Decret privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică
CHRISTUS DOMINUS
PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
28 octombrie 1965
Introducere
1. CRISTOS DOMNUL, Fiul Dumnezeului celui viu, venit să mântuiască pe poporul său de păcate[1] și să sfințească pe toți oamenii, după cum el însuși a fost trimis de Tatăl tot astfel i-a trimis și el pe apostolii săi[2], pe care i-a sfințit dăruindu-le pe Duhul Sfânt, ca și ei să-l preamărească pe Tatăl pe pământ și să-i ducă pe oameni la mântuire „spre zidirea trupului lui Cristos” (Ef 4,12), care este Biserica.
Papa și episcopii perpetuează lucrarea lui Cristos
2. În această Biserică a lui Cristos, pontiful roman, ca urmaș al lui Petru, căruia Cristos i-a încredințat misiunea de a paște oile și mieii săi, se bucură, din orânduire divină, de putere supremă, deplină, nemijlocită și universală în ceea ce privește grija pentru mântuirea veșnică a oamenilor. De aceea, ca păstor al tuturor credincioșilor, având misiunea să asigure binele comun al Bisericii universale și binele fiecărei Biserici în parte, deține asupra tuturor Bisericilor primatul puterii legate de oficiu (potestas ordinaria).
Și episcopii, rânduiți de Duhul Sfânt, sunt urmașii apostolilor ca păstori sufletești[3] și, împreună cu supremul pontif și sub autoritatea lui, au misiunea să perpetueze lucrarea lui Cristos, Păstorul veșnic[4]. Într-adevăr, Cristos a dat apostolilor și urmașilor acestora porunca și puterea de a învăța toate neamurile, de a-i sfinți pe oameni întru adevăr și de a-i păstori. Așadar episcopii, prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat, au fost constituiți adevărații și autenticii învățători ai credinței, pontifi și păstori[5].
3. Această îndatorire episcopală, primită prin consacrarea episcopală[6], episcopii, părtași la grija pentru toate Bisericile, o exercită în comuniune cu supremul pontif și sub autoritatea lui, în tot ceea ce ține de magisteriu și de cârmuire, uniți cu toții într-un colegiu sau corp pentru cele ce privesc întreaga Biserică a lui Dumnezeu.
Fiecare episcop în parte își exercită această îndatorire față de partea din turma Domnului care i-a fost încredințată, îngrijindu-se fiecare de Biserica particulară ce i-a fost dată spre păstorire sau, uneori, mai mulți episcopi îngrijindu-se împreună de anumite necesități comune mai multor Biserici.
De aceea, sfântul Conciliu, ținând seama și de condițiile societății umane care în zilele noastre este în drum spre o nouă ordine a lucrurilor[7] și voind să determine mai precis îndatorirea pastorală a episcopilor, stabilește cele ce urmează.
Capitolul I
EPISCOPII ȘI BISERICA UNIVERSALĂ
I. ROLUL EPISCOPILOR FAȚĂ DE BISERICA UNIVERSALĂ
4. Episcopii, în puterea consacrării sacramentale și în comuniune ierarhică cu capul și cu membrii colegiului, sunt constituiți membri ai corpului episcopal[8]. „Ordinul episcopilor, care succede, în magisteriu și în conducerea pastorală, colegiului apostolilor, sau, mai exact, în care corpul apostolic se perpetuează neîntrerupt, este de asemenea, împreună cu capul său, pontiful roman, și niciodată fără acest cap, subiectul supremei și deplinei puteri asupra întregii Biserici, putere care nu poate fi exercitată decât cu consimțământul pontifului roman”[9].
Această putere „este exercitată solemn în conciliul ecumenic”[10]. De aceea, Conciliul declară că toți episcopii în calitate de membri ai colegiului episcopal, au dreptul să participe la conciliul ecumenic.
„Aceeași putere colegială poate fi exercitată împreună cu papa de episcopii aflați în lumea întreagă, cu condiția să fie chemați la o acțiune colegială de către capul colegiului, sau cel puțin cu condiția ca acesta să aprobe sau să accepte liber acțiunea comună a episcopilor răspândiți pe tot pământul, așa încât să fie vorba de un adevărat act colegial”[11].
5. Episcopii aleși din diferite regiuni ale lumii, în modurile și după normele stabilite sau urmând a fi stabilite de pontiful roman, oferă păstorului suprem al Bisericii o colaborare mai eficace în cadrul unui consiliu numit sinodul episcopilor[12]; acesta, acționând în numele întregului episcopat catolic, arată în același timp că toți episcopii iau parte, în comuniune ierarhică, la grija față de întreaga Biserică[13].
Episcopii – părtași la grija pentru Biserica întreagă
6. Ca urmași legitimi ai apostolilor și membri ai colegiului episcopal, episcopii să se știe mereu uniți între ei și să se arate preocupați de toate Bisericile, de vreme ce, din orânduirea lui Dumnezeu și în virtutea îndatoririi apostolice, fiecare dintre ei este, împreună cu ceilalți episcopi, răspunzător pentru Biserică[14]. În mod deosebit să fie preocupați de acele regiuni ale globului unde cuvântul lui Dumnezeu nu a fost încă vestit sau unde, mai ales din cauza numărului mic de preoți, credincioșii se află în primejdie de a se îndepărta de poruncile vieții creștine și chiar de a-și pierde credința.
Să își dea, așadar, toată osteneala pentru ca operele de evanghelizare și de apostolat să fie susținute și promovate cu zel de către credincioși. Pe lângă aceasta, să se îngrijească de pregătirea unor slujitori ai altarului și a unor auxiliari capabili, atât călugări cât și laici, pentru misiuni și pentru țările cu prea puțini preoți. Să aibă grijă și ca, în măsura posibilului, unii dintre preoții lor să meargă în teritoriile de misiuni sau în diecezele amintite, pentru a-și exercita acolo slujirea sacră, definitiv sau cel puțin pentru o anumită perioadă.
În afară de aceasta, episcopii să nu uite că și în folosirea bunurilor bisericești trebuie să țină seama nu numai de necesitățile diecezei lor, ci și de ale altor Biserici particulare, căci și acestea sunt părți ale Bisericii unice a lui Cristos. În sfârșit, să se îngrijească, după puteri, să sprijine alte dieceze sau regiuni care suferă de pe urma unor calamități.
Solicitudine față de episcopii persecutați
7. Mai presus de toate să îmbrățișeze cu suflet frățesc pe acei episcopi care, pentru numele lui Cristos, suferă calomnii și prigoană, sunt ținuți în închisori sau împiedicați să-și exercite slujirea; să arate față de ei o grijă autentică și activă pentru ca suferințele acestora să fie îndulcite și ușurate prin rugăciunea și acțiunea confraților.
II. EPISCOPII ȘI SCAUNUL APOSTOLIC
Puterea episcopilor în dieceza proprie
8. a) Episcopii, ca urmași ai apostolilor, au per se, în diecezele încredințate lor, întreaga putere legată de oficiu (potestas ordinaria), proprie și nemijlocită, care este necesară pentru exercitarea îndatoririi lor pastorale, rămânând în vigoare totdeauna și în toate puterea pe care pontiful roman o are în virtutea misiunii sale de a rezerva anumite probleme pentru sine sau pentru altă autoritate.
b) Fiecare episcop diecezan are facultatea de a dispensa de la legea generală a Bisericii, în caz particular, pe credincioșii asupra cărora își exercită autoritatea după normele canonice, ori de câte ori consideră că aceasta este spre binele lor spiritual, în afara chestiunilor pe care autoritatea supremă a Bisericii le-a rezervat în mod special.
9. În exercitarea puterii sale supreme, depline și nemijlocite asupra întregii Biserici, pontiful roman se slujește de dicasteriile Curiei romane; așadar, acestea își îndeplinesc îndatorirea în numele și sub autoritatea lui, pentru binele Bisericilor și în slujba păstorilor.
Părinții sfântului Conciliu își exprimă însă dorința ca aceste dicasterii, care, fără îndoială, au adus un ajutor prețios pontifului roman și păstorilor Bisericii, să fie supuse unei noi organizări mai adaptate la necesitățile timpului, ale regiunilor și riturilor, mai ales în privința numărului, denumirii, competențelor, metodelor de lucru și coordonării activității lor[15]. Părinții doresc, de asemenea, ca, având în vedere îndatorirea pastorală proprie a episcopilor, să fie determinat mai clar rolul reprezentanților pontifului roman.
10. Pe lângă aceasta, deoarece dicasteriile au fost constituite pentru binele Bisericii universale, este de dorit ca membrii lor, oficialii și consultorii, precum și reprezentanții pontifului roman să fie, pe cât posibil, aleși în mai largă măsură din regiuni diferite ale Bisericii, așa încât birourile sau organele centrale ale Bisericii Catolice să prezinte un caracter cu adevărat universal.
Este de dorit și ca, printre membrii dicasteriilor, să fie cooptați și câțiva episcopi, mai ales diecezani, care să-i poată prezenta mai complet supremului pontif mentalitatea, dorințele și necesitățile tuturor Bisericilor.
În sfârșit, părinții conciliari socotesc că este foarte util ca aceste dicasterii să ia mai mult în seamă părerile laicilor care se disting prin virtute, știință și experiență, astfel încât și aceștia să aibă un rol corespunzător în viața Bisericii.
Capitolul II
EPISCOPII ȘI BISERICILE PARTICULARE
Noțiunea de dieceză și rolul episcopilor în dieceza lor
11. Dieceza este o parte din poporul lui Dumnezeu, încredințată păstoririi unui episcop ajutat de preoții săi, astfel încât, adunată în jurul păstorului ei și unită de el prin evanghelie și Euharistie în Duhul Sfânt, constituie o Biserică particulară în care este realmente prezentă și acționează Biserica lui Cristos, una, sfântă, catolică și apostolică.
Fiecare episcop căruia îi este încredințată grija unei Biserici particulare își paște turma în numele Domnului, ca păstor propriu și nemijlocit al ei, cu putere legată de consacrare (ordinarius), sub autoritatea supremului pontif, exercitându-și față de această turmă îndatorirea de a învăța, de a sfinți și de a conduce. El trebuie să recunoască însă drepturile legitime ale patriarhilor sau ale altor autorități ierarhice[16].
Episcopii să facă toate eforturile pentru a-și îndeplini îndatorirea apostolică, fiind martori ai lui Cristos în fața tuturor oamenilor, având grijă nu numai de aceia care deja îl urmează pe Păstorul cel mare, ci dedicându-se cu tot sufletul și acelora care s-au îndepărtat în vreun fel de calea adevărului sau nu cunosc evanghelia și îndurarea mântuitoare a lui Cristos, până când, în cele din urmă, toți vor umbla „în toată bunătatea și dreptatea și în tot adevărul” (Ef 5,9).
12. În exercitarea îndatoririi lor de a învăța, episcopii să vestească oamenilor evanghelia lui Cristos – aceasta fiind cea mai de seamă dintre îndatoririle lor[17] – și, în puterea Duhului, să-i cheme la credință sau să-i întărească în credința vie; să le pună în față întregul mister al lui Cristos și anume acele adevăruri a căror necunoaștere înseamnă necunoașterea lui Cristos însuși și, de asemenea, calea revelată de sus, care trebuie urmată spre slava lui Dumnezeu și, prin aceasta, spre dobândirea fericirii veșnice[18].
Să le arate oamenilor și că înseși realitățile pământești și instituțiile omenești, după planul lui Dumnezeu Creatorul, sunt rânduite spre mântuirea oamenilor și de aceea pot contribui mult la zidirea trupului lui Cristos.
Să-i învețe, așadar, potrivit învățăturii Bisericii, de ce prețuire trebuie să se bucure persoana umană, libertatea ei și însăși viața trupului; familia, unitatea și stabilitatea ei, procrearea și educarea copiilor; societatea civilă cu legile și profesiile ei; munca și timpul liber, artele și invențiile tehnice; sărăcia și belșugul. În sfârșit, să le arate principiile de rezolvare a problemelor atât de grave privind posedarea, sporirea și dreapta distribuire a bunurilor materiale, pacea și războiul, conviețuirea frățească a tuturor popoarelor[19].
13. Episcopii trebuie, așadar, să expună învățătura creștină într-un mod adecvat necesităților timpului, adică răspunzând dificultăților și problemelor care îi apasă și îi neliniștesc cel mai mult pe oameni; în același timp ei trebuie să vegheze asupra acestei învățături, educându-i și pe credincioși să o apere și să o propage. În transmiterea ei să dovedească grija maternă a Bisericii față de toți oamenii, atât credincioși cât și necredincioși, și să acorde o atenție deosebită celor săraci și slabi la care Domnul i-a trimis să le binevestească.
Întrucât îi este inerent Bisericii să stabilească un dialog cu societatea umană în mijlocul căreia trăiește[20], este în primul rând o îndatorire a episcopilor să se apropie de oameni, să caute și să promoveze dialogul cu ei. Acest dialog de mântuire, pentru a putea uni întotdeauna adevărul și caritatea, inteligența și iubirea, trebuie să se remarce atât prin claritatea limbajului, cât și prin umilință și bunătate, precum și prin cuvenita prudență îmbinată totuși cu încrederea care, favorizând prietenia, unește în mod firesc sufletele[21].
Pentru a vesti învățătura creștină, episcopii să recurgă la mijloace variate existente în lumea de azi: în primul rând la predicare și la instruirea catehetică, mijloace care dețin în continuare primul loc, dar și la expunerea doctrinei în școli și universități, în conferințe și întruniri de tot felul și, în sfârșit, la răspândirea ei prin declarații publice făcute cu ocazia anumitor evenimente, prin presă și prin diferite mijloace de comunicare socială, a căror utilizare este absolut necesară pentru a vesti evanghelia lui Cristos[22].
14. Episcopii să vegheze ca instruirea catehetică, al cărei scop este de a face credința oamenilor vie, conștientă și activă, luminată prin învățătură, să fie transmisă cu deosebită grijă atât copiilor și adolescenților, cât și tinerilor și chiar adulților. În transmiterea ei să se păstreze o ordine adecvată și o metodă corespunzătoare nu numai materiei de parcurs, ci și firii, capacității, vârstei și condițiilor de viață ale ascultătorilor; această învățătură să se bazeze pe Sfânta Scriptură, pe tradiție, pe liturgie, pe magisteriul și pe viața Bisericii. Pe lângă aceasta, episcopii să aibă grijă ca toți cateheții să fie bine pregătiți pentru sarcina lor: să cunoască în profunzime învățătura Bisericii și să-și însușească, în teorie și practică, legile psihologiei și disciplinele pedagogice.
Episcopii să se străduiască să restabilească sau să organizeze în mod mai adecvat și instruirea catehumenilor adulți.
15. În exercitarea îndatoririi lor de a sfinți, episcopii să nu uite că au fost aleși dintre oameni și au fost rânduiți pentru oameni în cele ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate. Într-adevăr, episcopii se bucură de plinătatea sacramentului Preoției și de ei depind, în exercitarea puterii lor, atât preoții, care au fost și ei consacrați ca preoți ai Noului Testament pentru a fi colaboratori înțelepți ai ordinului episcopal, cât și diaconii care, sfințiți spre slujire, servesc poporului lui Dumnezeu în comuniune cu episcopul și cu preoțimea lui. De aceea, episcopii sunt principalii împărțitori ai tainelor lui Dumnezeu precum și conducătorii, promotorii și păstrătorii întregii vieți liturgice în Biserica încredințată lor[23].
Episcopii trebuie, așadar, să facă toate eforturile pentru ca toți credincioșii, prin Euharistie, să cunoască și să trăiască mai profund misterul pascal, așa încât să formeze un singur trup bine închegat în unitatea iubirii lui Cristos[24]; „stăruind în rugăciune și în slujirea cuvântului” (Fap 6,4), episcopii să nu precupețească nici o strădanie pentru ca toți cei încredințați grijii lor să fie un singur suflet în rugăciune[25] și, prin primirea sacramentelor, să crească în har și să fie martori credincioși ai Domnului.
Având misiunea să îndrume la desăvârșire, episcopii se vor strădui să îi facă să înainteze în sfințenie pe clericii lor, pe călugări și pe laici, după chemarea individuală a fiecăruia[26], amintindu-și și de datoria pe care o au de a oferi exemplu de sfințenie și iubire, umilință și simplitatea vieții. Să sfințească astfel Bisericile încredințate lor, încât să strălucească deplin în ele simțul Bisericii universale a lui Cristos. În acest spirit să favorizeze cât mai mult vocațiile preoțești și călugărești și în mod deosebit pe cele misionare.
Îndatorirea de a conduce ca păstori sufletești
16. În îndeplinirea îndatoririi lor de părinți și păstori, episcopii să fie în mijlocul poporului lor ca unii care slujesc[27], păstori buni care își cunosc oile și pe care ele îi cunosc, adevărați părinți care se remarcă prin spiritul lor de iubire și devotament față de toți și autorității cărora – autoritate primită de sus – toți se supun cu drag. Ei să adune și să educe întreaga familie a turmei lor astfel încât toți, conștienți de îndatoririle lor, să trăiască și lucreze în comnuniunea carității.
Pentru a putea realiza acestea, episcopii, „gata pentru tot lucrul bun” (2Tim 2,21) și „îndurând toate pentru cei aleși” (2Tim 2,10) trebuie să-și orânduiască astfel viața încât să corespundă necesităților timpului.
Episcopii să-i înconjoare întotdeauna cu o dragoste deosebită pe preoți, întrucât aceștia își asumă o parte din îndatoririle și preocupările lor și se dedică acestora în viața de fiecare zi cu atâta râvnă; să-i considere fii și prieteni[28], și deci să fie dispuși să-i asculte, să aibă cu ei relații bazate pe încredere, promovând în acest fel pastorala de ansamblu a întregii dieceze.
Să poarte grijă de starea spirituală, intelectuală și materială a preoților lor pentru ca aceștia să poată duce o viață sfântă și evlavioasă și să-și poată îndeplini slujirea cu fidelitate și rodnicie. În acest scop, să încurajeze mijloacele instituționalizate și să organizeze întruniri speciale pentru a da prilej preoților să se întâlnească din când în când, fie pentru exerciții spirituale mai îndelungate spre reînnoirea vieții, fie pentru aprofundarea disciplinelor bisericești, mai ales a Sfintei Scripturi și a teologiei, a problemelor sociale mai importante precum și a noilor metode de activitate pastorală. Episcopii trebuie să-i înconjoare cu o compătimire activă pe preoții care se află, într-un fel sau altul, în primejdie sau au căzut în vreo greșeală.
Pentru a se putea îngriji mai corespunzător de binele credincioșilor, după nevoile fiecăruia, să se străduiască să le cunoască precum se cuvine necesitățile, în condițiile sociale în care trăiesc, recurgând pentru aceasta la mijloace potrivite, mai ales la anchete sociale. Să se arate atenți față de toți, de orice vârstă, condiție sau naționalitate, atât autohtoni cât și străini sau călători. În exercitarea acestei solicitudini pastorale să rezerve credincioșilor lor participarea cuvenită la treburile Bisericii, recunoscându-le îndatorirea și dreptul de a colabora activ la edificarea trupului mistic al lui Cristos.
Să îi înconjoare cu iubire pe frații despărțiți, recomandându-le și credincioșilor să se poarte față de ei cu multă delicatețe și dragoste, încurajând de asemenea ecumenismul așa cum este înțeles de Biserică[29]. Să-i aibă la inimă și pe cei nebotezați, ca să strălucească și pentru ei iubirea lui Cristos Isus, căruia episcopii îi sunt martori în fața tuturor.
17. Trebuie încurajate diverse metode de apostolat; în dieceza întreagă sau pe sectoare toate operele de apostolat să fie coordonate și strâns legate între ele sub conducerea episcopului, așa încât toate inițiativele și activitățile – catehetice, misionare, caritative, sociale, familiale, școlare și oricare altele cu scop pastoral – să se desfășoare în concordanță. În felul acesta se va manifesta mai limpede și unitatea diecezei.
Li se va arăta cu insistență credincioșilor că au datoria de a face apostolat, fiecare după condiția și aptitudinile sale: li se va recomanda să participe la diferite opere de apostolat laic și mai ales la Acțiunea Catolică, sau să le sprijine. Trebuie, de asemenea, promovate și încurajate asociațiile care urmăresc direct sau indirect un scop supranatural: căutarea unei vieți mai desăvârșite, vestirea evangheliei lui Cristos la toți oamenii, răspândirea învățăturii creștine, dezvoltarea cultului public, realizarea unor scopuri sociale, opere de pietate sau de caritate.
Formele de apostolat trebuie să fie corect adaptate la necesitățile actuale, ținând seama de cerințele oamenilor, nu numai spirituale și morale, ci și sociale, demografice și economice. Pentru a realiza eficient și cu folos acest lucru, sunt foarte utile cercetările sociale și religioase efectuate de serviciile de sociologie pastorală și, de aceea, sunt insistent recomandate.
Preocuparea deosebită pentru anumite grupuri de credincioși
18. Trebuie avută o preocupare deosebită pentru credincioșii care, din cauza condițiilor de viață, nu se pot bucura suficient de grija pastorală obișnuită a parohilor sau sunt total lipsiți de ea: așa sunt majoritatea imigranților, a exilaților și refugiaților, marinarii și aviatorii, nomazii și alte categorii similare. Trebuie, de asemenea, promovate metode pastorale potrivite pentru a susține viața spirituală a acelora care, pentru a se destinde, petrec o perioadă de timp în alte regiuni.
Conferințele episcopale, mai ales cele naționale, trebuie să studieze atent problemele mai urgente referitoare la aceste categorii de persoane. Prin metode și activități corespunzătoare, să se îngrijească de binele spiritual al acestora, coordonând bunăvoințele și eforturile, ținând seama în primul rând de normele stabilite[30] sau care se vor stabili de către Scaunul Apostolic, adaptându-le la condițiile de timp, loc și persoane.
19. În îndeplinirea misiunii lor apostolice care are drept scop mântuirea sufletelor, episcopii se bucură de la sine de o deplină și desăvârșită libertate și independență față de orice putere civilă. De aceea, nu este îngăduit să fie împiedicați, direct sau indirect, în exercitarea îndatoririi lor ecleziastice, nici să li se interzică să comunice liber cu Scaunul Apostolic și cu celelalte autorități bisericești, precum și cu supușii lor.
Fără îndoială, prin însuși faptul că se ocupă de binele spiritual al turmei lor, păstorii favorizează și progresul, prosperitatea socială și civilă, asociindu-și în acest scop activitatea concretă cu cea a autorităților publice în sfera îndatoririlor proprii – și așa cum se cuvine unor episcopi – și recomandând credincioșilor ascultarea față de legile drepte și respectul față de puterea legitim stabilită.
Libertatea în numirea episcopilor
20. Deoarece misiunea apostolică a episcopilor a fost instituită de Cristos Domnul și urmărește un scop spiritual și supranatural, sfântul Conciliu ecumenic declară că dreptul de a numi și institui episcopi aparține în mod propriu și de la sine exclusiv autorității bisericești competente.
De aceea, pentru a apăra cum se cuvine libertatea Bisericii și pentru a promova cât mai adecvat și mai simplu binele credincioșilor, Conciliul își exprimă dorința ca în viitor să nu se mai acorde autorităților civile nici un drept sau privilegiu de a alege, de a numi, de a prezenta sau de a desemna pentru funcția episcopală. La rândul lor, autoritățile civile, a căror atitudine de respect față de Biserică este recunoscută și apreciată cu gratitudine de Conciliu, sunt rugate cu politețe să accepte, prin înțelegere cu Sfântul Scaun, să renunțe din proprie inițiativă la drepturile sau privilegiile de felul celor amintite, de care se bucură actualmente în virtutea unei convenții sau a unui obicei.
Renunțarea la exercitarea funcției de episcop
21. Deoarece misiunea pastorală a episcopilor este de o asemenea importanță și gravitate, episcopii diecezani și toți cei care sunt echivalenți cu ei din punct de vedere juridic sunt rugați stăruitor să-și dea demisia din funcție, din proprie inițiativă sau la invitația autorității competente, dacă din cauza vârstei înaintate sau din alt motiv grav ar ajunge mai puțin apți să-și îndeplinească îndatoririle. La rândul ei, autoritatea competentă, dacă acceptă demisia, va avea grijă de întreținerea corespunzătoare a acestora și le va recunoaște drepturi speciale.
22. Pentru ca o dieceză să-și poată realiza scopul, trebuie ca în poporul lui Dumnezeu care aparține de ea să se manifeste limpede natura Bisericii; trebuie ca episcopul să-și poată îndeplini eficient în ea îndatoririle pastorale; în sfârșit, trebuie ca asistența spirituală a poporului lui Dumnezeu să poată fi asigurată cât mai perfect posibil. Acest lucru comportă atât o delimitare adecvată a teritoriului diecezei cât și o distribuire a clerului și a resurselor rațională și corespunzătoare exigențelor apostolatului. Toate acestea sunt în folosul nu numai al clerului și al credincioșilor direct interesați, ci și al întregii Biserici Catolice.
De aceea, în privința delimitării diecezelor, Conciliul hotărăște ca, acolo unde binele sufletelor o cere, să se realizeze cât mai repede posibil, cu prudență, o revizuire adecvată, prin împărțire, dezmembrare sau unire, prin modificarea granițelor sau prin transferarea sediului episcopal într-un loc mai potrivit sau, în sfârșit, mai ales dacă este vorba de dieceze care circumscriu orașe mari, printr-o nouă organizare internă.
23. În revizuirea teritoriului diecezan trebuie să se asigure în primul rând unitatea organică a fiecărei dieceze în privința persoanelor, funcțiilor și instituțiilor, după modelul unui organism viu și sănătos. În fiecare caz, după examinarea atentă a tuturor datelor, se vor avea în vedere următoarele criterii generale:
1. În delimitarea teritoriului unei dieceze să se țină seama, pe cât posibil, de compoziția variată a poporului lui Dumnezeu, pentru că aceasta poate contribui mult la buna exercitare a acțiunii pastorale: în același timp să se respecte, pe cât posibil, unitățile demografice ale acestui popor, împreună cu serviciile civile și instituțiile sociale care îi constituie structura organică. De aceea, teritoriul fiecărei dieceze să fie întotdeauna continuu.
După împrejurări, să se țină seama de limitele circumscripțiilor civile precum și de condițiile speciale – psihologice, economice, geografice, istorice etc. – privitoare la persoane și locuri.
2. Întinderea teritoriului diecezan și numărul locuitorilor acestuia trebuie, în general, să corespundă următoarelor două cerințe: pe de o parte episcopul însuși, fie și ajutat de alții, să poată îndeplini ceremoniile pontificale, să poată face în condiții bune vizitele pastorale, să conducă și să coordoneze corespunzător toate operele de apostolat din dieceză și mai ales să-și cunoască preoții precum și pe călugări și pe laicii care au un rol în activitățile diecezane; pe de altă parte, câmpul de acțiune să fie suficient de vast și adecvat pentru ca atât episcopul cât și clerul să-și poată folosi util toate forțele în slujire, fără a pierde vreodată din vedere și nevoile Bisericii universale.
3. În sfârșit, pentru ca în dieceză să se poată exercita cât mai potrivit slujirea mântuitoare, să se țină seama de următoarele: în fiecare dieceză clerul să fie suficient de numeros și bine pregătit pentru a păstori cum se cuvine poporul lui Dumnezeu; să nu lipsească serviciile, instituțiile și operele proprii fiecărei Biserici particulare, pe care experiența le dovedește necesare pentru buna conducere a diecezei și pentru dezvoltarea apostolatului; să existe resursele necesare pentru întreținerea persoanelor și instituțiilor, sau cel puțin să se poată prevedea în mod prudent că acestea nu vor lipsi.
În același scop, acolo unde există credincioși de rit diferit, episcopul diecezan să se îngrijească de nevoile lor spirituale, fie prin preoți și parohii de ritul respectiv, fie printr-un vicar episcopal înzestrat cu puterile necesare și, dacă e cazul, chiar cu caracter episcopal, fie personal, exercitând funcția de ordinariu al mai multor rituri. Dacă, din motive speciale, după aprecierea Scaunului Apostolic, nu se poate face nimic din toate acestea, să se constituie o ierarhie proprie pentru fiecare rit[31].
De asemenea, în împrejurări similare, episcopul să aibă grijă de credincioșii de altă limbă, fie prin preoți sau parohii de acea limbă, fie printr-un vicar episcopal bun cunoscător al acelei limbi și, dacă e cazul, înzestrat cu caracterul episcopal, fie, în sfârșit, prin alte metode potrivite.
24. În privința modificărilor sau inovărilor referitoare la dieceze, conform art. 22-23, rămânând neatinsă disciplina Bisericilor orientale, conferințele episcopale competente trebuie să examineze aceste probleme, fiecare pentru teritoriul său, recurgând dacă e cazul, și la o comisie episcopală specială și cerând întotdeauna părerea în primul rând episcopilor din provinciile sau regiunile în cauză; părerile și propunerile vor fi apoi prezentate Scaunului Apostolic.
III. COLABORATORII EPISCOPULUI DIECEZAN ÎN MISIUNEA PASTORALĂ
A. Episcopi coadiutori și auxiliari
25. În conducerea diecezelor, sarcina pastorală a episcopilor trebuie să fie astfel orânduită încât binele turmei Domnului să fie întotdeauna regula supremă. Pentru asigurarea acestui bine, adeseori trebuie constituiți episcopi auxiliari, atunci când episcopul diecezan, fie din cauza prea marii întinderi a diecezei sau a numărului prea mare de locuitori, fie datorită unor împrejurări speciale de apostolat sau pentru diferite alte motive, nu își poate îndeplini personal toate îndatoririle episcopale așa cum o cere binele sufletelor. Mai mult, uneori o necesitate anume cere ca episcopului diecezan să i se dea sprijinul unui episcop coadiutor. Acești episcopi coadiutori și auxiliari trebuie înzestrați cu puterile corespunzătoare astfel încât, rămânând neatinsă unitatea conducerii diecezane și autoritatea episcopului diecezan, activitatea lor să fie mai eficientă și demnitatea proprie episcopilor mai bine asigurată.
În același timp, întrucât episcopii coadiutori și auxiliari sunt chemați să ia parte la preocupările episcopului diecezan, ei trebuie să-și îndeplinească astfel îndatoririle încât în toate problemele să acționeze în deplin acord cu el. Să-i arate întotdeauna ascultare și respect episcopului diecezan care, la rândul său, trebuie să-i iubească frățește pe episcopii coadiutori și auxiliari și să îi respecte.
Puterile episcopilor auxiliari și coadiutori
26. Atunci când binele sufletelor o cere, episcopul diecezan să nu pregete să ceară de la autoritatea competentă unul sau mai mulți auxiliari, adică episcopi constituiți pentru dieceză fără drept de succesiune.
Dacă nu se prevede în scrisorile de numire, episcopul diecezan să constituie pe auxiliarul sau auxiliarii săi vicari generali sau cel puțin vicari episcopali, depinzând numai de autoritatea sa, și să-i consulte în problemele mai importante, mai ales în cele cu caracter pastoral.
Cu excepția unei hotărâri contrare a autorității competente, puterile și facultățile cu care episcopii auxiliari au fost înzestrați potrivit dreptului nu încetează odată cu încetarea însărcinării episcopului diecezan. Este chiar de dorit ca, atunci când scaunul devine vacant, însărcinarea de a conduce dieceza să fie încredințată episcopului auxiliar sau, dacă sunt mai mulți, unuia dintre auxiliari, dacă nu se opun motive grave.
Episcopul coadiutor, adică numit cu drept de succesiune, trebuie întotdeauna constituit vicar general de către episcopul diecezan. În cazuri speciale, autoritatea competentă îi poate acorda facultăți mai ample.
Pentru ca binele prezent și viitor al diecezei să fie asigurat în cea mai mare măsură, episcopul locului și cel coadiutor să nu neglijeze a se consulta reciproc în problemele mai importante.
B. Curia și consiliile diecezane
27. În cadrul curiei diecezane, cel dintâi este vicarul general. Însă ori de câte ori buna conducere a diecezei o cere, episcopul poate constitui unul sau mai mulți vicari episcopali, care, pentru o anume parte a diecezei sau într-un anumit sector de activitate, sau pentru credincioșii unui anumit rit, sunt înzestrați, în virtutea dreptului, cu aceeași putere pe care dreptul comun o atribuie vicarului general.
Printre colaboratorii episcopului la conducerea diecezei trebuie amintiți și preoții care formează senatul sau consiliul său, cum ar fi capitlul catedralei, colegiul consultorilor sau alte consilii, după împrejurările și natura locului. Aceste instituții, și în special capitlurile catedralelor, trebuie, la nevoie, să fie reorganizate, conform cu necesitățile de azi.
Preoții și laicii care fac parte din curia diecezană să fie conștienți că își dau concursul la slujirea pastorală a episcopului.
Curia diecezană trebuie astfel organizată încât să devină pentru episcop un instrument adecvat, nu numai pentru administrarea diecezei, ci și pentru realizarea operelor de apostolat.
Este foarte de dorit ca în fiecare dieceză să se înființeze un consiliu pastoral special, prezidat de însuși episcopul diecezan, și din care să facă parte clerici, călugări și laici anume aleși. Menirea acestui consiliu este de a studia și examina ceea ce se referă la activitatea pastorală și de a formula propuneri practice.
28. Toți preoții, diecezani sau călugări, împreună cu episcopul, participă la preoția unică a lui Cristos și o exercită, și de aceea sunt constituiți colaboratori înțelepți ai ordinului episcopal. În grija față de suflete, rolul principal îl au preoții diecezani deoarece, încardinați sau atașați unei Biserici particulare, se dedică pe deplin slujirii ei pentru a păstori o anumită parte a turmei Domnului; de aceea, ei constituie o unică preoțime și o singură familie, al cărei părinte este episcopul. Acesta, pentru a putea repartiza mai bine și mai echitabil slujirile sacre preoților săi, trebuie să se bucure de libertatea necesară în acordarea funcțiilor și beneficiilor, suprimându-se astfel drepturile sau privilegiile care ar limita în vreun fel această libertate.
Raporturile dintre episcop și preoții diecezani trebuie să se întemeieze, în primul rând, pe legăturile iubirii supranaturale așa încât unirea voinței preoților cu voința episcopului să le facă mai rodnică acțiunea pastorală. De aceea, pentru a favoriza tot mai mult slujirea sufletelor, episcopul să discute cu preoții atât în particular cât și în comun, mai ales despre problemele pastorale, nu numai ocazional, ci, în măsura posibilului, și la date fixe.
Pe lângă aceasta, toți preoții diecezani să fie uniți între ei și animați de preocuparea pentru binele spiritual al întregii dieceze. Amintindu-și că bunurile materiale pe care le dobândesc în exercitarea îndatoririi lor bisericești sunt strâns legate de funcția lor sacră, să contribuie cu generozitate, după posibilități, și la acoperirea nevoilor materiale ale diecezei, conform dispozițiilor episcopului.
Preoții care se dedică unor opere supraparohiale
29. Printre cei mai apropiați colaboratori ai episcopului sunt și acei preoți cărora el le încredințează o îndatorire pastorală sau opere de apostolat cu caracter supraparohial, fie privind un anumit teritoriu al diecezei, fie un anumit grup de credincioși, fie o formă specială de activitate.
Un ajutor de preț îl oferă și preoții cărora episcopul le încredințează diferite îndatoriri de apostolat, fie în școli, fie în alte instituții sau asociații. Preoții însărcinați cu activități supradiecezane, deoarece exercită un apostolat important, sunt încredințați solicitudinii deosebite în primul rând a episcopului în a cărui dieceză locuiesc.
30. Principalii colaboratori ai episcopului sunt însă parohii, cărora le este încredințată, în calitate de păstori proprii, grija sufletelor într-o anumită parte a diecezei, sub autoritatea episcopului.
1. În exercitarea acestei misiuni, parohii, împreună cu colaboratorii lor, trebuie să-și îndeplinească îndatorirea de a învăța, de a sfinți și de a conduce astfel încât credincioșii și comunitățile parohiale să se simtă într-adevăr membri atât ai diecezei cât și ai Bisericii universale întregi. De aceea, ei trebuie să colaboreze atât cu ceilalți parohi cât și cu preoții care exercită o funcție pastorală pe acel teritoriu (cum ar fi vicarii foranei, decanii) sau cu cei afectați unor opere cu caracter supraparohial, pentru ca pastorația din dieceză să nu fie lipsită de unitate și să devină mai eficientă.
Pe lângă aceasta, grija față de suflete trebuie să fie pătrunsă mereu de spirit misionar, astfel încât ea să se extindă în mod adecvat la toți cei ce locuiesc în parohie. Dacă parohii nu au acces la anumite grupuri de persoane, să apeleze la sprijinul altora, chiar și laici, ca aceștia să îi ajute în apostolat.
Pentru a face mai eficientă grija față de mântuirea veșnică a oamenilor, le este insistent recomandată preoților, mai ales acelora care activează în aceeași parohie, viața comună, care favorizează acțiunea apostolică și în același timp oferă credincioșilor un exemplu de caritate și unitate.
2. În îndeplinirea îndatoririi de a învăța, parohii trebuie să predice cuvântul lui Dumnezeu tuturor credincioșilor, pentru ca aceștia, înrădăcinați în credință, speranță și iubire, să crească în Cristos, iar comunitatea creștină să dea mărturia de iubire cerută de Domnul[32]; de asemenea, prin cateheză, ei trebuie să-i ducă pe credincioși la cunoașterea deplină a misterului mântuirii, pe măsura vârstei fiecăruia. Pentru a transmite această învățătură, să ceară nu numai ajutorul călugărilor, ci și colaborarea laicilor, înființând și confraternitatea doctrinei creștine.
Pentru a-și îndeplini îndatorirea de a sfinți, parohii să aibă grijă ca celebrarea jertfei euharistice să fie centrul și culmea întregii vieți a comunității creștine; să se străduiască, de asemenea, să dea credincioșilor hrană spirituală prin primirea deasă și cu evlavie a sacramentelor și prin participarea conștientă și activă la liturgie. Parohii să nu uite folosul imens al sacramentului pocăinței pentru viața creștină; de aceea, să fie întotdeauna gata să asculte spovezile credincioșilor, chemând în acest scop, la nevoie, și pe alți preoți, care să cunoască bine diferite limbi.
În îndeplinirea îndatoririi pastorale, parohii să se îngrijească în primul rând să-și cunoască turma. Fiind ei slujitorii tuturor celor încredințați păstoririi lor, să se străduiască să dezvolte viața creștină atât în fiecare individ cât și în familii, în asociațiile dedicate în mod deosebit apostolatului, cât și în toată comunitatea parohială. Să viziteze deci casele și școlile, după exigențele îndatoririi lor pastorale, să se ocupe cu zel de adolescenți și de tineri, să-i îmbrățișeze cu iubire părintească pe săraci și pe bolnavi; în sfârșit, să aibă o grijă deosebită față de muncitori și să-i îndemne pe credincioși să contribuie la operele de apostolat.
3. Vicarii parohiali, colaboratori ai parohului, aduc zilnic o contribuție importantă și activă la slujirea pastorală, sub autoritatea parohului. De aceea, între paroh și vicarii lui să existe relații frățești, să domnească mereu iubirea și respectul reciproc, întrajutorarea prin sfat, colaborare și exemplu, îndeplinind astfel munca parohială cu unitate de voință și concordanță de eforturi.
Numirea, transferarea și demisionarea parohilor
31. Pentru a-și forma părerea asupra capacității unui preot de a conduce o parohie, episcopul trebuie să țină seama nu numai de pregătirea lui teoretică, ci și de pietatea, zelul apostolic și celelalte înzestrări și calități necesare pentru buna exercitare a grijii față de suflete.
Pe lângă aceasta, deoarece tot rostul îndatoririi de paroh este binele sufletelor, pentru ca episcopul să poată realiza mai ușor încadrarea corespunzătoare a parohiilor, se desființează – rămânând neatins dreptul călugărilor – toate drepturile de prezentare, numire sau rezervare și, de asemenea, acolo unde există, legea concursului, fie general, fie particular.
Fiecare paroh în parohia lui trebuie să se poată bucura de acea stabilitate în funcție pe care o cere binele sufletelor. De aceea, abrogându-se distincția între parohi amovibili și inamovibili, să se revizuiască și să se simplifice procedura transferării și scoaterii din oficiu (amotio) a parohilor, pentru ca episcopul, respectând echitatea naturală și canonică, să poată răspunde mai bine la necesitățile sufletelor.
Parohii care, din cauza vârstei înaintate sau din alt motiv grav, sunt împiedicați să-și îndeplinească îndatoririle cum se cuvine și cu folos, sunt rugați stăruitor ca, din proprie inițiativă sau la invitația episcopului, să renunțe la funcție. Episcopul va trebui să le asigure demisionarilor mijloacele de trai corespunzătoare.
Crearea și desființarea parohiilor
32. În sfârșit, tot mântuirea sufletelor să fie singurul motiv pentru a decide și a recunoaște înființarea sau suprimarea de parohii sau alte schimbări asemănătoare, pe care episcopul le poate efectua în virtutea autorității proprii.
33. Toți călugării – la care se adaugă, în cele ce urmează, membrii celorlalte institute care fac profesiunea sfaturilor evanghelice – după vocația proprie fiecăruia, au obligația să lucreze cu toate puterile și cu râvnă la edificarea și creșterea întregului trup mistic al lui Cristos și spre binele Bisericilor particulare.
Ei sunt datori să urmărească aceste scopuri în primul rând prin rugăciune, prin fapte de pocăință și prin exemplul vieții proprii; Conciliul îi îndeamnă stăruitor să dezvolte continuu în ei prețuirea și practica acestora. Dar, ținând seama de caracterul propriu al fiecărui Institut, ei trebuie să se dedice cu tot mai multă generozitate și activităților externe de apostolat.
34. Călugării consacrați pentru îndatorirea preoției, ca să fie și ei colaboratori înțelepți ai episcopilor, pot astăzi să le fie de un și mai mare ajutor acestora, date fiind necesitățile crescânde ale sufletelor. De aceea, se poate spune că ei aparțin realmente, într-un anume sens, clerului diecezan, de vreme ce participă la păstorirea sufletelor și la operele de apostolat sub autoritatea păstorilor sacri.
Și ceilalți membri ai acestor Institute, bărbați și femei, care aparțin și ei cu un anume titlu familiei diecezane, aduc un mare ajutor ierarhiei și, pe măsură ce cresc necesitățile apostolatului, pot și trebuie să aducă o contribuție tot mai intensă.
35. Pentru ca în fiecare dieceză operele de apostolat să se realizeze întotdeauna în armonie, iar unitatea disciplinei diecezane să fie păstrată cu sfințenie, se stabilesc următoarele principii fundamentale:
1. Călugării să dea întotdeauna dovadă de ascultare religioasă și de respect față de episcopi ca urmași ai apostolilor. Ori de câte ori sunt chemați în mod legitim la opere de apostolat, ei sunt datori să-și îndeplinească în așa fel misiunea încât să fie colaboratori activi și supuși ai episcopilor[33]. Mai mult, călugării să răspundă cu promtitudine și fidelitate la cererile și dorințele episcopilor pentru a-și asuma o parte mai mare din slujirea spre mântuirea oamenilor, respectând natura Institutului și conform constituțiunilor care, dacă e necesar, vor fi adaptate în acest scop, ținând seama de principiile prezentului Decret conciliar.
Având în vedere necesitățile presante ale sufletelor și penuria de cler diecezan, institutele călugărești care nu sunt dedicate în mod exclusiv vieții contemplative pot fi chemate de episcopi să colaboreze în diferite slujiri pastorale, fiind respectată totuși natura proprie a fiecărui Institut; pentru a oferi această colaborare, superiorii călugărești să favorizeze, pe cât posibil, chiar preluarea, eventual temporară, a unor parohii.
2. Călugării dedicați apostolatului extern să fie pătrunși de spiritul institutului lor și să păstreze cu fidelitate regula acestuia și supunerea față de superiorii proprii; episcopii nu vor uita să le reamintească insistent această obligație.
3. Exemptarea, prin care călugării ajung să depindă direct de supremul pontif sau de altă autoritate bisericească, fiind scoși de sub jurisdicția episcopilor, se referă cu precădere la ordinea internă a institutelor, pentru ca în ele toate elementele să fie mai bine orânduite și armonizate și să contribuie mai mult la înaintarea și desăvârșirea vieții călugărești[34]. De asemenea, exemptarea îngăduie supremului pontif să dispună de călugări spre binele Bisericii universale[35], iar altei autorități competente, spre binele Bisericilor aflate sub jurisdicția ei.
Această exemptare nu-i împiedică însă pe călugări să fie supuși în fiecare dieceză jurisdicției episcopului, după norma dreptului, în măsura în care o cer îndeplinirea misiunii pastorale a acestuia și buna orânduire a slujirii sufletelor[36].
4. Toți călugării, exempți sau nu, sunt supuși puterii ordinariilor locului în cele ce țin de exercitarea cultului public – cu respectarea diversității riturilor – de grija față de suflete, de propovăduirea adresată poporului, de educația religioasă și morală a credincioșilor, mai ales a copiilor, de instruirea catehetică și de formația liturgică și de ținuta clerului, precum și de diferitele opere în activitatea apostolică pe care o comportă. Școlile catolice ale călugărilor sunt, de asemenea, supuse ordinariilor locului în ceea ce privește organizarea și supravegherea lor generală, fără a fi atins totuși dreptul călugărilor privitor la conducerea lor. De asemenea, călugării sunt datori să respecte toate dispozițiile legitime date pentru toți în concilii sau conferințe episcopale.
5. Între diferitele institute călugărești și între acestea și clerul diecezan să se promoveze o colaborare organizată. Să se realizeze, de asemenea, o coordonare strânsă a tuturor operelor și activităților apostolice, coordonare care depinde în cea mai mare măsură de dispoziția supranaturală a sufletelor și a minților, înrădăcinată și întemeiată în iubire. Realizarea acestei coordonări este de competența Scaunului Apostolic pentru Biserica universală; a păstorilor sacri, fiecare în dieceza lui; în sfârșit, de competența sinoadelor patriarhale și a conferințelor episcopale pe teritoriul propriu.
Episcopii sau conferințele episcopale, pe de o parte, și superiorii călugărești sau conferințele superiorilor majori, pe de altă parte, sunt rugați să realizeze o coordonare prealabilă a proiectelor pentru operele de apostolat exercitate de călugări.
6. Pentru a promova buna înțelegere și eficiența relațiilor reciproce dintre episcopi și călugări, episcopii și superiorii călugărești sunt rugați să se întâlnească periodic și ori de câte ori se consideră oportun pentru a discuta problemele referitoare la ansamblul activităților apostolice pe teritoriul respectiv.
Capitolul III
COOPERAREA EPISCOPILOR LA BINELE COMUN AL MAI MULTOR DIECEZE
I. SINOADE, CONCILII ȘI CONFERINȚE EPISCOPALE
36. Încă din primele veacuri ale Bisericii, episcopii, puși în fruntea Bisericilor particulare, aflați în comuniunea carității frățești și îndemnați de preocuparea pentru misiunea universală încredințată apostolilor, și-au unit puterile și voințele pentru binele comun și pentru acela al fiecărei Biserici în parte. Pentru aceasta s-au constituit sinoade, concilii provinciale și, în sfârșit, concilii plenare în care episcopii au stabilit norme identice pentru diferitele Biserici, atât în ce privește transmiterea adevărurilor de credință cât și pentru organizarea disciplinei bisericești.
Acest sfânt Conciliu ecumenic dorește mult ca venerabila instituție a sinoadelor și a conciliilor să fie din nou întărită, ca să se îngrijească în mod mai adecvat și mai eficient de creșterea credinței și de menținerea disciplinei în diversele Biserici, în funcție de împrejurările timpului.
Importanța conferințelor episcopale
37. Mai ales în timpurile noastre, adeseori episcopii nu își pot îndeplini cum se cuvine și cu folos misiunea decât într-o cooperare tot mai strânsă și mai bine coordonată cu ceilalți episcopi. Conferințele episcopale constituite deja la mai multe națiuni au dat până acum dovezi remarcabile de rodnicie apostolică și de aceea Conciliul socotește că este extrem de oportun ca pretutindeni episcopii din aceeași națiune sau regiune să se constituie într-un unic organism, adunându-se periodic pentru ca, dintr-un schimb de experiență și din confruntarea de păreri, să izvorască o sfântă armonizare a forțelor în vederea binelui comun al Bisericilor.
De aceea Conciliul, în privința conferințelor episcopale, stabilește următoarele:
Definiția, structura, competența și cooperarea conferințelor
38. 1. Conferința episcopală este un organism în cadrul căruia superiorii bisericești (antistites) dintr-o națiune sau dintr-un teritoriu își exercită în mod concordant îndatorirea pastorală pentru sporirea binelui pe care Biserica îl oferă oamenilor, mai ales prin acele forme și metode de apostolat care se potrivesc cu împrejurările actuale.
2. Din conferința episcopală fac parte toți ordinariii locurilor, de orice rit (dar nu și vicarii generali), episcopii coadiutori, auxiliari și alți episcopi titulari însărcinați cu o misiune specială de Scaunul Apostolic sau de conferințele episcopale. Ceilalți episcopi titulari, precum și reprezentanții pontifului roman – ținând seama de misiunea specială pe care o exercită în teritoriu – nu sunt de drept membri ai conferinței.
Ordinariii locurilor și coadiutorii au vot deliberativ. Auxiliarii și ceilalți episcopi care au dreptul să participe la conferință au vot deliberativ sau consultativ, după cum hotărăsc statutele conferinței.
3. Fiecare conferință episcopală își va redacta statutele, care vor fi supuse aprobării Scaunului Apostolic și în care vor fi prevăzute, printre altele, organismele prin care se urmărește realizarea scopului propus, ca de exemplu:
consiliul permanent al episcopilor, comisiile episcopale, secretariatul general.
4. Hotărârile conferinței episcopale, dacă sunt legitime și au fost luate pe baza a cel puțin două treimi din voturile membrilor cu vot deliberativ ai conferinței și dacă au fost recunoscute de Scaunul Apostolic, au puterea de a obliga juridic numai în cazurile prescrise de dreptul comun canonic sau atunci când Scaunul Apostolic hotărăște în mod special acest lucru din proprie inițiativă sau la cererea conferinței respective.
5. Dacă împrejurări deosebite cer acest lucru, cu aprobarea Scaunului Apostolic episcopii din mai multe națiuni pot constitui o singură conferință episcopală.
Pe lângă aceasta vor fi încurajate relațiile dintre conferințele episcopale ale diverselor națiuni pentru a promova și asigura un bine mai mare.
6. Se recomandă insistent ca ierarhii Bisericilor orientale, în promovarea disciplinei Bisericii proprii, în sinoade, și pentru a favoriza tot mai eficient activitățile îndreptate spre binele religiei, să aibă în vedere și binele comun al întregului teritoriu, acolo unde există mai multe Biserici de rituri diferite, confruntându-și părerile în întruniri interituale, după normele ce vor fi stabilite de autoritatea competentă.
II. DELIMITAREA PROVINCIILOR ȘI ÎNFIINȚAREA DE REGIUNI BISERICEȘTI
39. Binele sufletelor cere o delimitare adecvată nu numai a diecezelor, ci și a provinciilor bisericești; mai mult, el sugerează înființarea unor regiuni bisericești pentru a se răspunde mai bine nevoilor apostolatului în funcție de împrejurările sociale și locale și pentru a facilita și a face mai rodnice relațiile episcopilor între ei, cu mitropoliții și cu ceilalți episcopi din cadrul aceleiași națiuni, precum și relațiile episcopilor cu autoritățile civile.
40. În acest scop, Conciliul hotărăște stabilirea următoarelor norme:
1. Limitele provinciilor ecleziastice vor trebui revizuite corespunzător, iar drepturile și privilegiile mitropoliților vor trebui definite din nou prin norme adecvate.
2. Se va respecta regula ca toate diecezele și alte circumscripții teritoriale echivalate de drept diecezelor să facă parte dintr-o provincie bisericească. Prin urmare, diecezele care acum sunt supuse direct Scaunului Apostolic și cele care nu sunt unite cu nici o altă dieceză să fie constituite, dacă e posibil, într-o nouă provincie bisericească sau să fie atașate de provincia care este cea mai apropiată sau cea mai potrivită și să fie supuse dreptului mitropolitan al Arhiepiscopului după norma dreptului comun.
3. Acolo unde pare util, provinciile bisericești să fie grupate în regiuni bisericești, a căror organizare urmează să fie stabilită juridic.
41. Conferințele episcopale competente vor lua în studiu problema delimitării provinciilor sau a înființării de regiuni, după normele stabilite la nr. 23 și 24 privitor la circumscrierea diecezelor, înaintând apoi părerile și dorințele lor Scaunului Apostolic.
III. EPISCOPII CU FUNCȚII INTERDIECEZANE
Colaborarea cu superiorii diecezelor
42. Întrucât necesitățile pastorale cer din ce în ce mai mult ca unele îndatoriri pastorale să fie conduse și promovate în mod unitar, e bine să se constituie anumite servicii care să slujească toate diecezele unei regiuni sau națiuni sau o parte din ele. Aceste servicii pot fi încredințate și unor episcopi.
Conciliul recomandă ca între prelații sau episcopii care îndeplinesc aceste îndatoriri, pe de o parte, și episcopii diecezani și conferințele episcopale, pe de altă parte, să domnească mereu o comuniune frățească și o unitate de intenții pastorale, ale căror principii trebuie definite și de dreptul comun.
43. Deoarece asistența spirituală acordată militarilor pretinde o preocupare deosebită, date fiind condițiile lor speciale de viață, în fiecare țară va trebui înființat, în măsura posibilităților, un vicariat pentru armată. Atât vicarul cât și capelanii trebuie să se dedice fără preget acestei misiuni dificile în colaborare deplină cu episcopii diecezani[37].
Episcopii diecezani să acorde vicarului pentru armată un număr suficient de preoți apți pentru această grea îndatorire și împreună să favorizeze inițiativele îndreptate spre binele spiritual al militarilor[38].
Prescripție generală
44. Conciliul hotărăște ca în revizuirea Codului de drept canonic să se stabilească legi adecvate, după principiile stabilite în acest decret și ținând seama și de observațiile prezentate de comisii sau de părinții conciliari.
Conciliul hotărăște și redactarea unor îndreptare generale privitoare la păstorirea sufletelor, pentru uzul atât al episcopilor cât și al parohilor, spre a le oferi norme sigure în vederea îndeplinirii mai corespunzătoare și cu mai multă ușurință a îndatoririi lor pastorale.
Se vor redacta, de asemenea, un îndreptar special pentru pastorația anumitor grupuri de credincioși, în funcție de diferitele situații ale fiecărei națiuni sau regiuni, precum și un îndreptar pentru instruirea catehetică a poporului creștin, care să cuprindă principiile fundamentale și organizatorice ale acestei instruiri și cele referitoare la elaborarea de cărți pe această temă. În alcătuirea acestor Îndreptare se vor lua, de asemenea, în considerație și observațiile prezentate de comisiile sau de părinții Conciliului.
Toate cele stabilite în acest decret și fiecare în parte au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.
Roma, Sfântul Petru, 28 octombrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinților)
Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Decretum de pastorali Episcoporum munere in Ecclesia Christus Dominus (Sessio VII, 28 oct. 1965): AAS 58 (1966) 673-696.
Note
[1] Cf. Mt 1,21.
[2] Cf. In 20,21.
[3] Cf. Conciliul Vatican i, Const. dogm. I, Pastor aeternus, c. 3, Denz. 1828 (3061).
[4] Cf. ibid, Prooem.: Denz. 1821 (3050).
[5] Cf. Lumen gentium, III, 21, 24, 25.
[6] Cf. ibid., 21.
[7] Cf. Ioan al xxiii-lea, Const. apost. Humanae salutis, 25 dec. 1961: AAS 54 (1962), 6.
[8] Cf. Lumen gentium, III, 22.
[9] Ibid.
[10] Ibid.
[11] Ibid.
[12] Cf. Paul al vi-lea, motu proprio Apostolica sollicitudo, 15 sept. 1965: AAS 57 (1965), 775-780.
[13] Cf. Lumen gentium, III, 23.
[14] Cf. Pius al xii-lea, Enc. Fidei donum, 21 apr. 1957: AAS 49 (1957), 237; cf. și Benedict al xv-lea, Scris. ap. Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919), 440; Pius al xi-lea, Enc. Rerum Ecclesiae, 28 febr. 1926: AAS 18 (1926), 68ss.
[15] Cf. Paul al vi-lea, Allocutio ad Em.mos Patres Cardinales, Exc.mos Praesules, Rev.mos Praelatos ceterosque Romanae Curiae Oficiales, 21 sept. 1963: AAS 55 (1963), 793ss.
[16] Cf. Conciliul al ii-lea din Vatican, Decr. Orientalium Ecclesiarum, 7-11.
[17] Cf. Conciliul Tridentin, Sess. V, Decr. De reform., c. 2, Mansi 33,30; Sess. XXIV Decr. De reform., c. 4, Mansi 33,159; Conciliul al ii-lea din Vatican, Lumen gentium, III, 25.
[18] Cf. Lumen gentium, III, 25.
[19] Cf. Ioan al xxiii-lea, Enc. Pacem in terris, 11 apr. 1963, passim: AAS 55 (1963), 257-304.
[20] Cf. Paul al vi-lea, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS 56 (1964), 639.
[21] Cf. ibid., 644-645.
[22] Cf. Conciliul al ii-lea din Vatican, Inter mirifica.
[23] Cf. Conciliul al ii-lea din Vatican, Sacrosanctum concilium: AAS 56 (1964), 97ss; Paul al vi-lea, motu proprio Sacram liturgiam, 25 ian. 1964: AAS 56 (1964), 139ss.
[24] Cf. Pius al xii-lea, Enc. Mediator Dei, 20 nov. 1947: AAS 39 (1947), 251ss; Paul al vi-lea, Enc. Mysterium fidei, 3 sept. 1965: AAS 57 (1965), 753-774.
[25] Cf. Fap 1,14 și 2,46.
[26] Cf. Lumen gentium, VI, 44-45.
[27] Cf. Lc 22,26-27.
[28] Cf. In 15,15.
[29] Cf. Unitatis redintegratio.
[30] Cf. Sf. Pius al x-lea, motu proprio Iampridem, 19 mart. 1914: AAS 6 (1914), 173ss; Pius al xii-lea, Const. Ap. Exsul familia, 1 aug. 1952: AAS 44 (1952), 649ss; Leges Operis Apostolatus Maris, auctoritate Pii XII conditae, 21 nov. 1957: AAS 50 (1958), 375-383.
[31] Cf. Conciliul al ii-lea din Vatican, Orientalium Ecclesiarum, 4.
[32] Cf. In 13,35.
[33] Cf. Pius al xii-lea, Allocutio, 8 dec. 1950: AAS 43 (1951), 28; Paul al vi-lea, Allocutio, 23 mai 1964: AAS 56 (1964), 571.
[34] Cf. Leon al xiii-lea, Const. Ap. Romanos Pontifices, 8 mai 1881; Acta Leonis XIII, vol. II (1882), 234ss.
[35] Cf. Paul al vi-lea, Allocutio 23 mai 1964: l.c., 570-571.
[36] Cf. Pius al xii-lea, Allocutio, 8 dec. 1950: l.c.
[37] Cf. S. C. Consistorialis: Instructio de Vicariis Castrensibus: 23 apr. 1951: AAS 43, 1951, 562-565: Formula servanda in relatione de statu Vicariatus Castrensis conficienda, 20 oct. 1956: AAS 49,1957, 150-163; Decr. De Sacrorum Liminum Visitatione a Vicariis Castrensibus peragenda, 28 febr. 1959: AAS 51, 1959, 272-74: Decr. Facultas audiendi confessiones militum Cappellanis extenditur, 27 nov. 1960: AAS 53,1961, 49-50. Cf. etiam S. C. de Religiosis: Instructio de Capellanis militum religiosis, 2 febr. 1955: AAS 47, 1955, 93-97.
[38] Cf. S. C. Consistorialis: Epistula ad Em.mos P.P.D.D. Cardinales atque Exc.mos PP. DD. Archiepiscopos, Episcopos ceterosque Ordinarios Hispanicae Ditionis, 21 iun. 1951: AAS 43, 1951, 566.
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 28.10.1965
Publicarea pe acest sit: 25.10.2001
Etichete: Conciliul Vatican II