Audienţa generală de miercuri

Familia – 3. Tatăl
miercuri, 28 ianuarie 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Reluăm drumul de cateheză despre familie. Astăzi ne lăsăm conduși de cuvântul „tată”. Un cuvânt mai îndrăgit decât oricare altul de noi creștinii, pentru că este numele cu care Isus ne-a învățat să-l numim pe Dumnezeu: tată. Sensul acestui nume a primit o nouă profunzime tocmai pornind de la modul în care Isus îl folosea pentru a se adresa lui Dumnezeu și a manifesta raportul său special cu El. Misterul binecuvântat al intimității lui Dumnezeu, Tată, Fiu și Duh, revelat de Isus, este inima credinței noastre creștine.

„Tată” este un cuvânt cunoscut de toți, un cuvânt universal. El indică o relație fundamentală a cărei realitate este veche cât istoria omului. Totuși, astăzi s-a ajuns să se afirme că societatea noastră ar fi o „societate fără tați”. Cu alte cuvinte, îndeosebi în cultura occidentală, figura tatălui ar fi în mod simbolic absentă, dispărută, înlăturată. Într-un prim moment, acest lucru a fost perceput ca o eliberare: eliberare de tatăl-stăpânul, de tatăl ca reprezentant al legii care se impune din exterior, de tatăl ca un cenzor al fericirii copiilor și piedică în calea emancipării și autonomiei tinerilor. Uneori în unele case domnea în trecut autoritarismul, în anumite cazuri chiar samavolnicia: părinți care îi tratau pe copii ca servitori, nerespectând exigențele personale ale creșterii lor; tați care nu îi ajutau să întreprindă drumul lor cu libertate – dar nu este ușor a educa un copil în libertate -; tați care nu îi ajutau să asume propriile responsabilități pentru a construi viitorul lor și pe cel al societății.

Desigur, aceasta nu este o atitudine bună; însă așa cum se întâmplă adesea, se trece de la o extremă la alta. Problema din zilele noastre nu pare să mai fie atât prezența invadatoare a taților, cât mai ales absența lor, ascunderea lor. Tații sunt uneori așa de concentrați asupra lor înșiși și asupra muncii lor și uneori asupra propriilor realizări individuale, încât uită și familia. Și îi lasă singuri pe cei mici și pe tineri. Deja ca Episcop de Buenos Aires observam sentimentul de orfan pe care îl trăiesc astăzi tinerii; și adesea îi întrebam pe tați dacă se jucau cu copiii lor, dacă aveau curajul și iubirea de a pierde timp cu copiii. Și răspunsul era urât, în majoritatea cazurilor: „Eh, nu pot, pentru că am atâta de lucru…”. Și tatăl era absent de la acel copil care creștea, nu se juca împreună cu el, nu, nu pierdea timp cu el.

Ori, în acest drum comun de reflecție despre familie, aș vrea să spun tuturor comunităților creștine că trebuie să fim mai atenți: lipsa figurii paterne în viața celor mici și a tinerilor produce lacune și răni care pot să fie și foarte grave. Și de fapt devierile copiilor și adolescenților se pot conduce în bună parte la această lipsă, la lipsa de exemple și de călăuze autoritare în viața lor de fiecare zi, la lipsa de apropiere, la lipsa de iubire din partea taților. Este mai profund decât ceea ce gândim sentimentul de orfan pe care îl trăiesc atâția tineri.

Sunt orfani în familie, pentru că tații sunt adesea absenți, chiar fizic, din casă, dar mai ales pentru că, atunci când sunt, nu se comportă ca tați, nu dialoghează cu copiii lor, nu își îndeplinesc misiunea lor educativă, nu le dau copiilor, cu exemplul lor însoțit de cuvinte, acele principii, acele valori, acele reguli de viață de care au nevoie ca de pâine. Calitatea educativă a prezenței paterne este cu atât mai necesară cu cât tatăl este mai constrâns de locul de muncă să stea departe de casă. Uneori pare că tații nu știu bine ce loc să ocupe în familie și cum să îi educe pe copii. Și atunci, în îndoială, se abțin, se retrag și neglijează responsabilitățile lor, eventual refugiindu-se într-un raport improbabil „egal” cu copiii. Este adevărat că tu trebuie să fii „coleg” al copilului tău, dar fără a uita că tu ești tatăl! Dacă tu te comporți numai ca un coleg egal cu copilul, acest lucru nu va face bine copilului.

Și această problemă o vedem și în comunitatea civilă. Comunitatea civilă cu instituțiile sale are o anumită responsabilitate – putem spune paternă – față de tineri, o responsabilitate pe care uneori o neglijează sau o exercită rău. Și ea adesea îi lasă orfani și nu le propune un adevăr de perspectivă. Astfel, tinerii rămân orfani de drumuri sigure de parcurs, orfani de învățători în care să aibă încredere, orfani de idealuri care să încălzească inima, orfani de valori și de speranțe care să îi susțină zilnic. Sunt umpluți eventual de idoli, dar li se fură inima; sunt determinați să viseze distracții și plăceri, dar nu li se dă loc de muncă; sunt înșelați cu zeul ban și le sunt negate adevăratele bogății.

Și atunci va face bine tuturor, taților și copiilor, să reasculte promisiunea pe care Isus a făcut-o discipolilor săi: „Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,18). De fapt, El este Calea care trebuie parcursă, Învățătorul care trebuie ascultat, Speranța că lumea se poate schimba, că iubirea învinge ura, că poate exista un viitor de fraternitate și de pace pentru toți. Cineva dintre voi va putea să îmi spună: „Dar, părinte, astăzi dumneavoastră sunteți prea negativ. Ați vorbit numai despre lipsa taților, ce se întâmplă când tații nu sunt aproape de copii…” Este adevărat, am dorit să subliniez acest lucru pentru că miercurea viitoare voi continua această cateheză scoțând în evidență frumusețea paternității. Pentru aceasta am ales să încep de la întuneric pentru a ajunge la lumină. Fie ca Domnul să ne ajute să înțelegem bine aceste lucruri. Mulțumesc!