A patra predică de Postul Mare a pr. Cantalamessa

A patra predică de Postul Mare 2019
a părintelui Raniero Cantalamessa
vineri, 5 aprilie 2019

Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora

Așa cum știm, anul acesta este al VIII-lea centenar al întâlnirii lui Francisc de Assisi cu sultanul din Egipt al-Kamil în 1219. Amintesc asta în acest context datorită unui detaliu care se referă la tema meditațiilor noastre despre Dumnezeul cel viu. După întoarcerea din călătoria sa în Orient, Francisc a scris o scrisoarea adresată „Conducătorilor popoarelor”. În ea spunea printre altele: „Sunteți ținuți să atribuiți Domnului atâta onoare în rândul poporului încredințat vouă încât în fiecare seară să se anunțe, printr-un vestitor sau vreun alt semn, ca să fie aduse laude și mulțumiri atotputernicului Domn Dumnezeu de întregul popor. Și dacă nu veți face asta, să știți că va trebui să dați cont lui Dumnezeu în fața Domnului vostru Isus Cristos în ziua judecății”[1].

Este opinie răspândită că sfântul s-a inspirat pentru această exortație din ceea ce a observat în călătoria sa în Orient, unde a ascultat apelul de seară la rugăciune adresat de muezini din înaltul minaretelor. Un exemplu frumos nu numai de dialog între diferitele religii, ci și de îmbogățire reciprocă. O misionară care a lucrat mulți ani într-o țară africană a scris aceste cuvinte: „Noi suntem chemați să răspundem la o nevoie fundamentală a oamenilor, la nevoia profundă de Dumnezeu, la setea de Absolut, să învățăm drumul lui Dumnezeu, să învățăm să  ne rugăm. Iată pentru ce, în aceste părți, musulmanii fac atâția prozeliți: învață imediat și în manieră simplă să-l adore pe Dumnezeu”.

Noi, creștinii, avem o imagine diferită despre Dumnezeu – un Dumnezeu care este iubire infinită, mai înainte de a fi putere infinită –, dar asta nu trebuie să ne facă să uităm obligația primară a adorației. La provocarea femeii samaritene: „Părinții noștri l-au adorat pe Dumnezeu pe muntele acesta, iar voi spuneți că la Ierusalim este locul unde trebuie să-l adore”, Isus răspunde cu cuvinte care sunt magna charta a adorației creștine: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Voi adorați ceea ce nu cunoașteți. Noi adorăm ceea ce cunoaștem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – și chiar acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore” (In 4,21-24).

Noul Testament a ridicat cuvântul adorație la această demnitate pe care n-o avea înainte. În Vechiul Testament, în afară de Dumnezeu, adorația este adresată în unele cazuri și unui înger (cf. Num22,31) sau regelui (cf. 1Sam 24,9); dimpotrivă, în Noul Testament de fiecare dată când se încearcă să fie adorat cineva în afară de Dumnezeu și de persoana lui Cristos, fie el și un înger, reacția este imediată: „Nu fă asta! Dumnezeu trebuie să fie adorat”[2]. Aproape că se riscă, în caz contrar, un pericol mortal. Este ceea ce Isus, în pustiu, amintește insistent ispititorului care îi cerea să-l adore: „Este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora și numai lui îi vei aduce cult” (Mt 4,10).

Biserica a preluat această învățătură, făcând din adorație actul prin excelență al cultului de latria, distinct de cel numit de dulia rezervat sfinților și de cel numit de hyperdulia rezervat Sfintei Fecioare. Așadar adorația este unicul act religios care nu se poate oferi nimănui altuia, în întregul univers, nici măcar Sfintei Fecioare Maria, ci numai lui Dumnezeu. Aici este demnitatea și forța sa unică.

Adorația (proskunesis) la început indica gestul material de a se prosterna cu fața la pământ în fața cuiva, în semn de reverență și supunere. În acest sens plastic cuvântul mai este folosit în Evanghelii și în Apocalips. În ele persoana în fața căreia se prosternă, pe pământ este Isus Cristos și în liturgia cerească Mielul jertfit sau Atotputernicul. Numai în dialogul cu samariteana și în 1Cor 14,25 el apare de acum eliberat de semnificația sa externă și indică o dispoziție interioară a sufletului față de Dumnezeu. Aceasta va deveni tot mai mult semnificația obișnuită a termenului și în acest sens, în crez, spunem despre Duhul Sfânt că este „adorat și preamărit” ca și Tatăl și Fiul.

Pentru a indica atitudinea exterioară corespunzătoare adorației se preferă gestul de a-și pleca genunchii, îngenuncherea. Și acest ultim gest este rezervat exclusiv divinității. Putem sta în genunchi în fața imaginii sfintei Fecioare Maria, dar nu facem îngenuncherea în fața ei, așa cum facem în schimb în fața preasfântului sacrament sau a Răstignitului.

Ce înseamnă a adora

Dar, mai mult decât semnificația și dezvoltarea termenului, pe noi ne interesează să știm în ce constă și cum putem practica adorația. Adorația poate să fie pregătită de o lungă reflecție, dar se termină cu o intuiție și, ca orice intuiție, ea nu durează îndelung. Este ca un fulger de lumină în noapte. Dar de o lumină specială: nu atât lumina adevărului, cât mai ales lumina realității. Este percepția măreției, maiestății, frumuseții și în același timp a bunătății lui Dumnezeu și a prezenței sale care-ți taie respirația. Este un soi de naufragiu în oceanul fără maluri și fără adâncime al maiestății lui Dumnezeu. A adora, conform expresiei sfintei Angela de Foligno amintită odată, înseamnă „a ne reculege în unitate și a ne cufunda în abisul infinit al lui Dumnezeu”.

O exprimare de adorație, mai eficace decât orice cuvânt, este tăcerea. De fapt, ea spune numai că realitatea este prea mult dincolo de orice cuvânt. Răsună tare în Biblie somația: „Să tacă înaintea lui tot pământul!” (Hab 2,20) și: „Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu!” (Sof 1,7). Când „simțurile sunt învăluite de o tăcere nemărginită și cu ajutorul tăcerii îmbătrânesc amintirile”, spunea un părinte al pustiului, atunci nu ne rămâne decât să adorăm.

A fost un gest de adorație cel al lui Iob, când, aflându-se față în față cu Atotputernicul la sfârșitul întâmplării sale, exclamă: „Iată, eu sunt mic: ce cuvânt aș putea să-ți întorc? Îmi pun mâna la gură” (Iob 40,4). În acest sens, versetul dintr-un psalm, preluat după aceea de liturgie, în textul ebraic spunea: „Pentru tine tăcerea este laudă”, Tibi silentium laus! (cf. Ps 65,2, textul masoretic). A adora – conform minunatei expresii a sfântului Grigore din Nazianz – înseamnă a înălța către Dumnezeu un „imn de tăcere”[3]. Așa cum treptat ce urcăm în înaltul muntelui aerul devine mai rarefiat, tot așa treptat ce ne apropiem de Dumnezeu cuvântul trebuie să devină mai scurt, ajungând să devină, la sfârșit, complet mut și să ne unim în tăcere cu acela care este cel inefabil.

Dacă tocmai vrem să spunem ceva pentru „a opri” mintea și a o împiedica să vagabondeze asupra altor obiecte, merită de făcut asta cu cel mai scurt cuvânt care există: Amin, Da. De fapt, a adora înseamnă a consimți. Înseamnă a lăsa ca Dumnezeu să fie Dumnezeu. Înseamnă a spune da lui Dumnezeu ca Dumnezeu și nouă înșine ca și creaturi ale lui Dumnezeu. În acest sens Isus este definit în Apocalips, Amin-ul, Da-ul făcut persoană (cf. Ap 3,14), sau a repeta neîncetat cu serafimii: „Qadosh, qadosh, qadosh: Sfânt! Sfânt! Sfânt!”.

Așadar adorația cere să ne aplecăm și să tăcem. Dar, un astfel de act, este demn de om? Nu-l umilește, derogând de la demnitatea sa? Mai mult, este el cu adevărat demn de Dumnezeu? Ce Dumnezeu este dacă are nevoie ca ale sale creaturi să se prosterne la pământ în fața Lui și să tacă? Oare este, Dumnezeu, ca unul din acei suverani orientali care au inventat pentru ei adorația? Este inutil să negăm asta, adorația comportă pentru creaturi și un aspect de umilire radicală, o micșorare, o capitulare și supunere. Adorația comportă mereu un aspect de jertfă, o jertfire a ceva. Tocmai așa ea atestă că Dumnezeu este Dumnezeu și că nimic și nimeni nu are dreptul să existe în fața Lui, decât în harul Lui. Cu adorația se oferă și se jertfește propriul eu, propria glorie, propria autosuficiență. Însă aceasta este o glorie falsă și inconsistentă și este o eliberare pentru om să se descotorosească de ea.

Adorând, se „eliberează adevărul care este prizonier al nedreptății”. Devenim „autentici” în sensul cel mai profund al cuvântului. În adorație se anticipă deja întoarcerea tuturor lucrurilor la Dumnezeu. Ne abandonăm sensului și fluxului ființei. Așa cum apa își găsește pacea sa când curge spre mare și pasărea își găsește bucuria sa în a urma cursul vântului, tot așa adoratorul în a adora. Așadar a-l adora pe Dumnezeu nu este atât o datorie, o obligație, cât mai ales un privilegiu, ba chiar o necesitate. Omul are nevoie de ceva maiestuos de iubit și de adorat! Este făcut pentru asta.

Așadar nu Dumnezeu are nevoie să fie adorat, ci omul are nevoie să adore. O prefață de la Liturghie spune: „Tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar este un dar al tău să-ți arătăm recunoștință. Căci deși lauda pe care ți-o aducem nu adaugă nimic maiestății tale nemărginit, ea ne obține nouă harul mântuirii, prin Domnul nostru Isus Cristos”[4]. Era complet deviat F. Nietzsche când îl definea pe Dumnezeul din Biblie „acel oriental avid de onoruri în sediul său ceresc”[5].

Însă adorația trebuie să fie liberă. Ceea ce face adorația demnă de Dumnezeu și în același timp demnă de om este libertatea, înțeleasă, aceasta, nu numai negativ ca lipsă de constrângere, ci și pozitiv ca elan bucuros, dar spontan al creaturii care exprimă astfel bucuria sa că nu este el însuși Dumnezeu, pentru a putea să aibă un Dumnezeu mai presus de sine de adorat, de admirat, de celebrat.

Adorația euharistică

Biserica Catolică are o formă specială de adorație care este adorația euharistică. Fiecare mare curent spiritual, în sânul creștinismului, a avut carisma sa specială care constituie contribuția sa deosebită la bogăția întregii Biserici. Pentru protestanți, aceasta este cultul Cuvântului lui Dumnezeu; pentru ortodocși, cultul icoanelor; pentru Biserica catolică, ea este cultul euharistic. Prin fiecare dintre aceste trei căi se realizează același scop de fond, care este contemplarea lui Cristos și a misterului său.

Cultul și adorația Euharistiei în afara Liturghiei este un rod relativ recent al evlaviei creștine. A început să se dezvolte, în Occident, începând din secolul al XI-lea, ca reacție la erezia lui Berengarius din Tours care nega prezența „reală” și admitea o prezență numai simbolică a lui Isus în Euharistie. Însă, începând de la acea dată, n-a existat, se poate spune, un sfânt, în viața căruia să nu se observe o influență determinantă a evlaviei euharistice. Ea a fost izvor de energii spirituale imense, un soi de focar mereu aprins în mijlocul casei lui Dumnezeu, la care s-au încălzit toți marii fii ai Bisericii. Generații și generații de credincioși catolici au simțit freamătul prezenței lui Dumnezeu cântând imnul Adoro te devote, în fața preasfântului sacrament expus.

Ceea ce voi spune despre adorația și despre contemplația euharistică se aplică aproape în întregime și contemplării icoanei lui Cristos. Diferența este că în primul caz există o prezență reală a lui Cristos, în al doilea o prezență numai intențională. Ambele se întemeiază pe certitudinea că Cristos înviat este viu și se face prezent în semnele sacramentale și în credință.

Stând calmi și tăcuți, și pe cât posibil îndelung, în fața lui Isus din sfântul sacrament, sau în fața unei icoane a lui, se percep dorințele sale în privința noastră, se depun propriile proiecte pentru a face loc proiectelor lui Cristos, lumina lui Dumnezeu pătrunde, puțin câte puțin, în inimă și o vindecă. Se întâmplă ceva ce amintește de ceea ce se întâmplă în pomi primăvara, adică procesul fotosintezei. Răsar din ramuri frunzele verzi; acestea absorb din atmosferă anumite elemente care, sub acțiunea luminii solare, sunt „fixate” și transformate în hrană a plantei. Fără aceste frunzulițe verzi, pomul n-ar putea să crească și să aducă roade și n-ar contribui la regenerarea oxigenului pe care-l respirăm noi înșine.

Noi trebuie să fim ca acele frunze verzi! Ele sunt un simbol al sufletelor euharistice și al sufletelor contemplative. Contemplând „soarele dreptății” care este Cristos, ele „fixează” hrana care este Duhul Sfânt, în folosul întregului mare pom care este Biserica. În alte cuvinte, este ceea ce spune și apostolul Paul când scrie: „iar noi toți care, cu fața descoperită, privim ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbați în același chip al lui tot mai glorios prin Duhul Domnului” (2Cor 3,18).

Un poet al nostru [n.red. italian], Giuseppe Ungaretti, contemplând într-o dimineață pe malul mării răsăritul soarelui, a scris o poezie cu numai două versuri foarte scurte, trei cuvinte în total: „Mă luminez de imens”[6]. Sunt cuvinte care ar putea să fie însușite de cel care stă în adorație în fața preasfântului sacrament. Numai Dumnezeu cunoaște câte haruri ascunse au coborât asupra Bisericii grație acestor suflete adoratoare.

Adorația euharistică este și o formă de evanghelizare și printre cele mai eficace. Multe parohii și comunități care au pus-o în orarul lor zilnic sau săptămânal au experiență directă. Vederea de persoane care seara sau noaptea sunt în adorație tăcută în fața preasfântului sacrament într-o Biserică luminată i-a determinat pe mulți trecători să intre și după ce au rămas un moment să exclame: „Aici este Dumnezeu!”. Exact cum este scris că se întâmpla în primele adunări ale creștinilor (cf. 1Cor 14,25).

Contemplația creștină nu este niciodată în sens unic. Nu constă în a ne privi, așa cum se spune, ombilicul, în căutarea propriului eu profund. Ea constă mereu în două priviri care se intersectează. De aceea făcea contemplație euharistică optimă acel țăran din parohia de Ars care, întrebat de sfântul paroh ce făcea în toate vizitele sale la biserică, a răspuns: „Nimic, eu îl privesc și el mă privește!”.

Dacă uneori se coboară și dispare privirea noastră, nu dispare, însă, cea a lui Dumnezeu. Contemplația euharistică se reduce, uneori, pur și simplu la a-i ține companie lui Isus, a sta sub privirea sa, dăruind și lui bucuria de a ne contempla pe noi, care, oricât am fi creaturi de nimic și păcătoase, suntem însă rodul pătimirii sale, cei pentru care el și-a dat viața. Este o primire a invitație adresate de Isus discipolilor în Ghetsemani: „Rămâneți aici și vegheați cu mine” (Mt 26,38).

Așadar contemplația euharistică nu este împiedicată, în sine, de ariditatea care uneori se poate experimenta, fie că este datorată disipării noastre, fie că este permisă de Dumnezeu pentru purificarea noastră. Este suficient să-i dăm ei un sens, renunțând și la satisfacția noastră care derivă din fervoare, pentru a-l face fericit pe el și să spunem, cum spunea Charles de Foucauld: „Fericirea ta, Isuse, îmi este îndeajuns!”; adică: îmi este îndeajuns ca tu să fii fericit. Isus are la dispoziție veșnicia pentru a ne face fericiți pe noi; noi nu avem decât acest scurt spațiu de timp pentru a-l face fericit pe el: cum să ne resemnăm să pierdem această ocazie care nu va mai reveni niciodată în veci?

Contemplându-l pe Isus în sacramentul altarului, noi realizăm profeția făcută în momentul morții lui Isus pe cruce: „Vor privi la cel pe care l-au străpuns” (In 19,37). Mai mult, această contemplație este ea înseși o profeție, pentru că anticipă ceea ce vom face pentru totdeauna în Ierusalimul ceresc. Este activitatea cea mai escatologică și profetică ce se poate face în Biserică. La sfârșit nu se va mai jertfi Mielul, nici nu se va mai mânca din carnea sa. Adică vor înceta consacrarea și împărtășania; dar nu va înceta contemplarea mielului jertfit pentru noi. De fapt, asta este ceea ce sfinții fac în cer (cf. Ap 5,1 șu). Când suntem în fața tabernacolului, noi formăm deja un cor unic cu Biserica de sus: ei în fața altarului, noi, ca să spunem așa, în spatele altarului; ei în viziune, noi în credință.

În 1967 a început Reînnoirea Carismatică Catolică, mișcare care în cincizeci de ani a atins și a reînnoit milioane de credincioși și a provocat în Biserică nenumărate realități noi, personale și comunitare. Nu se insistă niciodată suficient asupra faptului că ea nu este o mișcare eclezială, în sensul obișnuit al acestui termen; este un curent de har destinat întregii Biserici, o „injecție de Duh Sfânt” de care ea are nevoie în mod disperat. Este ca o scuturare electrică destinată să se descarce asupra masei care este Biserica și, odată ce se întâmplă asta, să dispară.

Dacă în acest moment vorbesc despre asta este pentru că această realitate a început tocmai ca o extraordinară experiență de adorare a Dumnezeului celui viu, care a fost tema acestei meditații a noastre. Grupul de studenți de la Universitatea Duquesne din Pittsburg care a participat la prima reculegere carismatică catolică, s-a aflat, într-o seară, în capelă în fața preasfântului sacrament, când, la un moment dat, s-a întâmplat un lucru singular, pe care una dintre cei prezenți, după aceea, l-a descris astfel: „Teama de Domnul a început să curgă în mijlocul nostru; un soi de teroare sacră ne împiedica să ne ridicăm ochii. El era acolo prezent personal și nouă ne era frică să nu reușim să suportăm iubirea sa excesivă. L-am adorat, descoperind pentru prima dată ce înseamnă a adora. Am trăit o experiență arzătoare a realității și prezenței teribile a Domnului. De atunci am înțeles cu o claritate nouă și directă imaginile lui Jahve care, pe muntele Sinai, tună și explodează cu focul ființei sale înseși; am înțeles experiența lui Isaia și afirmația conform căreia Dumnezeu nostru este un foc mistuitor. Această teamă sacră era, într-un fel, același lucru ca iubirea, sau cel puțin așa era simțită de noi. Era ceva foarte vrednic de iubire și frumos, chiar dacă niciunul dintre noi n-a văzut nicio imagine sensibilă. Era ca și cum realitatea personală a lui Dumnezeu, splendidă și strălucitoare, ar fi venit în cameră umplând în același timp camera și pe noi”[7].

Prezență simultană de maiestate și de bunătate în Dumnezeu, de teamă și iubire în creatură; „misterul teribil și fascinant”, cum îl definesc studioșii religiilor. Persoana care a descris în acești termeni experiența din acel moment nu știa că făcea o sinteză perfectă a trăsăturilor care îl caracterizează pe Dumnezeu cel viu din Biblie.

Terminăm cu un verset din Psalmul 94 cu care Liturgia Orelor, la Invitatoriu, ne face să începem fiecare zi nouă:

„Veniți să ne închinăm și să ne plecăm în fața lui,

să îngenunchem înaintea Domnului, creatorul nostru.

Căci el este Dumnezeu nostru, iar noi suntem poporul pe care el îl păstorește,

turma pe care mâna lui o călăuzește”.

Note:
[1] Fonti francescane, nr. 213.
[2] Cf. Ap 19,10; 22,9; Fap 10, 25-26; 14,13 șu.
[3] Sf. Grigore din Nazianz, Poeme, 29 (PG 37, 507).
[4] Liturghierul Roman, Prefața comună IV.
[5] Friederich Nietzsche, Știința veselă, nr. 135.
[6] Giuseppe Ungaretti, Vita d’un uomo: 106 poesie, Milano, Mondadori 1988, pag. 72.
[7] În Patti Gallagher Mansfield, As by a New Pentecost. Beginning of the Catholic Charismatic Renewal, Amor Deus Publishing, Phoenix, AZ, 2016, pag. 131.

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.04.2019
Publicarea pe acest sit: 05.04.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns