Audiența generală de miercuri

Cateheze despre „Tatăl nostru”
14. Și nu ne duce pe noi în ispită
miercuri, 1 mai 2019

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Continuă cateheza despre „Tatăl nostru”, ajungând de acum la penultima invocație: „Și nu ne duce pe noi în ispită” (Mt 6,13). O altă versiune spune: „Nu ne lăsa să cădem în ispită”. „Tatăl nostru” începe în manieră senină: ne face să dorim ca marele proiect al lui Dumnezeu să se poată împlini în mijlocul nostru. Apoi aruncă o privire asupra vieții și ne face să cerem ceea ce avem nevoie în fiecare zi: „pâinea cea de toate zilele”. Apoi rugăciunea se îndreaptă spre relațiile noastre interpersonale, adesea poluate de egoism: cerem iertarea și ne angajăm s-o dăm. Dar cu această penultimă invocație dialogul nostru cu Tatăl ceresc intră, ca să spunem așa, în miezul dramei, adică pe terenul confruntării dintre libertatea noastră și cursele celui rău.

Așa cum se știe, expresia originală greacă conținută în Evanghelii este dificil de a o reda în manieră exactă, și toate traducerile moderne sunt un pic șchiopătoare. Însă cu privire la un element putem converge în manieră unanimă: oricum s-ar înțelege textul, trebuie să excludem că Dumnezeu este protagonistul ispitelor care amenință drumul omului. Ca și cum Dumnezeu ar sta la pândă pentru a întinde curse și capcane fiilor săi. O interpretare de acest gen contrastează înainte de toate cu textul însuși și este departe de imaginea lui Dumnezeu pe care Isus ne-a revelat-o. Să nu uităm: „Tatăl nostru” începe cu „Tată”. Și un tată nu întinde capcane fiilor. Creștinii nu au de-a face cu un Dumnezeu invidios, în competiție cu omul, sau care se distrează să-l pună la încercare. Acestea sunt imaginile atâtor divinități păgâne. Citim în Scrisoarea lui Iacob apostolul: „Nimeni să nu spună când este ispitit: «De la Dumnezeu sunt ispitit» pentru că Dumnezeu nu poate fi ispitit la rău și nici nu ispitește pe nimeni” (1,13). Mai degrabă este adevărat contrariul: Tatăl nu este autorul răului, niciunui fiu care îi cere un pește nu-i dă un șarpe (cf. Lc 11,11) – așa cum învață Isus – și când răul se arată în viața omului, luptă alături de el, pentru ca să poată fi eliberat de rău. Un Dumnezeu care mereu luptă pentru noi, nu împotriva noastră. Este Tatăl! În acest sens noi ne rugăm „Tatăl nostru”.

Aceste două momente – încercarea și ispita – au fost prezente în mod misterios în viața lui Isus însuși. În această experiență Fiul lui Dumnezeu s-a făcut complet fratele nostru, într-o manieră care atinge aproape scandalul. Și tocmai aceste texte evanghelice ne demonstrează că invocațiile cele mai dificile din „Tatăl nostru”, cele care încheie textul, au fost deja ascultate: Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri, ci în Isus El se manifestă ca „Dumnezeul-cu-noi” până la consecințele extreme. Este cu noi atunci când ne dă viața, este cu noi în timpul vieții, este cu  noi în bucurie, este cu noi în încercări, este cu noi în tristeți, este cu noi în înfrângeri, atunci când noi păcătuim, dar mereu este cu noi, pentru că este Tată și nu ne poate abandona.

Dacă suntem ispitiți să facem răul, negând fraternitatea cu alții și dorind o putere absolută despre tot și toți, Isus a combătut deja pentru noi această ispită: o atestă primele pagini din Evanghelii. Imediat după ce a primit botezul de la Ioan, în mijlocul mulțimii păcătoșilor, Isus se retrage în pustiu și este ispitit de Satana. Astfel începe viața publică a lui Isus, cu ispita care vine de la Satana. Satana era prezent. Atâția oameni spun: „Dar de ce să vorbim despre diavol care este un lucru vechi? Diavolul nu există”. Dar privește ce anume te învață Evanghelia: Isus s-a confruntat cu diavolul, a fost ispitit de Satana. Însă Isus respinge fiecare ispită și iese victorios. Evanghelia lui Matei are o notă interesantă care încheie duelul dintre Isus și Dușman: „Atunci diavolul l-a lăsat. Și iată că veneau îngeri și îi slujeau” (4,11).

Dar și în timpul încercării supreme Dumnezeu nu ne lasă singuri. Când Isus se retrage ca să se roage în Ghetsemani, inima sa este invadată de o angoasă de nedescris – așa le spune discipolilor – și El experimentează singurătatea și abandonarea. Singur, cu responsabilitatea tuturor păcatelor lumii pe umeri; singur, cu o angoasă de nedescris. Încercarea este atât de sfâșietoare încât se întâmplă ceva neașteptat. Isus nu cerșește niciodată iubire pentru El însuși, și totuși în acea noapte simte sufletul său trist până la moarte și atunci cere apropierea prietenilor săi: „Rămâneți aici și vegheați cu mine!” (Mt 26,38). Așa cum știm, discipolii, copleșiți de un somn cauzat de frică, au adormit. În timpul agoniei, Dumnezeu îi cere omului să nu-l abandoneze, și omul în schimb doarme. În timpul în care omul cunoaște încercarea sa, Dumnezeu în schimb veghează. În momentele cele mai urâte din viața noastră, în momentele cele mai suferinde, în momentele cele mai neliniștitoare, Dumnezeu veghează cu noi, Dumnezeu luptă cu noi, este mereu aproape de noi. De ce? Pentru că este Tată. Așa am început rugăciunea: „Tatăl nostru”. Și un tată nu-și abandonează fiii. În noaptea aceea de durere a lui Isus, de luptă, sunt ultimul sigiliu al Întrupării: Dumnezeu vine ca să ne găsească în abisurile noastre și în travaliile care presară istoria.

Este întărirea noastră în ora încercării: a ști că acea vale, de când Isus a străbătut-o, nu mai este dezolată, ci este binecuvântată de prezența Fiului lui Dumnezeu. El nu ne va abandona niciodată!

Așadar îndepărtează de la noi, Dumnezeule, timpul încercării și al ispitei. Dar când va veni pentru noi acest timp, Tată al nostru, arată-ne că nu suntem singuri. Tu ești Tatăl. Arată-ne că Cristos deja a luat asupra sa și povara acelei cruci. Arată-ne că Isus ne cheamă s-o purtăm cu El, abandonându-ne încrezători iubirii tale de Tată. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.05.2019
Publicarea pe acest sit: 01.05.2019
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.