Audiența generală de miercuri

A vindeca lumea
11. Rugăciunea Psalmilor (2)
miercuri, 21 octombrie 2020

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi noi ar trebui să schimbăm un pic modul de a organiza această audiență din cauza coronavirusului. Voi sunteți separați, și cu protecția măștii, și eu sunt aici un pic distant și nu pot să fac ceea ce fac mereu, să mă apropii de voi, pentru că se întâmplă că, de fiecare dată când eu mă apropii, voi veniți toți împreună și se pierde distanța și există pericolul infectării pentru voi. Îmi pare rău să fac asta însă este pentru siguranța voastră. În loc să vin aproape de voi și să strâng mâinile și să salut, ne salutăm de departe, dar să știți că eu sunt aproape de voi cu inima. Sper ca voi să înțelegeți de ce fac asta. Apoi, în timp ce lectorii citeau textul biblic, mi-a atras atenție băiețelul sau fetița care plângea. Și eu o vedeam pe mama care-l legăna și îl alăpta pe prunc și m-am gândit: „Așa face Dumnezeu cu noi, ca mama aceea”. Cu câtă duioșie încerca să miște pruncul, să-l alăpteze! Sunt imagini foarte frumoase. Și atunci când în Biserică se întâmplă asta, când plânge un copil, se știe că acolo este duioșia unei mame, ca astăzi, este duioșia unei mame care este simbolul duioșiei lui Dumnezeu cu noi. Niciodată nu trebuie să facem să tacă un copil care plânge în biserică, niciodată, pentru că este glasul care atrage duioșia lui Dumnezeu. Mulțumesc pentru mărturia ta.

Completăm astăzi cateheza despre rugăciunea Psalmilor. Înainte de toate observăm că în Psalmi apare adesea o figură negativă, aceea a „păcătosului”, adică a celui sau celei care trăiește ca și cum Dumnezeu n-ar exista. Este persoana fără nicio referință la transcendent, fără nicio frână la aroganța sa, care nu se teme de judecăți despre ceea ce gândește și ceea ce face.

Pentru acest motiv Psaltirea prezintă rugăciunea ca realitatea fundamentală a vieții. Referința la absolut și la transcendent – pe care maeștrii de ascetică o numesc „sfânta teamă de Dumnezeu” – este ceea ce ne face pe deplin umani, este limita care ne salvează de noi înșine, împiedicând să ne avântăm asupra acestei vieți în manieră prădătoare și vorace. Rugăciunea este mântuirea ființei umane.

Desigur, există și o rugăciune falsă, o rugăciune făcută numai pentru a fi admirați de ceilalți. Acela sau aceia care merg la Liturghie numai pentru a arăta că sunt catolici sau pentru a arăta ultimul model pe care l-au cumpărat, sau pentru a face o impresie bună în societate. Fac o rugăciune falsă. Isus a avertizat puternic în această privință (cf. Mt 6,5-6; Lc 9,14). Însă atunci când adevăratul spirit al rugăciunii este primit cu sinceritate și coboară în inimă, atunci ea ne face să contemplăm realitatea cu înșiși ochii lui Dumnezeu.

Când ne rugăm, fiecare lucru capătă „importanță”. Acest lucru este curios în rugăciune, probabil că începem într-un lucru subtil, însă în rugăciune acel lucră capătă importanță, capătă greutate, ca și cum Dumnezeu îl ia în mână și îl transformă. Cea mai rea slujire care se poate aduce, lui Dumnezeu precum și omului, este de a ne ruga cu oboseală, în manieră rutinară. A ne ruga ca papagalii. Nu, ne rugăm cu inima. Rugăciunea este centrul vieții. Dacă există rugăciunea, și fratele, sora, și dușmanul, devine important. Un vechi dicton al primilor monahi creștini spune astfel: „Fericit monahul care, după Dumnezeu, îi consideră pe toți oamenii ca Dumnezeu” (Evagrio Pontico, Tratat despre rugăciune, nr. 123). Cine îl adoră pe Dumnezeu, îi iubește pe fiii săi. Cine îl respectă pe Dumnezeu, respectă ființele umane.

Pentru aceasta, rugăciunea nu este un calmant pentru a atenua neliniștile vieții; sau, oricum, o rugăciune de acest gen nu este cu siguranță creștină. Mai degrabă rugăciunea ne responsabilizează pe fiecare dintre noi. Vedem asta clar în „Tatăl nostru”, pe care Isus i-a învățat pe discipolii săi.

Pentru a învăța acest mod de a ne ruga, Psaltirea este o mare școală. Am văzut cum psalmii nu folosesc mereu cuvinte rafinate și gentile, și adesea au imprimate cicatricile existenței. Și totuși, toate aceste rugăciuni au fost folosite mai întâi în templul din Ierusalim și după aceea în sinagogi; chiar și acelea mai intime și personale. Așa se exprimă Catehismul Bisericii Catolice: „Exprimările multiforme ale rugăciunii psalmilor se nasc în același timp în liturgia de la templu și în inima omului” (nr. 2588). Și astfel rugăciunea personală se inspiră și se alimentează din rugăciunea poporului lui Israel, mai întâi, și din rugăciunea poporului Bisericii, după aceea.

Și psalmii la persoana întâi singular, care destăinuiesc gândurile și problemele cele mai intime ale unui individ, sunt patrimoniu colectiv, ajungând să fie rugați de toți și pentru toți. Rugăciunea creștinilor are această „respirație”, această „tensiune” spirituală care ține împreună templul și lumea. Rugăciunea poate să înceapă în penumbra unui naos, dar după aceea își termină cursa pe străzile orașului. Și viceversa, poate să răsară în timpul ocupațiilor zilnice și să aibă împlinire în liturgie. Ușile bisericilor nu sunt bariere, ci „membrane” permeabile, disponibile să primească strigătul tuturor.

În rugăciunea din Psaltire lumea este prezentă mereu. De exemplu, psalmii dau glas promisiunii divine de mântuire a celor mai slabi: „Pentru necazul celor mai sărmani și pentru suspinul celor săraci, mă voi ridica acum – zice Domnul – voi aduce mântuire celui pe care ei îl disprețuiesc” (12,6). Sau avertizează cu privire la pericolul bogățiilor lumești, pentru că „omul, cât timp este în cinste, nu înțelege, se aseamănă cu animalele care pier” (48,12). Sau, de asemenea, deschid orizontul la privirea lui Dumnezeu asupra istoriei: „Domnul destramă planurile neamurilor, el zădărnicește gândurile popoarelor; dar planul Domnului rămâne în veci și gândurile inimii sale, din generație în generație” (33,10-11).

Așadar, acolo unde este Dumnezeu, trebuie să fie și omul. Sfânta Scriptură este categorică: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi, ne privește mai întâi, ne înțelege mai întâi. El ne așteaptă mereu. Dacă cineva spune: «Îl iubesc pe Dumnezeu» și-l urăște pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubește pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Dacă tu te rogi multe rozarii pe zi, dar după aceea bârfești despre alții, și după aceea ai supărare în tine, ai ură împotriva altora, acesta este pur artificiu, nu este adevăr. Avem această poruncă de la el: cine-l iubește pe Dumnezeu să-l iubească și pe fratele său” (1In 4,19-21). Scriptura admite cazul unei persoane care, deși îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate, nu reușește niciodată să-l întâlnească; însă afirmă și că nu se pot nega niciodată lacrimile săracilor, altminteri nu este întâlnit Dumnezeu. Dumnezeu nu suportă „ateismul” celui care neagă imaginea divină care este imprimată în fiecare ființă umană. Acel ateism de toate zilele: eu cred în Dumnezeu însă față de ceilalți țin distanța și îmi permit să-i urăsc pe ceilalți. Acesta este ateism practic. A nu recunoaște persoana umană ca imagine a lui Dumnezeu este un sacrilegiu, este o oroare, este cea mai rea ofensă care se poate aduce templului și altarului.

Iubiți frați și surori, rugăciunea psalmilor să ne ajute să nu cădem în ispita „fărădelegii”, adică să trăim, și poate să ne și rugăm, ca și cum Dumnezeu n-ar exista și ca și cum săracii n-ar exista.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 21.10.2020
Publicarea pe acest sit: 21.10.2020
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.