Cateheze despre sensul și valoarea bătrâneții:
14. Slujirea fericită a credinței care se învață în recunoștință (cf. Mc 1,29-31)
miercuri, 15 iunie 2022
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Am ascultat relatarea simplă și emoționantă a vindecării soacrei lui Simon – care încă nu este numit Petru – în versiunea Evangheliei lui Marcu. Episodul scurt este prezentat, cu variante ușoare și totuși sugestive, și în celelalte două evanghelii sinoptice. „Soacra lui Simon zăcea la pat, având febră”, scrie Marcu. Nu știm dacă era vorba de o boală ușoară, dar la bătrânețe chiar și o simplă febră poate să fie periculoasă. Când ești bătrân, nu-ți mai controlezi corpul. Trebuie să înveți să alegi ce să faci și ce să nu faci. Vigoarea fizicului dispare și ne părăsește, chiar dacă inima noastră nu încetează să dorească. Trebuie să înveți apoi să purifici dorința: să ai răbdare, să alegi ce să ceri trupului și vieții. La bătrânețe, nu putem face același lucru ca atunci când eram tineri: corpul are un ritm diferit, iar noi trebuie să îl ascultăm și să acceptăm limitele. Cu toții le avem. Chiar și eu trebuie să merg cu bastonul acum.
Boala apasă asupra bătrânului, în mod diferit și nou față de timpul când eram tineri sau adulți. Este ca o lovitură dură care se abate asupra unui timp deja dificil. Boala bătrânului pare să grăbească moartea și oricum să diminueze acel timp de trăit pe care deja îl considerăm de acum scurt. Se strecoară îndoiala că nu ne vom reveni, că „aceasta va fi ultima dată când mă îmbolnăvesc…”, și așa mai departe: vin aceste idei… Nu se reușește să se viseze speranța într-un viitor care apare de acum inexistent. Un vestit scriitor italian, Italo Calvino, observa amărăciunea bătrânilor care suferă pierderea lucrurilor de odinioară, mai mult încă pentru că nu se bucură de venirea lucrurilor noi. Dar scena evanghelică pe care am ascultat-o ne ajută să sperăm și ne oferă deja o primă învățătură: Isus nu vizitează singur pe acea bătrână femeie bolnavă, merge împreună cu discipolii. Și asta ne face să ne gândim un pic.
Tocmai comunitatea creștină care trebuie să aibă grijă de bătrâni: rude și prieteni, dar comunitatea. Vizita la bătrâni trebuie făcută de mulți, împreună și adesea. Nu ar trebui să uităm niciodată aceste trei rânduri din Evanghelie. Astăzi mai ales când numărul bătrânilor a crescut în mod considerabil, și în proporție cu tinerii, pentru că suntem în această iarnă demografică, se fac mai puțini copii și există atâția bătrâni și puțini tineri. Trebuie să simțim responsabilitatea de a-i vizita pe bătrâni care adesea sunt singuri și să-i prezentăm Domnului cu rugăciunea noastră. Însuși Isus ne va învăța cum să-i iubim. „O societate este cu adevărat primitoare față de viață atunci când recunoaște că ea este prețioasă și în bătrânețe, în dizabilitate, în boala gravă și chiar atunci când se stinge” (Mesaj adresat Academiei Pontificale pentru Viață, 19 februarie 2014). Viața este prețioasă mereu. Isus, atunci când o vede pe bătrâna femeie bolnavă, o ia de mână și o vindecă: același gest pe care-l face pentru a o învia pe acea tânără care murise: o ia de mână și o ridică, o vindecă repunând-o pe picioare. Isus, cu acest gest duios de iubire, dă discipolilor prima lecție: adică, mântuirea se vestește sau, mai bine zis, se comunică prin atenția față de acea persoană bolnavă; și credința acelei femei strălucește în recunoștința față de duioșia lui Dumnezeu care s-a aplecat asupra ei. Mă întorc asupra unei teme pe care am repetat-o în aceste cateheze: această cultură a rebutării pare să-i șteargă pe bătrâni. Da, nu-i ucide, dar din punct de vedere social îi șterge, ca și cum ar fi o povară de dus înainte: este mai bine să-i ascundă. Aceasta este o trădare a propriei umanități, acesta este lucrul cel mai urât, aceasta este selecționarea vieții în funcție de utilitate, în funcție de tinerețe și nu cu viața așa cum este, cu înțelepciunea bătrânilor, cu limitele bătrânilor. Bătrânii au mult să ne dea: există înțelepciunea vieții. Mult să ne învețe: pentru aceasta noi trebuie să-i învățăm și pe copii ca să-i îngrijească pe bunici și să meargă la bunici. Dialogul tineri-bunici, copii-bunici este fundamental pentru societate, este fundamental pentru Biserică, este fundamental pentru sănătatea vieții. Unde nu este dialog între tineri și bătrâni lipsește ceva și crește o generație fără trecut, adică fără rădăcini.
Dacă prima lecție a dat-o Isus, a doua ne-o dă bătrâna femeie, care „a început să-i slujească”. Și ca bătrâni se poate, ba chiar, trebuie slujită comunitatea. Este bine ca bătrânii încă să cultive responsabilitatea de a sluji, învingând tentația de a sta deoparte. Domnul nu-i rebutează, dimpotrivă le redă forța pentru a sluji. Și îmi place să observ că nu există nicio emfază specială în relatare din partea evangheliștilor: este normalitatea urmării, pe care discipolii o vor învăța, în toată însemnătatea sa, de-a lungul drumului de formare pe care o vor experimenta la școala lui Isus. Bătrânii care păstrează dispoziția pentru vindecarea, mângâierea, mijlocirea pentru frații lor și surorile lor – fie ei discipoli, fie ei centurioni, persoane tulburate de duhuri rele, persoane rebutate… -, sunt probabil mărturia cea mai înaltă a purității acestei recunoștințe care însoțește credința. Dacă bătrânii, în loc să fie rebutați și trimiși de pe scena evenimentelor care marchează viața comunității, ar fi puși în centrul atenției colective, ar fi încurajați să exercite slujirea prețioasă a recunoștinței față de Dumnezeu, care nu uită pe nimeni. Recunoștința persoanelor bătrâne pentru darurile primite de la Dumnezeu în viața lor, așa cum ne învață soacra lui Petru, restituie comunității bucuria conviețuirii și conferă credinței discipolilor trăsătura esențială a destinației sale.
Dar trebuie să învățăm bine că spiritul mijlocirii și al slujirii, pe care Isus îl prescrie tuturor discipolilor săi, nu este pur și simplu o treabă pentru femei: nu există umbră a acestei limitări, în cuvintele și în gesturile lui Isus. Slujirea evanghelică a recunoștinței pentru duioșia lui Dumnezeu nu se scrie în niciun mod în gramatica bărbatului stăpân și a femeii slujitoare. Totuși asta nu elimină că femeile, cu privire la recunoștință și la duioșia credinței, pot să-i învețe pe bărbați lucruri pe care aceștia le înțeleg cu greutate. Soacra lui Petru, înainte ca apostolii să ajungă, de-a lungul drumului urmării lui Isus, le-a arătat și lor calea. Și delicatețea specială a lui Isus, care i-a „atins mâna” și „s-a aplecat delicat” asupra ei, a arătat clar, încă de la început, sensibilitatea sa specială față de cei slabi și față de bolnavi, pe care Fiul lui Dumnezeu a învățat-o cu siguranță de la Mama sa. Vă rog, să facem în așa fel încât bătrânii, încât bunicii, bunicuțele să fie aproape de copii, de tineri pentru a transmite această amintire a vieții, pentru a transmite această experiență a vieții, această înțelepciune a vieții. În măsura în care noi facem în așa fel încât tinerii și bătrânii să se conecteze, în această măsură va fi mai multă speranță pentru viitorul societății noastre.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.06.2022
Publicarea pe acest sit: 15.06.2022
Etichete: Audiențe generale, Papa F, Despre bătrânețe