Audiența generală de miercuri

Cateheze despre Sfântul Iosif:
8. Sfântul Iosif, tată în duioșie
miercuri, 19 ianuarie 2022

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi aș vrea să aprofundez figura Sfântului Iosif ca tată în duioșie.

În scrisoarea apostolică Patris corde (8 decembrie 2020) am avut ocazia să reflectez asupra acestui aspect al duioșiei, un aspect al personalității Sfântului Iosif. De fapt, chiar dacă Evangheliile nu ne dau amănunte despre modul în care el a exercitat paternitatea sa, putem însă fi siguri că faptul de a fi un om „drept” s-a tradus și în educația dată lui Isus. „Iosif l-a văzut pe Isus crescând zi după zi «în înțelepciune, vârstă și har în fața lui Dumnezeu și a oamenilor» (Lc 2,52). Așa cum a făcut Domnul cu Israel, tot așa el «l-a învățat să meargă, ținându-l de mână: era pentru el ca un tată care îl ridică pe copilul său la obraz, se apleca asupra lui pentru a-i da de mâncare» (cf. Os 11,3-4)” (Patris corde, 2). Este frumoasă această definiție a Bibliei care ne arată raportul lui Dumnezeu cu poporul lui Israel. Și același raport credem că a fost cel al Sfântului Iosif cu Isus.

Evangheliile atestă că Isus a folosit mereu cuvântul „tată” pentru a vorbi despre Dumnezeu și despre iubirea sa. Multe parabole au ca protagonist figura unui tată (cf. Mt 15,13; 21,28-30; 22,2; Lc 15,11-32; In 5,19-23; 6,32-40; 14,2; 15,1.8). Printre cele mai vestite este cu siguranță cea a Tatălui milostiv, relatată de evanghelistul Luca (cf. Lc 15,11-32). Tocmai în această parabilă se subliniază, în afară de experiența păcatului și a iertării, și modul în care iertarea ajunge la persoana care a greșit. Textul spune așa: „Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat” (v. 20). Fiul aștepta o pedeapsă, o dreptate care i-ar fi putut da maxim locul unuia dintre servitori, dar iată-l învăluit de îmbrățișarea tatălui. Duioșia este ceva mai mare decât logica lumii. Este un mod neașteptat de a face dreptate. Iată pentru ce nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu nu este înspăimântat de păcatele noastre: să ne intre bine în cap lucrul acesta. Dumnezeu nu se înspăimântă de păcatele noastre, este mai mare decât păcatele noastre: este tată, este iubire, este duios. Nu este înspăimântat de păcatele noastre, de greșelile noastre, de căderile noastre, ci este înspăimântat de închiderea inimii noastre – asta da, îl face să sufere – este înspăimântat de lipsa noastră de credință în iubirea sa. Există o mare duioșie în experiența iubirii lui Dumnezeu. Și este frumos să ne gândim că primul care îi transmite lui Isus această realitate a fost tocmai Iosif. De fapt, lucrurile lui Dumnezeu ajung la noi mereu prin medierea experiențelor umane. În urmă cu ceva timp – nu știu dacă am povestit deja – un grup de tineri care fac teatru, un grup de tineri pop, „înainte”, au fost impresionați de această parabolă a tatălui milostiv și au decis să facă o operă de teatru pop cu această temă, cu această istorie. Și au făcut-o foarte bine. Și toate tema este, la sfârșit, că un prieten îl ascultă pe fiul care s-a îndepărtat de tatăl, care voia să se întoarcă acasă, dar îi era frică de faptul că tatăl îl va alunga și îl va pedepsi. Și prietenul îi spune, în acea operă pop: „Trimite un mesager și spune că tu vrei să te întorci acasă, și dacă tatăl te va primi să pună o batistă la fereastră, aceea pe care tu o vei vedea imediat ce ajungi la capătul drumului”. Așa a fost făcut. Și opera, cu cântece și dansuri, continuă până în momentul în care fiul intră pe strada finală și se vede casa. Și când ridică ochii, vede casa plină de batiste albe: plină. Nu una, ci trei-patru pentru fiecare fereastră. Așa este milostivirea lui Dumnezeu. Nu se înspăimântă de trecutul nostru, de lucrurile noastre urâte: se înspăimântă numai de închidere. Noi toți avem treburi de rezolvat; dar a rezolva cu Dumnezeu este un lucru foarte frumos, pentru că noi începem să vorbim și el ne îmbrățișează. Duioșia!

Așadar, putem să ne întrebăm dacă noi înșine am trăit experiența acestei duioșii și dacă la rândul nostru am devenit martori. De fapt, duioșia nu este înainte de toate o problemă emotivă sau sentimentală: este experiența de a ne simți iubiți și primiți chiar în sărăcia noastră și în mizeria noastră, așadar transformați de iubirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu se încrede numai în talentele noastre, ci și în slăbiciunea noastră răscumpărată. De exemplu, asta îl face pe Sfântul Paul să spună că există un proiect și în fragilitatea sa. De fapt, așa scrie comunității din Corint: „Și, ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza revelațiilor neobișnuite, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască […]. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: «Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se împlinește în slăbiciune»” (2Cor 12,7-9). Domnul nu ne ia toate slăbiciunile, ci ne ajută să mergem cu slăbiciunile, luându-ne de mână. Ia de mână slăbiciunile noastre și este aproape de noi. Și aceasta este duioșie. Experiența duioșiei constă în a vedea puterea lui Dumnezeu trecând tocmai prin ceea ce ne face mai fragili; însă cu condiția de a ne converti de la privirea Celui Rău care „ne face să privim cu evaluare negativă fragilitatea noastră”, în timp ce Duhul Sfânt „o aduce la lumină cu duioșie” (Patris corde, 2). „Duioșia este cea mai bună manieră pentru a atinge ceea ce este fragil în noi. […] Priviți cum asistentele medicale și asistenții medicali ating rănile bolnavilor, cu aceeași duioșie. Pentru aceasta este important să se întâlnească Milostivirea lui Dumnezeu, în special în sacramentul Reconcilierii, trăind o experiență de adevăr și duioșie. În mod paradoxal și Cel Rău ne poate spune adevărul, însă, dacă face asta, este pentru a ne condamna. Însă noi știm că adevărul care vine de la Dumnezeu nu ne condamnă, ci ne primește, ne îmbrățișează, ne susține, ne iartă” (Patris corde, 2). Dumnezeu iartă mereu: să vă intre în cap și în inimă acest lucru. Dumnezeu iartă mereu. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertare. Dar el iartă mereu, chiar și cele mai urâte lucruri.

Așadar, ne face bine să ne oglindim în paternitatea lui Iosif care este o oglindă a paternității lui Dumnezeu și să ne întrebăm dacă îi permitem Domnului să ne iubească așa cu duioșia sa, transformând pe fiecare dintre noi în bărbați și femei capabili să iubim așa. Fără această „revoluție a duioșiei” – este nevoie, o revoluție a duioșiei! – riscăm să rămânem închiși într-o dreptate care nu ne permite să ne ridicăm cu ușurință și care confundă răscumpărarea cu pedepsirea. Pentru aceasta, astăzi vreau să-i amintesc în mod deosebit pe frații noștri și surorile noastre care sunt în închisoare. Este corect ca acela care a greșit să plătească pentru propria greșeală, dar este la fel de corect ca acela care a greșit să se poată răscumpăra din propria greșeală. Nu pot exista condamnări fără ferestre de speranță. Orice condamnare are mereu o fereastră de speranță. Să ne gândim la frații noștri și la surorile noastre închiși și să ne gândim la duioșia lui Dumnezeu față de ei și să ne rugăm pentru ei, ca să găsească în acea fereastră de speranță o cale de ieșire spre o viață mai bună.

Și să încheiem cu această rugăciune:

Sfinte Iosif, tată în duioșie,
învață-ne să acceptăm că suntem iubiți chiar în ceea ce este mai slab în noi.
Fă ca să nu punem nicio piedică
între sărăcia noastră și măreția iubirii lui Dumnezeu.
Trezește în noi dorința de a ne apropia de sacramentul Reconcilierii,
pentru a fi iertași precum și pentru a fi făcuți capabili să iubim cu duioșie
pe frații noștri și pe surorile noastre în sărăcia lor.
Fii aproape de cei care au greșit și pentru aceasta plătesc prețul;
ajută-i să găsească, împreună cu dreptatea, și duioșia pentru a putea reîncepe.
Și învață-i că primul mod de a reîncepe
este a cere iertare cu sinceritate, pentru a simți mângâierea Tatălui.

Apel

Gândul meu se îndreaptă spre populațiile din Insulele Tonga, lovite în zilele trecute de erupția vulcanului submarin care a provocat daune materiale uriașe. Sunt aproape spiritual aproape de toate persoanele încercate, implorând de la Dumnezeu alinare pentru suferința lor. Invit pe toți să se unească în rugăciune cu mine pentru acești frați și surori.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.01.2022
Publicarea pe acest sit: 19.01.2022
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.