După vizita în România
miercuri, 12 mai 1999
1. Gândul meu se întoarce mereu cu vie emoție spre vizita pe care Dumnezeu mi-a dat ocazia să o efectuez zilele trecute în România. A fost vorba despre un eveniment cu dimensiune istorică, fiind prima mea călătorie într-o țară unde creștinii sunt în majoritate ortodocși. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, a cărui providență a dispus ca această vizită să se petreacă în apropierea anului 2000, oferindu-le catolicilor și fraților ortodocși ocazia de a împlini laolaltă un gest deosebit de semnificativ pe drumul depline unități, în spiritul propriu marelui jubileu care este aproape. Doresc să-mi exprim din nou recunoștința către toți cei care au făcut posibil acest pelerinaj apostolic.
Îi mulțumesc pentru plăcuta invitație președintelui României, domnul Emil Constantinescu, a cărui amabilitate am apreciat-o. Îi mulțumesc cu căldură frățească Preafericirii sale Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și Sfântului Sinod: cordialitatea vie cu care m-au primit, afecțiunea sinceră care străbătea din cuvintele și de pe chipul fiecăruia au lăsat o urmă de neșters în inima mea. Le mulțumesc de asemenea episcopilor greco-catolici și romano-catolici, cu care am putut confirma existența unor legături profunde, de comuniune, în iubirea față de Cristos. În sfârșit, le mulțumesc autorităților, organizatorilor și tuturor celor ce au contribuit ca totul să se desfășoare în cele mai bune condiții.
2. Gândindu-mă la situația politică existentă până nu cu mulți ani în urmă, cum să nu văd în acest eveniment un semn elocvent al lucrării lui Dumnezeu în istorie? A prevedea o vizită a papei ar fi fost atunci cu totul de negândit, dar Domnul, care călăuzește pașii oamenilor, a făcut posibil ceea ce din punct de vedere uman părea irealizabil.
Cu acest pelerinaj am dorit să aduc un omagiu poporului român și rădăcinilor sale creștine, coborând, conform tradiției, din lucrarea evanghelizatoare a apostolului Andrei, fratele lui Simon Petru. Lumea a înțeles acest lucru și a venit în număr mare de-a lungul străzilor și în timpul celebrărilor. În decursul secolelor, seva rădăcinilor creștine a alimentat o nesecată venă de sfințenie, prin numeroși martiri și mărturisitori ai credinței. Această moștenire spirituală a fost preluată în secolul nostru de atâția episcopi, preoți, călugări și călugărițe și laici care l-au mărturisit pe Cristos în timpul îndelungatei și grelei dominații comuniste, înfruntând curajos tortura, închisoarea și uneori chiar și moartea.
A respira cu „cei doi plămâni”
3. Cu câtă emoție am poposit lângă mormintele cardinalului Iuliu Hossu și episcopului Vasile Aftenie, victime ale prigoanei în timpul regimului dictatorial! Onoare ție, Biserică a lui Dumnezeu, care ești în România! Ai suferit mult pentru adevăr, iar adevărul te-a făcut liberă.
Experiența martiriului i-a adunat laolaltă pe creștinii de diferite confesiuni prezenți în România. Este unică mărturia pe care ortodocși, catolici și protestanți i-au adus-o lui Cristos prin jertfa propriei vieți. Din eroismul acestor martiri izvorăște încurajarea de a trăi în concordie și în spirit de reîmpăcare pentru a depăși divergențele care mai există încă.
Această călătorie mi-a oferit posibilitatea de a vedea ce bogăție este a respira în calitate de creștini cu ambii „plămâni”, ai tradiției orientale și ai celei occidentale. Mi-am dat seama de aceasta văzând solemnele și sugestivele celebrări liturgice: într-adevăr, am avut bucuria de a prezida Liturghia euharistică în rit greco-catolic; am asistat la divina Liturghie prezidată pentru frații ortodocși de patriarh în ritul bizantin român, și am putut să mă rog împreună cu ei; în sfârșit, am celebrat Liturghia în rit roman cu credincioșii Bisericii Latine.
În timpul primului dintre aceste momente, de solemnă și intensă rugăciune, am adus un omagiu Bisericii Greco-Catolice, greu încercată în anii prigoanei, amintind că în anul 2000 se vor împlini trei secole de la unirea cu Roma. Simbol al eroicei rezistențe a acestei Biserici este veneratul cardinal Alexandru Todea, căruia regimul i-a impus 16 ani de temniță și 27 ani de domiciliu obligatoriu. În ciuda vârstei înaintate și a bolii, a reușit să vină la București: a-l putea îmbrățișa a fost una dintre bucuriile cele mai mari ale acestui pelerinaj.
4. Deosebit de așteptată și de semnificativă a fost întâlnirea cu patriarhul Teoctist și cu Sfântul Sinod al BOR. Sâmbătă după-amiază am fost primit de ei în clădirea patriarhiei, cu mare cordialitate, și am putut redescoperi în persoana Preafericirii sale și ale altor membri ai Sfântului Sinod înțelegere fraternă și sincera dorință a deplinei comuniuni după voința Domnului. Cu acea ocazie am dorit să asigur Biserica Ortodoxă Română – angajată într-o importantă lucrare de reînnoire – de afecțiunea și colaborarea Bisericii Catolice. Iubirea fraternă este sufletul dialogului și aceasta este calea pentru a depăși obstacolele și dificultățile care stăruie pentru a atinge deplina unitate dintre creștini. Dumnezeu a înfăptuit deja lucruri minunate în acest itinerar de reconciliere: trebuie continuat pe acest drum cu avânt încrezător, pentru că Europa și lumea au nevoie mai mult ca oricând de mărturia vizibilă a fraternității celor ce cred în Cristos. În această lumină, simt nevoia să mulțumesc încă o dată Bisericii Ortodoxe Române pentru că, invitându-mă, mi-a oferit posibilitatea de a traduce în fapt aspecte importante ale ministerului petrin în perspectiva indicată de mine în enciclica Ut unum sint.
5. Efortul ecumenic nu scade, ci mai degrabă întărește misiunea păstorului Bisericii Catolice care îi aparține succesorului lui Petru. Mi-am împlinit această slujire mai ales întâlnind Conferința Episcopilor din România alcătuită din episcopi de rit latin și de rit greco-catolic. Lor le-am adresat îndemnul de a vesti neobosit evanghelia, de a fi artizani ai comuniunii, de a se îngriji de formarea preoților și a numeroșilor chemați la viața consacrată, precum și a laicilor. I-am încurajat să promoveze pastorația tineretului și a școlii, să lucreze pentru a apăra familia, pentru a ocroti viața și a-i sluji pe cei săraci.
6. Națiunea română s-a născut o dată cu evanghelizarea și în evanghelie va găsi lumina și puterea de a-și împlini vocația de a fi punct de confluență a păcii în Europa următorului mileniu.
Anul 1989 a marcat, și pentru această iubită națiune, un moment de cotitură. O dată cu prăbușirea dictaturii, a început o nouă primăvară de libertate și astfel țara a devenit un șantier al democrației, pe care trebuie să o edifice cu răbdare și onestitate. Recurgând la izvoarele sale culturale și spirituale autentice, România a moștenit cultură și valori atât de la civilizația latină – cum atestă limba însăși – cât și de la cea bizantină. Istoria și poziția ei geografică fac parte integrantă din noua Europă, care se construiește treptat, după prăbușirea Zidului Berlinului. Biserica înțelege să slujească acest proces al dezvoltării și al integrării demografice cu spirit de efectivă colaborare.
7. Amintind că, după o răspândită tradiție populară, România este numită „Grădina Maicii Domnului”, aș dori să o rog pe sfânta Fecioară, în această lună care îi este dedicată, să întețească în sufletul creștinilor dorința deplinei unități, pentru ca împreună să fie ferment evanghelic.
O rog pe Maria ca iubitul popor român să crească în valorile spirituale și morale, pe care se fundamentează orice societate, pe dimensiunea omului și atentă față de binele comun. Ție, cerească mamă a speranței, îți încredințez mai ales familiile și tinerii, care sunt viitorul iubitului popor al României.
(În limba română)
„Adresez un călduros salut superiorilor și studenților Colegiului Pontifical «Pio Romeno». Preaiubiților, sufletul îmi este copleșit de bucurie pentru întâlnirile de neuitat trăite la București. Să mulțumim împreună Domnului pentru că, după această vizită, suntem cu adevărat mai uniți în credință și în dragoste reciprocă! Urez ca perioada de formare la Roma să vă pregătească pentru a desfășura cu zel apostolic ministerul vostru în mijlocul iubitei populații din România.