC 358,260). În rugăciune noi trebuie să ne îndreptăm inima spre Dumnezeu, pentru a ne dărui lui ca și ofertă ce trebuie purificată și transformată. În rugăciune noi vedem totul în lumina lui Cristos, lăsăm să cadă măștile noastre și ne cufundăm în adevăr și în ascultarea de Dumnezeu, alimentând focul iubirii.

Într-o poezie, care este în același timp meditație despre scopul vieții și invocare implicită a lui Dumnezeu, Grigore scrie:

«Ai o datorie, suflete al meu
o mare datorie, dacă vrei.
Privește-te serios pe tine însuți,
ființa ta, destinul tău;
de unde vii și unde va trebui să te așezi;
încearcă să cunoști dacă este viață ceea ce trăiești
sau dacă este ceva mai mult.
Ai o datorie, suflete al meu,
de aceea curăță viața ta:
ia seama, te rog, la Dumnezeu și la misterele sale,
cercetează ce anume era înainte de acest univers
și ce anume este acesta pentru tine,
de unde a venit, și care va fi destinul său.
Iată datoria ta,
suflete al meu,
curăță, de aceea, viața ta»
(Carmina [historica] 2,1,78: PG 37,1425-1426).

În mod continuu sfântul Episcop cere ajutor lui Cristos pentru a fi ridicat și a relua drumul:

«Am fost dezamăgit, Cristoase al meu,
datorită mândriei mele prea mari:
din înălțimi am căzut mult în adâncuri.
Dar ridică-mă din nou acum, căci văd
că m-am înșelat eu însumi;
dacă iarăși mă voi încrede prea mult în mine însumi
imediat voi cădea, și căderea mea va fi fatală»
(Carmina[historica] 2,1,67: PG 37,1408).

Grigore, așadar, a simțit nevoia de a se apropia de Dumnezeu pentru a depăși oboseala propriului eu. A experimentat avântul inimii, însuflețirea unui suflet sensibil și instabilitatea fericirii efemere. Pentru el, în drama unei vieți asupra căreia apăsa conștiința propriei slăbiciuni și a propriei mizerii, experiența iubirii lui Dumnezeu a avut mereu supremație. Ai o datorie suflete, – ne spune sfântul Grigore și nouă -, datoria de a găsi adevărata lumină, de a găsi adevărata înălțime a vieții tale. Și viața ta înseamnă a te întâlni cu Dumnezeu, care este însetat de setea noastră după el.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 22.08.2007
Publicarea pe acest sit: 22.08.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns