Audiența generală de miercuri

Cateheze despre Fericiri:
9. „Fericiți cei persecutați din cauza dreptății,
pentru că a lor este împărăția cerurilor” (Mt 5,10)
miercuri, 29 aprilie 2020

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Cu audiența de astăzi încheiem parcursul despre Fericirile evanghelice. Așa cum am ascultat, în ultima se proclamă bucuria escatologică a celor persecutați din cauza dreptății.

Această fericire anunță aceeași fericire din prima: împărăția cerurilor este a celor persecutați așa cum este a celor săraci în duh; înțelegem astfel că am ajuns la sfârșitul unui parcurs unitar depănat în anunțurile precedente.

Sărăcia în duh, plânsul, blândețea, setea de sfințenie, milostivirea, purificarea inimii și faptele de pace pot conduce la persecuție din cauza lui Cristos, însă această persecuție la sfârșit este cauză de bucurie și de mare răsplată în ceruri. Cărarea Fericirilor este un drum pascal care conduce de la o viață conform lumii la aceea conform lui Dumnezeu, de la o existență condusă de trup – adică de egoism – la aceea condusă de Duh.

Lumea, cu idolii săi, compromisurile sale și prioritățile sale, nu poate aproba acest tip de existență. „Structurile de păcat”1, adesea produse de mentalitatea umană, așa de străine cum sunt de Duhul de adevăr încât lumea nu le poate primi (cf. In 14,17), nu pot decât să refuze sărăcia sau blândețea sau curăția și să declare viața conform Evangheliei ca o eroare și o problemă, deci ceva care trebuie marginalizat. Așa gândește lumea: „Aceștia sunt idealiști sau fanatici…”. Așa gândesc ei.

Dacă lumea trăiește în vederea banilor, oricine ar demonstra că viața se poate împlini în dăruire și în renunțare devine un deranj pentru sistemul lăcomiei. Acest cuvânt „deranj” este cheie, pentru că numai mărturia creștină, care face atât de mult bine atâtor oameni pentru că o urmează, deranjează pe cei care au o mentalitate lumească. O trăiesc ca pe un reproș. Când apare sfințenia și se evidențiază viața fiilor lui Dumnezeu, în acea frumusețe există ceva incomod care cheamă la o luare de poziție: ori să se lase pus în discuție și să se deschidă la bine ori să refuze acea lumină și să-și împietrească inima, chiar până la opoziție și până la îndârjire (cf. Înț 2,14-15). Este curios, atrage atenția a vedea cum, în persecuția martirilor, crește ostilitatea până la îndârjire. Este suficient să vedem persecuțiile din secolul trecut, al dictaturilor europene: cum se ajunge la îndârjire împotriva creștinilor, împotriva mărturiei creștine și împotriva eroismului creștinilor.

Însă asta arată că drama persecuției este și locul eliberării de supunerea față de succes, față de lauda deșartă și față de compromisurile lumii. De ce anume se bucură cel care este refuzat de lume din cauza lui Cristos? Se bucură că a găsit ceva care valorează mai mult decât lumea întreagă. De fapt, „ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul?” (Mc 8,36). Ce avantaj este acolo?

Este dureros de amintit că, în acest moment, există mulți creștini care îndură persecuții în diferite zone ale lumii și trebuie să sperăm și să ne rugăm ca suferința lor să fie oprită cât mai curând. Sunt atâția: martirii de astăzi sunt mai mulți decât martirii din primele secole. Să exprimăm acestor frați și surori apropierea noastră: suntem un singur trup și acești creștini sunt membre sângerânde ale trupului lui Cristos care este Biserica.

Dar trebuie să fim atenți și să nu citim această fericire în cheie victimistă, auto-compătimitoare. De fapt, nu întotdeauna disprețul oamenilor este sinonim cu persecuția: imediat puțin după aceea Isus spune că creștinii sunt „sarea pământului” și avertizează cu privire la pericolul de „a pierde gustul”, altminteri sarea „nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni” (Mt 5,13). Așadar, există și un dispreț care este vina noastră, când pierdem gustul lui Cristos și al Evangheliei.

Trebuie să fim fideli față de cărarea umilă a Fericirilor, pentru că este aceea care ne duce să fim ai lui Cristos și nu ai lumii. Merită de amintit parcursul sfântului Paul: când credea că este un drept, de fapt era un persecutor, însă când a descoperit că este un persecutor, a devenit un om al iubirii, care înfrunta cu bucurie suferințele persecuției pe care o îndura (cf. Col 1,24).

Excluderea și persecuția, dacă Dumnezeu ne acordă harul, ne face să ne asemănăm cu Cristos răstignit și, asociindu-ne la pătimirea sa, sunt manifestarea vieții noi. Această viață este aceeași a lui Cristos, care pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră a fost „disprețuit și respins de oameni” (cf. Is 53,3; Fap 8,30-35). A-l primi pe Duhul său ne poate duce să avem atâta iubire în inimă încât să ne oferim viața pentru lume fără a face compromisuri cu înșelăciunile sale și acceptând refuzul ei. Compromisurile cu lumea sunt pericolul: creștinul este mereu ispitit să facă anumite compromisuri cu lumea, cu spiritul lumii. Aceasta – a refuza compromisurile și a merge pe calea lui Isus Cristos – este viața împărăției cerurilor, cea mai mare bucurie, adevărata fericire. Și după aceea, în persecuții este mereu prezența lui Isus care ne însoțește, prezența lui Isus care ne mângâie și forța Duhului care ne ajută să mergem înainte. Să nu ne descurajăm când o viață coerentă cu Evanghelia atrage persecuțiile oamenilor: Duhul este cel care ne susține, pe acest drum.

Notă

1 Cf. Discurs adresat participanților la workshop-ul „Noi forme de fraternitate solidară, de incluziune, integrare și inovație”, 5 februarie 2020: „Idolatria banului, lăcomia, corupția, toate sunt «structuri ale păcatului» – cum le definea Ioan Paul al II-lea – produse de «globalizarea indiferenței»”.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.04.2020
Publicarea pe acest sit: 29.04.2020
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.