A treia predică de Advent a pr. Cantalamessa

A treia predică de Advent 2012
a părintelui Raniero Cantalamessa
predicatorul Casei Pontificale

III. „Vă vestesc o mare bucurie”. A evangheliza prin bucurie

După ce am reflectat asupra harului anului credinței și asupra aniversării Conciliului al II-lea din Vatican, dedicăm această ultimă meditație din Advent celei de-a treia teme mari a anului, evanghelizarea. Papa a invitat Biserica să facă din acest an ocazia pentru a redescoperi „bucuria întâlnirii cu Cristos”, bucuria de a fi creștini. Făcându-mă ecou al acestui îndemn, voi vorbi despre cum să evanghelizăm prin intermediul bucuriei. Fac asta rămânând cât mai mult posibil legate de timpul liturgic aflat în desfășurare, în așa fel încât să folosească și ca pregătire pentru Sfântul Crăciun.

1. Jubilarea escatologică

În „evangheliile copilăriei”, Luca, „mișcat de Duhul Sfânt”, a reușit nu numai să ne prezinte fapte și personaje, ci și să recreeze atmosfera și starea sufletească cu care au fost trăite acele fapte. Unul din elementele cele mai evidente din această lume spirituală este bucuria. Evlavia creștină n-a greșit atunci când a dat evenimentelor din copilăria lui Isus numele de „mistere de bucurie”, mistere ale bucuriei.

Îngerul îi promite lui Zaharia că va avea „bucurie și tresăltare de bucurie” datorită nașterii copilului și că mulți „se vor bucura” pentru ea (cf. Lc 1,14). Există un termen grec care, începând din acel moment, va reapare pe buzele diferitelor personaje ca un fel de notă continuă și este termenul agalliasis care indică „jubilarea escatologică datorită izbucnirii timpului mesianic”. La salutul Mariei, pruncul „a tresăltat de bucurie” în sânul Elisabetei (Lc 1,44), prevestind, cu asta, bucuria „prietenului mirelui” datorită prezenței mirelui (cf. In 3,29 șu). Acea notă ajunge la primul său apogeu în strigătul Mariei: „Duhul meu tresaltă de bucurie (agalliasen) în Dumnezeu!” (Lc 1,47); se răspândește în bucuria liniștită a prietenilor și a rudelor în jurul leagănului Înainte Mergătorului (cf. Lc 1,58), pentru a exploda, în sfârșit, în toată forța sa, la nașterea lui Cristos, în strigătul îngerilor adresat păstorilor: „Vă vestesc o mare bucurie!” (Lc 2,10).

Nu e vorba numai de câteva aluzii răspândite la bucurie, ci mai degrabă de un avânt de bucurie calmă și profundă care străbate „evangheliile copilăriei”, de la început la sfârșit și se exprimă în mii de moduri diferite: în elanul cu care Maria se ridică pentru a merge la Elisabeta și păstorii pentru a merge să-l vadă pe Prunc, în gesturile umile și tipice de bucurie care sunt vizitele, urările, saluturile, felicitările, darurile. Dar mai ales se exprimă în uimirea și recunoștința emoționată a acestor protagoniști: „Dumnezeu a vizitat poporul său! […] Și-a amintit de legământul său cel sfânt!”. Ceea ce toți rugătorii ceruseră – ca Dumnezeu să-și amintească de promisiunile sale – acum a avut loc! Personajele din „evangheliile copilăriei” par să se miște și să vorbească în atmosfera de vis cântată de Psalmul 126, Psalmul întoarcerii din exil:

„Când Domnul i-a întors pe locuitorii Sionului din robie,
ni se părea că visăm.
Atunci gura ni s-a umplut de strigăte de bucurie
și limba de cântări de veselie.
Atunci se spunea printre neamuri:
«Lucruri mari a făcut Domnul pentru ei».
Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi
și suntem plini de bucurie”.

Maria își însușește ultima expresie din acest Psalm când exclamă: „Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic!”. Suntem în fața celui mai curat exemplu de „beție sobră” a Duhului. „Beția” lor este o adevărată „beție” spirituală, dar este „sobră”. Nu se exaltă, nu se preocupă să aibă un loc mai mult sau mai puțin important în împărăția incipientă a lui Dumnezeu. Nici nu se preocupă să vadă sfârșitul; ba chiar Simeon spune că acum Domnul poate chiar să lase ca el să plece în pace, ca să dispară. Ceea ce contează este ca opera lui Dumnezeu să meargă înainte, nu contează dacă împreună cu ei sau fără ei.

2. De la liturgie la viață

Să trecem acum de la Biblie și de la liturgie la viață. Acest lucru îl are mereu în vizor cuvântul lui Dumnezeu. Intenția evanghelistului Luca nu este numai să relateze, ci și să-i implice pe auditori și să-i tragă, ca pe păstori, într-un cortegiu bucuros spre Betleem. „Cine citește aceste rânduri – comentează un exeget modern – este chemat să împărtășească jubilarea; numai comunitatea concelebrantă a celor care cred în Cristos și a credincioșilor săi poate să fie la înălțimea acestor texte”1.

Asta explică de ce evangheliile copilăriei au așa de puțin de spus celui care caută în ele numai istoria și, în schimb, au atâtea de spus celui care caută în ele și semnificația istoriei, așa cum face Sfântul Părinte în ultimul său volum despre Isus. Există atâtea fapte care au avut loc, dar nu sunt numai „istorice” în sensul pregnant al termenului, pentru că n-au lăsat urmă în istorie, nu au creat nimic. Evenimentele referitoare la nașterea lui Isus sunt fapte „istorice” în sensul cel mai puternic, pentru că nu numai că au avut loc, ci au avut incidență – și în mod determinant – în istoria lumii.

Dar să ne întoarcem la tema bucuriei. Din ce anume se naște bucuria? Izvorul său ultim este Dumnezeu, Treimea. Dar noi suntem în timp, iar Dumnezeu este în veșnicie; cu poate să curgă bucuria între aceste două planuri așa de distante? De fapt, dacă întrebăm mai bine Biblia, descoperim că originea imediată a bucurie este în timp: este acțiunea lui Dumnezeu în istorie. Dumnezeu care acționează! În punctul în care „cade” o acțiune divină, se produce ca o vibrație și un val de bucurie care se propagă, apoi, de-a lungul generațiilor, ba chiar – fiind vorba de acțiune încredințate în Revelație -, pentru totdeauna.

Acțiunea lui Dumnezeu este, de fiecare dată, un miracol care umple de uimire cerul și pământul: „Tresăltați de bucurie, cerurilor, pentru că Dumnezeu a acționat – exclamă profetul -; jubilați, adâncimi ale pământului!” (Is 44,23; 49,13). Bucuria care erupe din inima Mariei și a celorlalți martori ai începuturilor mântuirii se întemeiază în întregime pe acest motiv: Dumnezeu l-a ajutat pe Israel! Dumnezeu a acționat! A făcut lucruri mari!

Cum poate, această bucurie datorită acțiunii lui Dumnezeu, să ajungă la Biserica de astăzi și s-o contagieze? O face, înainte de toate, pe calea amintirii, în sensul că Biserica „amintește” faptele minunate ale lui Dumnezeu în favoarea ei. Biserica este invitată să-și însușească cuvintele Fecioarei: „Mari lucruri mi-a făcut Cel Atotputernic”. Magnificat este cântarea pe care Maria a intonat-o cea dintâi, ca o corifee, și a lăsat-o Bisericii pentru ca s-o prelungească de-a lungul secolelor. Mari lucruri a făcut, în realitate, Domnul pentru Biserică în aceste douăzeci de secole!

Într-un anumit sens, noi avem mai multe motive obiective pentru a ne bucura decât aveau Zaharia, Simeon, păstorii și, mai în general toată Biserica de la începuturi. Ea pornea „ducând sămânța care trebuia aruncată”, așa cum spune Psalmul 126 amintit mai sus; primise promisiuni: „Eu sunt cu voi!” și mandate: „Mergeți în toată lumea!”. Noi am văzut împlinirea. Sămânța a crescut, copacul Împărăției a devenit imens. Biserica de astăzi este ca semănătorul care „se întoarce cu bucurie purtându-și snopii”.

Câte haruri, câți sfinți, câtă înțelepciune de doctrină și bogăție de instituții, câtă mântuire realizată în ea și prin intermediul ei! Care cuvânt al lui Cristos nu a avut împlinirea sa perfectă? Cu siguranță a avut împlinire cuvântul: „În lume veți avea necazuri” (In 16,33), dar a avut împlinire și cuvântul: „Porțile iadului nu o vor birui!” (Mt 16,18).

Cu câtă dreptate Biserica își poate însuși, în fața cetelor fără număr ale fiilor săi, uimirea Sionului antic și să spună: „Cine mi i-a născut pe aceștia? Eu eram fără copii și sterilă; pe aceștia cine i-a crescut?” (Is 49,21). Cel care, privind în urmă cu ochii credinței, nu vede împlinite în mod perfect în Biserică cuvintele profetice adresate noului Ierusalim reconstruit după exil: „Ridică-ți ochii și privește împrejur; toți se adună și vin spre tine. Fiii tăi vin de departe […]. Porțile tale vor sta veșnic deschise […] ca să lase să intre la tine bogăția neamurilor” (Is 60,4.11).

De câte ori Biserica a trebuit să lărgească, în aceste douăzeci de secole – chiar dacă nu întotdeauna asta s-a întâmplat imediat și fără rezistențe -, „spațiul cortului său”, adică această capacitate de primire, pentru a lăsa să intre bogățiile umane și culturale ale diferitelor popoare! Nouă, fiilor Bisericii, care ne hrănim „din belșugul sânului său”, ne este adresată invitația profetului de a ne bucura pentru Biserică, de „striga de bucurie pentru ea”, după ce am participat la doliul său (cf. Is 66,10).

Așadar, bucuria datorită acțiunii lui Dumnezeu ajunge la noi, credincioșii de astăzi, pe calea amintirii, pentru că vedem lucrurile mari pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi în trecut. Dar ajunge la noi și într-un alt mod nu mai puțin important: pe calea prezenței, deoarece constatăm că și acum, în prezent, Dumnezeu acționează în mijlocul nostru, în Biserică.

Dacă Biserica de astăzi vrea să regăsească, în mijlocul tuturor încercărilor și necazurilor care o chinuiesc, căile curajului și bucuriei, trebuie să deschidă bine ochii asupra a ceea ce Dumnezeu împlinește chiar astăzi în ea. Degetul lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt, scrie încă în Biserică și în suflete și scrie istorii minunate de sfințenie, așa istorii încât într-o zi – când va dispare în nimic tot ceea ce este negativ și păcatul, probabil vor face să se privească la epoca noastră cu uimire și cu sfântă invidie. Oare, făcând astfel, închidem ochii la atâtea rele care chinuiesc Biserica și la trădările atâtor slujitori ai săi? Nu, dar din moment ce lumea și mijloacele mass-media nu scot în evidență decât aceste lucruri ale Bisericii, este bine o dată să ridicăm privirea și să vedem și partea luminoasă a ei, sfințenia sa.

În fiecare epocă – și în epoca noastră – Duhul spune Bisericii, ca în timpul lui Deutero-Isaia: „De acum, îți vestesc lucruri noi, ascunse, necunoscute de tine. Ele sunt făcute în timpul de față și nu fac parte din trecut” (Is 48,6-7). Nu este un „lucru nou și ascuns” acest suflu puternic al Duhului care reînsuflețește poporul lui Dumnezeu și trezește în mijlocul său carisme de toate felurile, obișnuite și extraordinare? Această iubire față de cuvântul lui Dumnezeu? Această participare activă a laicilor la viața Bisericii și la evanghelizare? Angajarea constantă a magisteriului și a atâtor organizații în favoarea săracilor și a celor suferinzi și dorința aprinsă de a recompune unitatea frântă a Trupului lui Cristos? În care epocă trecută a avut Biserica o așa serie de Suverani Pontifi înțelepți și sfinți ca de un secol și jumătate încoace și atâția martiri ai credinței?

3. Un raport diferit între bucurie și durere

De la planul eclezial trecem la planul existențial și personal. În urmă cu câțiva ani a existat o campanie promovată de aripa militantă a ateismului, al cărei slogan publicitar, afișat pe mijloacele de transport public din Londra, spunea: „Probabil că Dumnezeu nu există. Așadar, încetează să te mai chinuiești și bucură-te de viață”: „There’s probably no God. Now stop worrying and enjoy your life„.

Elementul cel mai periculos din acest slogan nu este premisa „Dumnezeu nu există” (care trebuie demonstrată în întregime), ci concluzia: „Bucură-te de viață!”. Mesajul subînțeles este că credința în Dumnezeu împiedică să ne bucurăm de viață, este dușmană a bucuriei. Fără ea ar exista mai multă fericire în lume! Trebuie dat un răspuns acestei insinuări care-i ține departe de credință mai ales pe tineri.

Isus, în privința bucuriei, a făcut o revoluție a cărei însemnătate este greu de exagerat și care ne poate fi de mare ajutor în evanghelizare. Este un gând pe care cred că l-am exprimat deja în aceste predici, însă tema cere asta. Există o experiență umană universală: în această viață, plăcerea și durerea se succed cu aceeași regularitate cu care, după ridicarea unui val în mare urmează o depresiune și un gol care îl trage în spate pe cel naufragiat. „Un ceva amar – a scris poetul păgân Lucrețiu – izvorăște chiar din interiorul oricărei plăceri și ne neliniștește în mijlocul desfătărilor”2. Folosirea drogului, abuzul de sex, violența ucigașă, pe moment dau beția plăcerii, dar conduc la destrămarea morală și adesea și fizică a persoanei.

Cristos a răsturnat raportul dintre plăcere și durere. El „în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea” (Evr 12,2). Nu mai este o plăcere care se termină în suferință, ci o suferință care duce la viață și la bucurie. Nu e vorba numai de o succesiune diferită a celor două lucruri; în acest mod, bucuria are ultimul cuvânt, nu suferința, și o bucurie care va dura în veci. „Cristos înviat din morți nu mai moare; moartea nu mai are putere asupra lui” (Rom 6,9). Crucea se termină cu Vinerea Sfântă, fericirea și gloria din duminica învierii se prelungesc în veci.

Acest nou raport dintre suferință și plăcere se reflectă chiar și în modul de a ritma timpul din Biblie. În calculul uman, ziua începe cu dimineața și se termină cu noaptea; pentru Biblie începe cu noaptea și se termină cu ziua: „Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi”, recită relatarea creației (Gen 1,5). Și pentru liturgie, solemnitatea începe cu vesperele din ajun. Ce înseamnă asta? Că fără Dumnezeu, viața este o zi care se termină în noapte; cu Dumnezeu, este o noapte (uneori, o „noapte întunecată”), dar se termină în zi și o zi fără de apus.

Însă trebuie să prevenim o obiecție ușoară: bucuria este, așadar, numai pentru după moarte? Această viață nu este, pentru creștini, decât o „vale de lacrimi”? Dimpotrivă, nimeni nu experimentează în această viață adevărata bucurie ca adevărații credincioși. Se povestește despre un sfânt care, într-o zi, i-a strigat lui Dumnezeu: „Ajunge cu bucuria! Inima mea nu mai putea să conțină mai multă bucurie”. Credincioșii, îndeamnă apostolul, sunt „spe gaudentes”, bucuroși în speranță (Rom 12,12), ceea ce nu înseamnă numai că „speră să fie fericiți” (se înțelege, în viața de dincolo), ci și că „sunt fericiți că speră”, fericiți deja acum, grație speranței.

Bucuria creștină este interioară; nu vine din afară, ci dinăuntru, ca anumite lacuri alpine care se alimentează nu de la un fluviu care se varsă în ele din exterior, ci dintr-un izvor care țâșnește chiar pe fundul lor. Se naște din acțiunea misterioasă și actuală a lui Dumnezeu în inima omului în har. De aceea, poate să facă în așa fel încât să abundăm de bucurie chiar și în necazuri (cf. 2Cor 7,4). Este „rod al Duhului” (Gal 5,22; Rom 14,17) și se exprimă în pace a inimii, plinătate de sens, capacitate de a iubi și de a ne lăsa iubiți și mai ales în speranță, fără de care nu poate să existe bucurie.

În 1972, Consiliul Europei, la propunerea lui Herbert von Karajan, a adoptat ca imn oficial al Europei unite imnul adus bucuriei care încheie Simfonia a noua a lui Beethoven. Este vorba desigur de unul din vârfurile muzicii mondiale, însă bucuria cântată în el este o bucurie contemplată cu mintea, nu realizată; este mai mult un strigăt care se ridică din inima umană decât un răspuns dat lui.

În odele lui Schiller, din care este luat textul imnului, se citesc cuvinte neliniștitoare: „Cine a avut bucuria să aibă un prieten sau o soție bună, cine a cunoscut, chiar și numai timp de o singură oră, ce este iubirea, acesta să se apropie; însă cine n-a cunoscut nimic din toate acestea, ei bine, să se îndepărteze, plângând, din cercul nostru”. După cum se vede, bucuria pe care oamenii „o beau de la sânurile naturii” nu este pentru toți, ci numai pentru câțiva privilegiați ai vieții.

Suntem foarte departe de limbajul lui Isus care spune: „Veniți la mine voi toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28). Adevăratul imn creștin adus bucuriei este Magnificat-ul Mariei. El vorbește despre o tresăltare de bucurie (agalliasis) a duhului pentru ceea ce Dumnezeu a făcut în ea și face pentru toți cei umili și înfometați de pe pământ.

4. A mărturisi bucuria

Aceasta este bucuria pe care trebuie s-o mărturisim. Lumea caută bucuria. „Chiar și numai auzind-o numită – scrie sfântul Augustin – cu toții se ridică și te privesc, ca să spunem așa, în mâini pentru a vedea dacă nu cumva tu ești în măsură să le dai ceva necesității lor”3. Toți vrem să fim fericiți. Este lucrul care ne unește pe toți, buni și răi. Cine este bun, este bun pentru a fi fericit; cine este rău, n-ar fi rău dacă nu ar spera să poată, cu asta, să fie fericit4. Dacă toți iubim bucuria este pentru că, într-un anumit fel misterios, am cunoscut-o; de fapt, dacă n-am fi cunoscut-o – dacă n-am fi fost făcuți pentru ea – n-am iubi-o5. Această nostalgie a bucuriei este partea inimii umane deschisă în mod natural să primească „vestea cea bună”.

Atunci când lumea bate la porțile Bisericii – chiar și atunci când face asta cu violență și cu mânie – este pentru că ea caută bucuria. Mai ales tinerii caută bucuria. Lumea din jurul lor este tristă. Tristețea, ca să spunem așa, ne apucă de gât, la Crăciun mai mult decât în restul anului. Nu este o tristețe care depinde de lipsa de bunuri materiale pentru că este mult mai evidentă în țările bogate decât în cele sărace.

În Isaia citim aceste cuvinte, adresate poporului lui Dumnezeu: „Au spus frații voștri care vă urăsc și vă resping din cauza numelui meu: Să arate Domnul gloria sa și voi arătați-ne bucuria voastră!” (Is 66,5). Aceeași provocare este adresată, în tăcere, poporului lui Dumnezeu și astăzi. De aceea, o Biserică melancolică și temătoare n-ar fi la înălțimea misiunii sale; n-ar putea să răspundă la așteptările omenirii și mai ales ale tinerilor.

Bucuria este unicul semn pe care și cei care nu cred sunt în măsură să recepteze și care poate să-i pună serios în criză. Nu atât raționamentele și reproșurile. Mărturia cea mai frumoasă pe care o mireasă poate s-o dea mirelui său este o față care arată bucuria, pentru că ea spune, singură, că el a fost capabil să-i umple viața, s-o facă fericită. Aceasta este și mărturia cea mai frumoasă pe care Biserica poate să o dea Mirelui său divin.

Sfântul Paul, adresându-le creștinilor din Filipi acea invitație la bucurie care dă tonul întregii săptămâni a treia din Advent: „Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă!”, explică și cum se poate mărturisi, în practică, această bucurie: „Bunăvoința voastră – spune el – să fie cunoscută tuturor oamenilor” (Fil 4,4-5). Cuvântul „bunăvoință” traduce aici un termen grec (epieikes) care indică un întreg ansamblu de atitudini format din blândețe, indulgență, capacitate de a ști să se cedeze, de a nu fi meticuloși. (Este același cuvânt din care derivă cuvântul epicheia, folosit în drept!).

De aceea, creștinii mărturisesc bucuria atunci când pun în practică aceste dispoziții; când, evitând orice asprime și resentiment inutil în dialogul cu lumea și între ei, știu să iradieze încredere, imitându-l în felul acesta pe Dumnezeu, care face să cadă ploaia sa și peste cei nedrepți. Cine este fericit, în general, nu este amar, nu simte nevoia de a preciza totul și întotdeauna; știe să relativizeze lucrurile, deoarece cunoaște ceva care este mult prea mare. Paul al VI-lea, în „Exortația apostolică despre bucurie”, scrisă în ultimii ani ai pontificatului său, vorbește despre o „privire pozitivă asupra persoanelor și asupra lucrurilor, rod al unui spirit uman luminat și al Duhului Sfânt”6.

Și înlăuntrul Bisericii, nu numai spre cei din afară, este nevoie vitală de mărturia bucuriei. Sfântul Paul spune despre sine și despre ceilalți apostoli: „Nu că am fi noi stăpâni peste credința voastră, ci vrem să colaborăm și noi la bucuria voastră” (2Cor 1,24). Ce definiție splendidă a misiunii păstorilor în Biserică! Colaboratori ai bucuriei; cei care revarsă siguranță în oile turmei lui Cristos, căpitanii valoroși care, numai cu privirea lor liniștită, îi încurajează pe soldații angajați în luptă.

În mijlocul încercărilor și al calamităților care chinuiesc Biserica, în special în unele părți ale lumii, păstorii pot să repete, și astăzi, acele cuvinte pe care Nehemia, într-o zi, după exil, le-a adresat poporului lui Israel ostenit și înlăcrimat: „Nu jeliți și nu plângeți […], pentru că bucuria Domnului este forța voastră” (Neh 8,9-10).

Fie ca bucuria Domnului, Sfinte Părinte, Venerabili Părinți, frați și surori, să fie cu adevărat forța noastră, forța Bisericii. Crăciun fericit!

Note
1 H. Schürmann, Il Vangelo di Luca, I, Paideia, Brescia 1983, pag. 172.
2 Lucrețiu, De rerum natura, IV, 1129 șu.
3 Augustin, De ordine, I, 8, 24.
4 Cf. Id., Sermo 150, 3, 4 (PL 38, 809).
5 Cf. Id., Confesiuni, X, 20.
6 Paul al VI-lea, Gaudete in Domino, în: „L’Osservatore Romano”, 17 mai 1975.

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.12.2012
Publicarea pe acest sit: 23.12.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns