A doua predică de Postul Mare a pr. Cantalamessa

A doua predică de Postul Mare 2019
a părintelui Raniero Cantalamessa
vineri, 22 martie 2019

Reintră în tine însuți!

Sfântul Augustin a lansat un apel care la distanță de atâtea secole păstrează intactă actualitatea sa: „In teipsum redi. In interiore homine habitat veritas”: „Reintră în tine însuți. În omul interior locuiește adevărul”[1]. Într-un discurs adresat poporului, cu insistență și mai mare îndeamnă: „Reintrați în inima voastră! Unde vreți să mergeți departe de voi? Mergând departe vă veți pierde. De ce porniți pe drumuri pustii? Reintrați din rătăcirea voastră care v-a scos în afara drumului; întoarceți-vă la Domnul. El este gata. Mai întâi reintră în inima ta, tu care ai devenit străin pentru tine însuți, rătăcind în afară: nu te cunoști pe tine însuți și îl cauți pe cel care te-a creat! Întoarce-te, întoarce-te la inimă, dezlipește-te de trup… Reintră în inima ta: acolo examinează ceea ce probabil percepi despre Dumnezeu, pentru că acolo se află imaginea lui Dumnezeu; în interioritatea omului locuiește Cristos, în interioritatea ta tu ești reînnoit după imaginea lui Dumnezeu”[2].

Continuând comentariul început în Advent despre versetul din Psalm, „Sufletul meu e însetat de Dumnezeul cel viu”, să reflectăm asupra „locului” în care fiecare dintre noi intră în contact cu Dumnezeul cel viu. În sens universal și sacramental acest „loc” este Biserica, dar în sens personal și existențial este inima noastră, ceea ce Scriptura numește „omul interior”, „omul ascuns în inimă”[3]. La această alegere ne determină și timpul liturgic în care ne aflăm. Isus în aceste patruzeci de zile este în pustiu și acolo trebuie să ajungem la El. Nu toți pot să meargă într-un pustiu exterior; însă toți putem să ne refugiem în pustiul interior care este inima noastră. „În interioritatea omului locuiește Cristos”, ne-a spus Augustin.

Dacă vrem o imagine plastică sau un simbol care să ne ajute să realizăm această convertire spre interior, ne-o oferă Evanghelia cu episodul lui Zaheu. Zaheu este omul care vrea să-l cunoască pe Isus și, pentru a face asta, iese din casă, merge prin mulțime, urcă într-un copac… Îl caută afară. Dar iată că Isus trecând îl vede și îi spune: „Zaheu, coboară repede pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Lc 19,5). Isus îl conduce din nou pe Zaheu în casa sa și acolo, în ascuns, fără martori, are loc minunea: el cunoaște cu adevărat cine este Isus și găsește mântuirea. Noi ne asemănăm adesea cu Zaheu. Îl căutăm pe Isus și îl căutăm afară, pe străzi, prin mulțime. Și însuși Isus este cel care ne invită să reintrăm în casa noastră în însăși inima noastră, unde el dorește să se întâlnească cu noi.

Interioritatea, o valoare aflată în criză

Interioritatea este o valoare aflată în criză. „Viața interioară” care odinioară era aproape sinonimă cu viața spirituală, acum tinde în schimb să fie privită cu suspiciune. Există dicționare de spiritualitate care omit complet cuvintele „interioritate” și „reculegere” și altele care le au, dar nu fără a exprima unele rezerve. De exemplu, se notează că, până la urmă, nu există niciun termen biblic care să corespundă exact acestor cuvinte; că poate că a existat, în acest punct, o influență determinantă a filozofiei platonice; că ea ar putea favoriza subiectivismul și așa mai departe.

Un simptom revelator al acestei scăderi a gustului și a stimei față de interioritate este soarta pe care a avut-o Imitațiunea lui Cristos care este un soi de manual de introducere la viața interioară. De la cartea cea mai iubită printre creștini, după Biblie, ea a trecut, în puține decenii, să fie o carte uitată.

Unele cauze ale acestei crize sunt vechi și inerente înseși naturii noastre. „Compoziția” noastră, adică faptul că suntem constituiți din carne și spirit, face în așa fel încât suntem ca un plan înclinat, însă înclinat spre exterior, spre vizibil și spre multiplu. Ca universul, după explozia inițială (vestitul Big bang), și noi suntem în fază de expansiune și de îndepărtare de centru. „Ochiul nu se satură să vadă și urechea nu se umple cu ceea ce aude” (Qoh 1,8). Suntem veșnic „în ieșire”, prin cele cinci uși sau ferestre care sunt simțurile noastre.

În schimb alte cauze sunt mai specifice și actuale. Una este urgența „socialului” care este desigur o valoare pozitivă a timpurilor noastre, dar care, dacă nu este reechilibrată, poate să accentueze proiecția spre exterior și depersonalizarea omului. În cultura secularizată și laică din timpurile noastre rolul pe care-l desfășura interioritatea creștină a fost asumat de psihologie și de psihanaliză, care se opresc însă la inconștientul omului și oricum la subiectivitatea sa, făcând abstracție de legătura sa intimă cu Dumnezeu.

În domeniul eclezial, afirmarea, cu Conciliul, a ideii despre o „Biserică pentru lume” a făcut în așa fel încât idealul antic al fugii de lume a fost înlocuit uneori de idealul fugii spre lume. Abandonarea interiorității și proiecția spre exterior este un aspect – și printre cele mai periculoase – al fenomenului secularismului. A existat chiar o tentativă de a justifica teologic această nouă orientare care a luat numele de teologia morții lui Dumnezeu, sau a cetății seculare. Dumnezeu – se spune – ne-a dat El însuși exemplul. Întrupându-se, El s-a golit, a ieșit din El însuși, din interioritatea trinitară, s-a „mondenizat”, adică s-a risipit în profan. A devenit un Dumnezeu „ieșit din sine”.

Interioritatea în Biblie

Ca întotdeauna, la criza unei valori tradiționale în creștinism trebuie să se răspundă făcând o recapitulare, adică reluând lucrurile la începutul lor pentru a le duce la o nouă împlinire. Cu alte cuvinte, este vorba de a reporni de la Cuvântul lui Dumnezeu și, în lumina sa, de a regăsi, în Tradiția înseși, elementul vital și peren, eliberându-l de elementele slabe în care s-a îmbrăcat de-a lungul secolelor. Este ceea ce Conciliul Vatican II a urmat ca metodă în toate lucrările sale. Așa cum în natură, primăvara, se curăță pomul de ramurile din perioada precedentă pentru a face posibil trunchiului o nouă înflorire, tot așa trebuie făcut și în viața Bisericii.

Deja profeții din Israel luptaseră pentru a muta interesul poporului de la practicile exterioare de cult și de la ritualism, la interioritatea raportului cu Dumnezeu. „Poporul acesta – citim în Isaia – se apropie de mine cu gura și mă preamărește cu buzele, dar inima lui este departe de mine, iar teama de mine este o poruncă învățată de la oameni” (Is 29,13). Motivul este că „omul se uită la ochi, Domnul, însă, se uită la inimă” (1Sam 16,7). „Sfâșiați-vă inimile, nu hainele”, se citește într-un alt profet (Il 2,13).

Este tipul de reformă religioasă pe care Isus l-a preluat și l-a dus la împlinire. Unul care examinează activitatea lui Isus și cuvintele sale, în afara preocupărilor dogmatice, dintr-un punct de vedere al istoriei religiilor, observă înainte de toate un lucru: că El a voit să reînnoiască religiozitatea iudaică, ajunsă adesea în pericolele ritualismului și legalismului, repunând în centrul ei un raport intim și trăit cu Dumnezeu. El nu încetează să facă referință la acel loc „secret”, „inima”, unde se realizează adevăratul contact cu Dumnezeu și cu voința sa vie și de care depinde valoarea oricărei acțiuni (cf. Mt 15,10 șu). Referința la interioritate își are motivația sa biblică mai profundă și obiectivă în doctrina locuirii lui Dumnezeu, Tată, Fiu și Duh Sfânt, în sufletul celui botezat[4].

Cu trecerea timpului, în viziunea biblică a interiorității creștine ceva s-a întunecat, contribuind la criza despre care am vorbit mai sus. În anumite curente spirituale, ca și în unii dintre misticii renani, s-a întunecat caracterul obiectiv al acestei interiorități. Ei insistă asupra întoarcerii la „adâncul sufletului” prin ceea ce ei numesc „introversiune”. Dar nu apare clar întotdeauna dacă acest „adânc al sufletului” aparține realității lui Dumnezeu sau realității eu-lui, sau, mai rău, dacă el este ambele lucruri împreună, unite în mod panteist.

În ultimele secole aspectul metodei a ajuns să prevaleze asupra conținutului interiorității creștine, conducând-o uneori mai mult la un soi de tehnică de concentrare și de meditație, decât la întâlnirea cu Cristos cel viu în inimă, chiar dacă nu au lipsit în nicio epocă realizări splendide ale interiorității creștine. Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi este în linia celei mai pure interiorități obiective, când scrie: „Eu am găsit paradisul pe pământ, pentru că paradisul este Dumnezeu și Dumnezeu este în inima mea”[5].

Întoarcerea la interioritate

Dar să ne întoarcem la prezent. De ce este urgent să vorbim din nou despre interioritate și să redescoperim gustul ei? Trăim într-o civilizație proiectată în întregime spre exterior. Se întâmplă și domeniul spiritual ceea ce se observă în domeniul fizic. Omul trimite sondele sale până la periferia sistemului solar, fotografiază ceea ce este pe planete îndepărtate; în schimb ignoră ceea ce se agită la puține mii de metri sub scoarța terestră și de aceea nu reușește să prevadă cutremure și erupții vulcanice. Și noi știm, de acum în timp real, ceea ce se întâmplă în celălalt capăt al lumii, dar ignorăm ceea ce se agită în adâncul inimii noastre. Trăim ca într-o centrifugă în acțiune cu toată viteza.

A evada, adică a ieși afară, este un soi de cuvânt de ordine. Există chiar o literatură de evadare, spectacole de evadare. Evadarea este, ca să spunem așa, instituționalizată. Tăcerea provoacă frică. Nu se reușește să se trăiască, să se lucreze, să se studieze fără vreun glas sau muzică în jur. Există un soi de horror vacui, de frică de gol, care duce la năucire.

Am avut ocazia să pun piciorul o dată într-o discotecă, invitat să vorbesc tinerilor adunați acolo. Mi-a fost suficient pentru a-mi face o idee despre ce anume domnește acolo: orgia gălăgiei, zgomotul asurzitor ca drogul. S-au făcut investigații printre tineri la ieșirea din discotecă și la întrebarea: „De ce vă adunați în acest loc?”, unii au răspuns: „Pentru a nu gândi!”. Dar este ușor să ne imaginăm la ce manipulări sunt expuși tinerii care au renunțat de acum să gândească.

„Să apese munca asupra acestor oameni și să fie ocupați, așa încât să nu dea dreptate cuvintelor lui Moise”, a fost porunca faraonului din Egipt (cf. Ex 5,9). Porunca tacită, dar nu mai puțin energică, a faraonilor moderni este: „Să apese gălăgia asupra acestor tineri, să fie năuciți de ea, așa încât să nu gândească, să nu facă alegeri libere, ci să urmeze moda care ne convine nouă, să cumpere ceea ce spunem noi, să gândească așa cum vrem noi!”. Pentru un sector foarte influent din societatea noastră, cel al spectacolului și al publicității, indivizii contează numai pentru că sunt „spectatori”, numere care fac să crească „audience” a programelor. Trebuie să ne opunem cu un „nu!” hotărât acestei goliri. Tinerii sunt și cei mai generoși și gata să se răzvrătească împotriva sclaviilor și există de fapt grupuri de tineri care reacționează la acest asalt și, în loc să fugă, caută locuri și timpuri de tăcere și de contemplație pentru a se regăsi din când în când pe ei înșiși și, în ei înșiși, pe Dumnezeu. Sunt mulți, chiar dacă nimeni nu vorbește despre asta. Unii au fondat case de rugăciune și de adorație euharistică perpetuă și prin rețea dau posibilitatea atâtora să se unească cu ei.

Interioritatea este calea spre o viață autentică. Se vorbește mult astăzi despre autenticitate și se face din ea criteriul de reușită sau nereușită a vieții. Filozoful probabil cel mai cunoscut din secolul trecut, Martin Heidegger, a pus acest concept în centrul sistemului său. Pentru creștin autenticitatea adevărată nu se obține decât trăind „coram Deo”, în fața lui Dumnezeu.

„Un văcar – scrie Kierkegaard – care, dacă acest lucru ar fi posibil, este un eu în fața vacilor, este un eu foarte scund; un suveran care este un eu în fața servitorilor săi, la fel. Niciunul din cei doi nu este un eu; în ambele cazuri lipsește măsura… Dar ce realitate infinită nu dobândește eu-l, dobândind conștiința că există în fața lui Dumnezeu, devenind un eu uman, a cărei măsură este Dumnezeu! […] Se vorbește mult despre vieți irosite. Dar irosită este numai viața acelui om care nu și-a dat seama niciodată, pentru că n-a avut niciodată, în sensul cel mai profund, impresia că există un Dumnezeu și că el, chiar el, eu-l său, stă în fața acestui Dumnezeu”[6].

Evanghelia ne relatează istoria unuia dintre acești „văcari”. A fugit din casa paternă și a irosit bunurile sale și tinerețea sa, trăind dezordonat. Însă într-o zi „a reintrat în el însuși”. A trecut în revistă viața sa, a pregătit cuvintele de spus și a pornit la drum spre casa paternă (cf. Lc 15,17). Convertirea sa s-a realizat în acest moment, înainte de a se mișca, în timp ce era singur în mijlocul unei turme de porci. S-a realizat în momentul în care „a reintrat în el însuși”. După aceea n-a făcut decât să execute ceea ce a deliberat. Convertirea externă a fost precedată de cea interioară și a primit de la aceasta valoarea sa. Câtă rodnicie în acel „a reintra în sine însuși”!

Nu numai tinerii sunt luați de valul de exterioritate. Sunt și persoanele mai angajate și active în Biserică. Și persoanele consacrate! Disipare este numele bolii mortale care ne amenință pe toți. Ajungem să fim ca o haină întoarsă pe dos, cu sufletul expus la cele patru vânturi. Într-un discurs ținut superiorilor unui ordin călugăresc contemplativ, sfântul Paul al VI-lea a spus: „Astăzi suntem într-o lume care pare că se luptă cu o febră care se infiltrează chiar și în sanctuar și în singurătate. Zgomotul și gălăgia au invadat aproape toate lucrurile. Persoanele nu mai reușesc să se reculeagă. Căzute pradă miilor de distrageri, ele risipesc în mod obișnuit energiile lor în spatele diferitelor forme ale culturii moderne. Ziare, reviste, cărți invadează intimitatea caselor noastre și a inimilor noastre. Este mai greu decât odinioară a găsi oportunitatea pentru acea reculegere în care sufletul reușește să fie ocupat pe deplin în Dumnezeu”.

Sfânta Tereza de Avila a scris o lucrare intitulată Castelul interior care este cu siguranță unul din roadele cele mai mature din doctrina creștină despre interioritate. Dar, vai, există și un „castel exterior” și astăzi constatăm că este posibil să fim închiși și în acest castel. Închiși în afara casei, incapabili să reintrăm în ea. Prizonieri ai exteriorității! Sfântul Augustin descrie astfel viața sa înainte de convertire: „Tu erai înăuntrul meu și eu stăteam afară și te căutam aici pe pământ, aruncându-mă diform asupra acestor forme de frumusețe care sunt creaturile tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Mă țineau departe de tine acele creaturi care nici n-ar exista dacă n-ar fi pentru tine care le faci să existe”[7].

Câți dintre noi ar trebui să repete această mărturisire amară: „Tu erai înăuntrul meu, dar eu eram afară”! Există unii care visează singurătatea, dar o visează numai. O iubesc, numai să rămână în vis și să nu se traducă niciodată în realitate. În realitate fug de ea, le este frică de ea. Dispariția tăcerii este un simptom grav. Au fost înlăturate aproape peste tot acele afișe tipice care la fiecare coridor din casele călugărești afirmau în latină: Silentium! Eu cred că asupra multor ambiente călugărești amenință dilema: Ori tăcere ori moarte! Ori se regăsește un climat și timpuri de tăcere și de interioritate ori este golirea spirituală progresivă și totală. Isus numește iadul „întunericul din afară” (cf. Mt 8,12) și această desemnare este deosebit de semnificativă.

Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de obiecția obișnuită: dar Dumnezeu se găsește afară, în frați, în săraci, în lupta pentru dreptate; se găsește în Euharistia care este în afara noastră, în Cuvântul lui Dumnezeu… Totul este adevărat. Dar unde îl „întâlnești” cu adevărat pe fratele și pe sărac, dacă nu în inima ta? Dacă-l întâlnești numai afară, nu este un eu, o persoană pe care o întâlnești, ci un lucru; mai mult îl izbești decât să-l întâlnești. Unde-l întâlnești pe Isus din Euharistie dacă nu în credință, adică înăuntrul tău? O adevărată întâlnire între persoane nu poate avea loc decât între două conștiințe, două libertăți, adică între două interiorități.

Este greșit de altfel a crede că insistența asupra interiorității poate dăuna angajării reale pentru împărăție și pentru dreptate; a crede, cu alte cuvinte, că a afirma primatul intenției poate dăuna acțiunii. Interioritatea nu se opune acțiunii, ci unui anumit mod de a face acțiunea. Departe de a diminua importanța acțiunii pentru Dumnezeu, interioritatea o întemeiază și o ocrotește.

Eremitul și schitul său

Dacă vrem să imităm ceea ce a făcut Dumnezeu întrupându-se, să-l imităm cu adevărat până la capăt. Este adevărat că El s-a golit, a ieșit din El, din interioritatea trinitară, pentru a veni în lume. Însă știm cum s-a întâmplat asta: „Ceea ce era a rămas, ceea ce nu era a asumat”, spune o veche vorbă cu privire la întrupare. Fără a abandona sânul Tatălui, Cuvântul a venit în mijlocul nostru. Și noi să mergem spre lume, dar fără a ieși niciodată total din noi înșine. „Omul interior – spune Imitațiunea lui Cristos – se reculege spontan pentru că nu se risipește niciodată total în lucrurile externe. Pentru el nu este de prejudiciu activitatea externă și ocupațiile necesare în timpul său, ci știe să se adapteze la circumstanțe”[8].

Dar să încercăm să vedem și cum să facem, concret, pentru a regăsi și a păstra obișnuința cu interioritatea. Moise era un om foarte activ. Dar se citește că își construise un cort portabil și la fiecare etapă a exodului monta cortul în afara taberei și în mod obișnuit intra în el pentru a-l consulta pe Domnul. Acolo, Domnul vorbea cu Moise „față în față, cum vorbește un om cu aproapele lui” (Ex33,11).

Asta nu se poate face mereu. Nu ne putem retrage mereu într-o capelă sau într-un loc solitar pentru a regăsi contactul cu Dumnezeu. Sfântul Francisc de Assisi sugerează o altă subtilitate mai la îndemână. Trimițându-i pe frații săi pe drumurile din lume, el spune: Noi avem un schit mereu cu noi oriunde mergem și de fiecare dată când vrem putem, ca eremiți, să reintrăm în acest schit. „Fratele trup este schitul și sufletul este eremitul care locuiește înăuntru pentru a se ruga lui Dumnezeu și a medita”[9].

Este aceeași recomandare pe care sfânta Ecaterina de Siena o exprima cu imaginea „chiliei interioare” pe care fiecare o poartă cu sine și în care este posibil mereu să se retragă cu gândul, pentru a reînnoda un contact viu cu Adevărul care locuiește în noi. La această chilie invizibilă, nedelimitată de pereți, scrie sfântul Ambroziu, ne invită Isus cu cuvintele: „Când te rogi, intră în camera ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns” (Mt 6,6).

Am ascultat la început apelul din inimă al sfântului Augustin de a reintra în inimă, să terminăm ascultând un alt apel tot din inimă în aceeași direcție, cel pe care sfântul Anselm de Aosta îl adresează cititorului său la începutul lucrării sale Proslogion: „Hai, omulețule, abandonează pentru un moment ocupațiile tale, ascunde-te un pic de gândurile tale tumultuoase. Abandonează acum preocupările grele, amână angajările tale laborioase. Dedică-te un pic lui Dumnezeu și odihnește-te în El. Intră în camera spiritului tău, exclude din ea totul, în afară de Dumnezeu și de ceea ce îți poate folosi pentru a-l căuta, și, închizând ușa (Mt 6,6), caută-l. Spune acum, o inima mea, în totalitatea ta, spune acum lui Dumnezeu: «Eu caut fața ta; fața ta, Doamne, o caut» (Ps 27,8).

Cu aceste dorințe și propuneri să începem ziua noastră de muncă, în slujba Bisericii.

Note:
[1] Sf. Augustin, De vera rel. 39, 72 (PL 34, 154).
[2] Sf. Augustin, In Ioh. Ev., 18, 10 (CCL 36, pag. 186).
[3] Cf. Rom 7,22; 2Cor 4,16; 1Pt 3,4.
[4] Cf. In 14,17.23; Rom 5,5; Gal 4,6.
[5] Sf. Elisabeta a Sfintei Treimi, Scrisoarea 122.
[6] S. Kierkagaard, La malattia mortale, II, în Opere, a cura di C. Fabro, Firenze 1972, pag. 662-663.
[7] Sf. Augustin, Confesiuni, X, 27.
[8] Imitațiunea lui Cristos, II, 1.
[9] Legenda Perugina, 80 (Fonti Francescane, nr. 1636).

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.03.2019
Publicarea pe acest sit: 22.03.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns