Perfectae caritatis: Decret privind reînnoirea vieţii călugăreşti

Decret privind reînnoirea vieții călugărești
PERFECTAE CARITATIS

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
28 octombrie 1965

Introducere

1. Sfântul Conciliu a arătat anterior în Constituția „Lumen gentium” că urmărirea IUBIRII DESĂVÂRȘITE prin sfaturile evanghelice își are originea în învățătura și exemplul divinului Învățător și apare ca un semn strălucit al împărăției cerurilor. Acum el își propune să abordeze viața și disciplina institutelor ai căror membri fac profesiune de curăție, sărăcie și ascultare, și să răspundă necesităților acestora după cerințele actuale.

Încă de la începuturile Bisericii au existat bărbați și femei care, prin practicarea sfaturilor evanghelice, au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate și să-l imite mai îndeaproape pe Cristos și au dus, fiecare în felul său, o viață consacrată lui Dumnezeu; mulți dintre aceștia, sub inspirația Duhului Sfânt, au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugărești pe care Biserica le-a primit cu bucurie și le-a aprobat cu autoritatea ei. Astfel, din planul lui Dumnezeu, s-a dezvoltat o minunată diversitate de comunități călugărești care au contribuit mult nu numai ca Biserica să fie capabilă de orice lucru bun (cf. 2Tim 3,17) și să fie pregătită pentru lucrarea slujirii spre zidirea trupului lui Cristos (cf. Ef 4,12), dar să și apară împodobită cu diferitele daruri ale fiilor ei ca o mireasă gătită pentru Mirele ei (cf. Ap 21,2) și prin ea să se arate înțelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu (cf. Ef 3,10).

Într-o atât de mare varietate a darurilor, toți cei care sunt chemați de Dumnezeu la urmarea sfaturilor evanghelice și se angajează cu fidelitate la aceasta prin profesiune se dedică în mod deosebit Domnului urmându-L pe Cristos, care, feciorelnic și sărac (cf. Mt 8,20; Lc 9,58), i-a mântuit și sfințit pe oameni prin ascultarea sa până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8). Astfel, însuflețiți de iubirea pe care Duhul Sfânt a revărsat-o în inimile lor (cf. Rom 5, 5), ei trăiesc tot mai mult pentru Cristos și pentru trupul Lui care este Biserica (cf. Col 1,24). De aceea, cu cât mai ferventă e unirea lor cu Cristos prin această dăruire de sine care cuprinde viața întreagă, cu atât este mai bogată viața Bisericii și este mai rodnic apostolatul ei.

Pentru ca valoarea superioară a vieții consacrate prin profesiunea sfaturilor evanghelice și rolul ei necesar în condițiile actuale să fie de mai mult folos Bisericii, Conciliul hotărăște următoarele norme care privesc numai principiile generale ale reînnoirii adecvate a vieții și disciplinei institutelor călugărești și, ținând seama de caracterul lor propriu, a societăților cu viață comună fără voturi și a Institutelor seculare. Normele particulare pentru prezentarea și aplicarea lor corespunzătoare vor fi stabilite după Conciliu de către autoritatea competentă.

Principii generale ale reînnoirii

2. Reînnoirea vieții călugărești implică atât întoarcerea continuă la izvoarele oricărei vieți creștine și la inspirația originară a institutelor, cât și adaptarea lor în funcție de schimbarea condițiilor de existență. Această reînnoire, sub inspirația Duhului Sfânt și sub conducerea Bisericii, trebuie înfăptuită după următoarele principii:

a) Deoarece norma supremă a vieții călugărești este urmarea lui Cristos după învățătura evangheliei, aceasta trebuie considerată de toate institutele ca regulă supremă.

b) Este spre binele Bisericii ca institutele să aibă un caracter și o funcție proprie. De aceea, trebuie să se discearnă și să se păstreze cu fidelitate spiritul și intențiile Fondatorilor precum și tradițiile sănătoase, toate acestea constituind patrimoniul fiecărui institut.

c) Toate institutele să participe la viața Bisericii și, după natura proprie, să-și însușească și să favorizeze, după posibilități, inițiativele și idealurile ei în diferite domenii ca, de pildă, în domeniul biblic, liturgic, dogmatic, pastoral, ecumenic, misionar, social.

d) Institutele să ofere membrilor lor o formare adecvată asupra realităților umane și ale epocii, precum și asupra nevoilor Bisericii, astfel încât, discernând cu înțelepciune, în lumina credinței, trăsăturile specifice ale lumii de azi, și înflăcărați de zel apostolic, să poată da oamenilor un ajutor mai eficient.

e) Deoarece rostul vieții călugărești este în primul rând urmarea lui Cristos și unirea cu Dumnezeu prin profesiunea sfaturilor evanghelice, trebuie să fim foarte conștienți că cele mai bune adaptări la exigențele epocii nu vor avea nici un efect dacă nu vor fi însuflețite de o reînnoire spirituală, căreia trebuie să i se atribuie întotdeauna rolul principal chiar și în dezvoltarea activităților externe.

Criterii practice de reînnoire

3. Organizarea vieții, a rugăciunii și a activității trebuie adaptată la condițiile fizice și psihice de astăzi ale călugărilor și, de asemenea, în măsura în care natura fiecărui Institut o cere, la necesitățile apostolatului, la exigențele culturale, la împrejurările sociale și economice, pretutindeni, dar mai ales în misiuni.

După aceleași criterii trebuie reexaminat și sistemul de conducere al institutelor.

Așadar, constituțiile, „îndreptarele” (directoria), cărțile de obiceiuri, cărțile de rugăciuni și de ceremonii și alte texte de acest fel trebuie revizuite corespunzător, suprimându-se ceea ce este perimat, și trebuie modificate conform cu documentele Conciliului.

Persoanele care trebuie să înfăptuiască reînnoirea

4. O reînnoire eficace și o adaptare corectă nu se pot realiza decât prin conlucrarea tuturor membrilor Institutului. Însă fixarea normelor pentru reînnoire și legiferarea în această privință precum și autorizarea unei experimentări prudente și valabile țin numai de autoritățile competente, mai ales de capitlurile generale, cu aprobarea, dacă este necesar, a Sfântului Scaun sau a ordinariilor locului, după normele dreptului. La rândul lor, superiorii să-i consulte cum se cuvine pe membri în problemele ce privesc soarta întregului Institut și să țină seama de părerea lor.

Pentru reînnoirea mănăstirilor de maici (moniales) se vor putea cere de asemenea dezideratele și părerile adunărilor federațiilor sau ale altor întruniri convocate legal.

Totuși să nu se uite că speranța de reînnoire trebuie pusă mai degrabă în respectarea mai conștiincioasă a regulei și a constituțiunilor decât în înmulțirea legilor.

Elemente comune tuturor formelor de viață călugărească

5. Membrii oricărui institut să-și amintească în primul rând că prin profesiunea sfaturilor evanghelice au răspuns la chemarea divină astfel încât, nu numai murind păcatului (cf. Rom 6,11), ci și renunțând la lume, trăiesc numai pentru Dumnezeu. Într-adevăr, ei și-au închinat întreaga viață slujirii lui, ceea ce constituie o consacrare deosebită, ce se înrădăcinează profund în consacrarea baptismală și o exprimă mai deplin.

Întrucât această dăruire de sine a fost acceptată de Biserică, ei să știe că se află și în slujba acesteia.

Această slujire a lui Dumnezeu trebuie să stimuleze și să favorizeze în ei practicarea virtuților, mai ales a umilinței și a ascultării, a tăriei și a curăției, care îi fac părtași la nimicirea de sine a lui Cristos (cf. Fil 2,7-8) și în același timp la viața lui în Duhul Sfânt (cf. Rom 8,1-13).

Așadar, călugării, credincioși profesiunii lor, părăsind toate pentru Cristos (cf. Mc 10, 28), să-l urmeze pe el ca pe unicul necesar (cf. Lc 10,42; Mt 19,21) ascultându-i cuvintele (cf. Lc 10,39) și ocupându-se de lucrurile lui (cf. 1 Cor 7,32).

De aceea, membrii oricărui institut, căutându-l numai pe Dumnezeu și punându-l mai presus de toate, să îmbine contemplația – prin care se atașează de el cu mintea și cu inima – cu iubirea apostolică prin care se străduiesc să colaboreze la opera răscumpărării și să extindă împărăția lui Dumnezeu.

Primatul vieții spirituale

6. Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice trebuie să-l caute și să-l iubească mai presus de toate pe Dumnezeu, care ne-a iubit el mai întâi (cf. 1In 4-10), și în toate împrejurările trebuie să se străduiască să înainteze în viața ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3,3), de unde se revarsă și primește îndemn necontenit iubirea față de aproapele, spre mântuirea lumii și zidirea Bisericii. Prin această iubire este însuflețită și călăuzită și practicarea însăși a sfaturilor evanghelice.

Prin urmare, membrii institutelor să cultive cu grijă statornică spiritul de rugăciune și rugăciunea însăși, adăpându-se la izvoarele autentice ale spiritualității creștine. În primul rând, să aibă zilnic în mână Sfânta Scriptură, pentru ca din citirea și meditarea ei să învețe „înalta știință a lui Isus Cristos” (Fil 3,8). Să celebreze liturgia sacră, mai ales misterul preasfânt al Euharistiei, cu buzele și cu inima, după gândul Bisericii, și din acest izvor nesecat să își hrănească viața spirituală.

Întăriți astfel la masa legii dumnezeiești și a sfântului altar, să iubească frățește toate mădularele lui Cristos, să-i respecte și să-i iubească cu spirit filial pe păstori; să trăiască și să simtă tot mai mult cu Biserica și să se consacre total misiunii ei.

Institutele dedicate total contemplației

7. Institutele dedicate total contemplației, în care membrii se ocupă numai de Dumnezeu în singurătate și tăcere, în rugăciune statornică și pocăință făcută cu bucurie, păstrează pururi un loc de frunte în trupul mistic al lui Cristos în care „nu toate mădularele au aceeași lucrare” (Rom 12,4), oricât ar fi de presante necesitățile apostolatului activ. Într-adevăr, ei aduc lui Dumnezeu jertfă aleasă de laudă, împodobesc poporul lui Dumnezeu cu roade îmbelșugate de sfințenie, îl îndeamnă cu exemplul lor și îl sporesc printr-o tainică rodnicie apostolică. Astfel ei sunt cinstea Bisericii și izvor de haruri cerești.

Cu toate acestea, modul lor de viață trebuie să fie revizuit după principiile și criteriile de reînnoire arătate mai sus, păstrându-se totuși cu sfințenie separarea lor de lume și exercițiile proprii vieții contemplative.

Institutele dedicate apostolatului

8. Există în Biserică numeroase institute clericale sau laicale dedicate diverselor opere de apostolat, înzestrate cu daruri diferite după harul care le-a fost dat: cele care au darul slujirii, slujind; cele care au darul de a învăța, învățând; cele care îndeamnă, îndemnând; cele care fac parte altora, făcând-o cu nevinovăție; cele care fac milostenie – cu bucurie (cf. Rom 12,5-8). „Darurile sunt felurite, Duhul însă este același” (1Cor 12,4).

În aceste institute, acțiunea apostolică și caritativă face parte din natura însăși a vieții călugărești, ca slujire sacră și lucrare specifică de iubire încredințată lor de Biserică, și care trebuie exercitată în numele ei. De aceea, întreaga viață călugărească a membrilor să fie pătrunsă de spirit apostolic, iar întreaga activitate apostolică să fie însuflețită de spirit călugăresc. Așadar, pentru ca membrii să răspundă în primul rând chemării lor la urmarea lui Cristos și pentru a-l sluji pe Cristos însuși în mădularele sale, activitatea lor apostolică trebuie să decurgă dintr-o unire intimă cu el. De aici rezultă o creștere a iubirii de Dumnezeu și de aproapele.

Trebuie, așadar, ca aceste institute să-și adapteze în mod judicios normele de observat și obiceiurile la nevoile apostolatului căruia i se dedică. Și deoarece viața călugărească dedicată operelor de apostolat îmbracă forme multiple, trebuie ca reînnoirea ei să țină seama de această diversitate și, în diferitele institute, viața membrilor în slujba lui Cristos să fie susținută de mijloace specifice și adecvate.

Menținerea vieții monahale și conventuale

9. Trebuie păstrată cu fidelitate și trebuie să strălucească tot mai mult în spiritul ei autentic, atât în Orient cât și în Occident, venerabila instituție a vieții monahale, care și-a dobândit în decursul veacurilor merite strălucite înaintea Bisericii și a societății. Rostul principal al monahilor este să aducă Maiestății divine o slujire smerită și în același timp nobilă între zidurile mănăstirii, fie dedicându-se total cultului divin într-o viață ascunsă, fie asumându-și în mod legitim o activitate de apostolat sau de caritate creștină. Păstrând, așadar, caracterul propriu al institutului, ei să-și reînnoiască vechile tradiții de binefacere și să le adapteze nevoilor actuale ale sufletelor, în așa fel încât mănăstirile să fie focare de edificare a poporului creștin.

De asemenea, institutele călugărești care prin regulă sau prin orânduire unesc strâns viața apostolică cu oficiul recitat în comun și cu observanțele monastice trebuie să-și armonizeze modul de viață cu exigențele apostolatului care li se potrivește, în așa fel încât să-și păstreze cu fidelitate forma de viață spre mai marele bine al Bisericii.

Viața călugărească laicală

10. Viața călugărească laicală, atât pentru bărbați cât și pentru femei, constituie o stare compeltă în sine a profesiunii sfaturilor evanghelice. De aceea, Conciliul, apreciind mult o astfel de viață atât de utilă misiunii pastorale a Bisericii în educarea tineretului, în îngrijirea bolnavilor și în alte slujiri, confirmă pe membri în chemarea lor și îi îndeamnă să-și adapteze viața la exigențele actuale.

Conciliul declară că nu există nici un impediment ca în institutele de frați, după dispoziția capitlului general, unii membri să primească ordinele sacre pentru a răspunde la necesitățile slujirii preoțești în casele proprii, rămânând neschimbat caracterul laical al acestor institute.

Institutele seculare

11. Institutele seculare, deși nu sunt institute călugărești, comportă totuși o veritabilă și completă profesiune a sfaturilor evanghelice în mijlocul lumii, recunoscută ca atare de Biserică. Acestă profesiune conferă o consacrare unor bărbați și femei, laici și clerici, care trăiesc în lume. De aceea, ei trebuie să tindă în primul rând la o dăruire totală de sine lui Dumnezeu în iubire desăvârșită, iar institutele să își păstreze caracterul secular propriu și specific pentru a-și putea exercita pretutindeni în mod eficient apostolatul în lume și din lăuntrul ei, apostolat pentru care au fost create.

Să știe bine, însă, că nu-și vor putea îndeplini o astfel de misiune dacă membrii nu vor primi o formație serioasă în domeniul religios și profan, ca să fie realmente în lume plămadă spre întărirea și creșterea trupului lui Cristos. Așadar, superiorii să se preocupe cu seriozitate de educarea, mai ales spirituală, a membrilor, precum și de perfecționarea ulterioară a formației lor.

Curăția

12. Curăția „pentru împărăția cerurilor” (Mt 19,12), pe care călugării o făgăduiesc prin profesiune, trebuie prețuită ca un dar ales al harului. Într-adevăr, ea eliberează inima omului într-un mod special (cf. 1Cor 7,32-35), ca să ardă mai mult de iubire pentru Dumnezeu și pentru toți oamenii; de aceea, ea este un semn deosebit al bunurilor cerești precum și un mijloc foarte eficace oferit călugărilor pentru a se putea dedica în voie slujirii lui Dumnezeu și operelor de apostolat. Ei constituie astfel în fața tuturor credincioșilor o evocare a minunatei cununii înfăptuite de Dumnezeu, prin care Biserica îl are drept unic Mire pe Cristos și care se va manifesta pe deplin în veacul de apoi.

Așadar, călugării, străduindu-se să fie credincioși profesiunii lor, se cuvine să creadă în cuvântul Domnului și, încrezători în ajutorul lui Dumnezeu, să nu se bazeze cu prezumție pe propriile puteri și să practice mortificarea și paza simțurilor. Să nu neglijeze nici mijloacele naturale de păstrare a sănătății minții și a trupului. În acest fel nu se vor lăsa influențați de falsele teorii care prezintă castitatea perfectă ca fiind imposibilă sau dăunătoare pentru dezvoltarea omului, iar printr-un fel de instinct spiritual vor respinge tot ceea ce poate primejdui curăția. Să nu uite nimeni, și mai ales superiorii, că această virtute se păstrează mai sigur atunci când în viața comună domnește o iubire frățească autentică între membri.

Dat fiind faptul că păstrarea castității perfecte angajează în mod intim înclinații deosebit de adânci ale naturii umane, candidații să nu se decidă și să nu fie admiși la profesiunea curăției decât după o perioadă de încercare într-adevăr suficientă și dacă au maturitatea psihologică și afectivă necesară. Să nu fie numai avertizați asupra primejdiilor care amenință curăția, ci să fie astfel educați încât să-și asume celibatul consacrat lui Dumnezeu ca pe un bine pentru dezvoltarea integrală a persoanei lor.

Sărăcia

13. Sărăcia de bunăvoie, pentru urmarea lui Cristos, semn al acestei urmări foarte apreciat mai ales astăzi, trebuie cultivată cu grijă de călugări și chiar, dacă e necesar, exprimată în forme noi. Prin ea se participă la sărăcia lui Cristos, care, bogat fiind, s-a făcut sărac pentru noi, ca prin sărăcia lui să fim îmbogățiți (cf. 2Cor 8,9; Mt 8,20).

Cât privește sărăcia călugărească, nu este suficientă dependența de superiori în folosirea bunurilor, ci membrii trebuie să fie săraci efectiv și cu spiritul, avându-și comoara în ceruri (cf. Mt 6,20).

În însărcinarea primită, fiecare să se simtă obligat de legea comună a muncii și toți, procurându-și astfel cele necesare pentru traiul și activitățile lor, să alunge orice preocupare exagerată și să se încredințeze providenței Părintelui ceresc (cf. Mt 6,25).

Congregațiile călugărești pot îngădui prin constituțiile lor ca membrii să renunțe la bunurile patrimoniale prezente sau viitoare.

Institutele înseși, ținând seama de condițiile locale, trebuie să se străduiască să dea o mărturie colectivă de sărăcie și să dea cu bucurie din bunurile proprii pentru celelalte necesități ale Bisericii și pentru întreținerea săracilor, pe care toți călugării trebuie să-i iubească în inima lui Cristos (cf. Mt 19,21; 25,34-46; Iac 2,15-16; 1In 3, 17). Între provinciile și casele institutelor trebuie să existe o circulație a bunurilor materiale, în așa fel încât cele care au mai mult să le ajute pe cele lipsite.

Cu toate că institutele – fiecare în funcție de regulile și constituțiile proprii – au dreptul să posede toate cele necesare întreținerii și operelor lor, ele trebuie să evite orice lux, orice câștig excesiv sau acumulare de bunuri.

Ascultarea

14. Prin profesiunea ascultării, călugării îi oferă lui Dumnezeu dăruirea deplină a voinței proprii ca jertfire de sine, și prin aceasta se unesc mai statornic și mai sigur cu voința lui mântuitoare. După exemplul lui Cristos, care a venit să facă voia Tatălui (cf. In 4,34; 5,30; Evr 10,7; Ps 39, 9) și, „luând chip de rob” (Fil 2,7), a învățat ascultarea din cele ce a pătimit (cf. Evr 5,8), călugării, îndemnați de Duhul Sfânt, se supun în credință superiorilor, care țin locul lui Dumnezeu, și prin ei sunt călăuziți spre slujirea tuturor fraților în Cristos, așa cum însuși Cristos, din supunere față de Tatăl, a slujit fraților și și-a dat viața ca răscumpărare pentru mulți (cf. Mt 20,28; In 10,14-18). Astfel, ei se leagă mai strâns în slujba Bisericii și se străduiesc să ajungă la măsura vârstei depline a lui Cristos (cf. Ef 4, 13).

Călugării să se supună, așadar, cu respect și umilință superiorilor lor, după normele regulii și constituțiunilor, în spirit de credință și de iubire față de voința lui Dumnezeu, punându-și în îndeplinirea poruncilor și în realizarea îndatoririlor încredințate toate puterile minții și voinței precum și darurile naturii și ale harului, știind că lucrează la zidirea trupului lui Cristos după planul lui Dumnezeu. Astfel, ascultarea călugărească, departe de a umbri demnitatea persoanei umane, o aduce la maturitate, sporind libertatea lor de fii ai lui Dumnezeu.

La rândul lor, superiorii, urmând să dea socoteală de sufletele care le-au fost încredințate (cf. Evr 13,17), docili față de voința lui Dumnezeu în îndeplinirea îndatoririi lor, trebuie să-și exercite autoritatea în spirit de slujire față de frați, astfel încât să exprime iubirea cu care Dumnezeu îi iubește. Să-i conducă pe supuși ca pe niște fii ai lui Dumnezeu și cu respectul datorat persoanei umane, facilitând supunerea lor de bunăvoie. Să le lase, în special pentru sacramentul Pocăinței și direcția spirituală, libertatea cuvenită. Să îi determine pe membri să colaboreze, cu o ascultare activă și responsabilă, în împlinirea îndatoririlor și în luarea inițiativelor. Așadar, superiorii vor asculta bucuros părerea membrilor și le vor stimula colaborarea pentru binele institutului și al Bisericii, rămânând totuși neatinsă autoritatea celor care conduc, de a hotărî și de a porunci ceea ce trebuie făcut.

Capitlurile și consiliile trebuie să-și îndeplinească fidel îndatorirea ce le este încredințată în conducere și să exprime fiecare în felul său participarea și grija tuturor membrilor pentru binele întregii comunități.

Viața comună

15. După exemplul Bisericii primitive, în care mulțimea credincioșilor era o singură inimă și un singur suflet (cf. Fap 4,32), viața dusă în comun, hrănită din învățătura evangheliei, din liturgia sacră și mai ales din Euharistie trebuie să stăruie în rugăciune și în comuniunea aceluiași spirit (cf. Fap 2,42). Călugării, ca mădulare ale lui Cristos, își vor da întâietate unii altora în viață frățească (cf. Rom 12,10), purtându-și poverile unii altora (cf. Gal 6,2). Cu iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimi prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5), comunitatea, ca o adevărată familie adunată în numele Domnului, se bucură de prezența Lui (cf. Mt 18, 20). Iubirea este plinătatea legii (cf. Rom 13,10) și legătura desăvârșirii (cf. Col 3,14) și prin ea știm că am fost trecuți din moarte la viață (cf. 1In 3,14). Pe lângă aceasta, unitatea dintre frați manifestă venirea lui Cristos (cf. In 13,35; 17, 21) și din ea emană o mare forță apostolică.

Pentru ca legătura frățească dintre membri să fie mai intimă, aceia care sunt numiți „converși”, „cooperatori” sau în alt fel să fie strâns asociați la viața și activitatea comunității. Dacă împrejurările nu dictează într-adevăr altfel, trebuie să se facă în așa fel încât în institutele feminine să se ajungă la o sigură categorie de surori. În acest caz se va păstra numai acea diferență între persoane care este cerută de diversitatea lucrărilor pentru care sunt destinate surorile, fie printr-o chemare specială a lui Dumnezeu, fie prin aptitudini speciale.

Mănăstirile și institutele masculine care nu au caracter pur laical pot admite, în funcție de natura lor, după norma constituțiunilor, clerici și laici, fără deosebire și cu aceleași drepturi și obligații, cu excepția celor care derivă din ordinele sacre.

Clauzura călugărițelor (moniales)

16. Clauzura papală va rămâne în vigoare pentru maicile cu viață pur contemplativă, dar ea va fi adaptată la împrejurările de timp și de loc, suprimându-se obiceiurile perimate, după ce vor fi ascultate propunerile mănăstirilor înseși.

Celelalte maici dedicate, conform regulei, unor opere externe de apostolat vor fi scutite de clauzura papală pentru a-și putea îndeplini mai bine îndatoririle de apostolat încredințate, rămânând totuși în vigoare clauzura conform constituțiilor.

Veșmântul călugăresc

17. Veșmântul călugăresc, semn al consacrării, să fie simplu și modest, sărac și în același timp frumos, corespunzător cerințelor sănătății și adaptat împrejurărilor de timp și de loc, precum și nevoilor activității. Veșmântul călugărilor sau al călugărițelor care nu corespunde acestor norme trebuie modificat.

Formarea membrilor

18. Reînnoirea institutelor depinde mai ales de formarea membrilor. De aceea, călugării care nu sunt clerici și călugărițele să nu fie destinați activităților de apostolat imediat după noviciat, ci formarea lor religioasă și apostolică, doctrinală și tehnică să se continue în mod adecvat în case corespunzătoare, prevăzându-se chiar obținerea diplomelor respective.

Însă pentru ca adaptarea vieții călugărești la exigențele timpului nostru să nu fie pur exterioară și pentru ca aceia care, conform regulii, se ocupă cu apostolatul exterior să facă față îndatoririi lor, trebuie să li se dea, în măsura capacității intelectuale și caracterului fiecăruia, o cunoaștere suficientă a mentalităților și moravurilor vieții sociale actuale. Printr-o fuziune armonioasă a elementelor sale, formația trebuie realizată în așa fel încât să contribuie la unitatea vieții fiecărui membru.

De-a lungul întregii vieți, membrii să caute să-și perfecționeze cu grijă această cultură spirituală, doctrinală și tehnică, iar superiorii să le ofere în acest scop, în măsura posibilului, mijloacele, ajutorul și timpul necesar.

Este, de asemenea, îndatorirea superiorilor să aibă grijă ca directorii și îndrumătorii spirituali, precum și profesorii, să fie foarte bine aleși și serios pregătiți.

Fondarea de noi institute

19. La fondarea unor noi institute trebuie cântărite serios necesitatea sau cel puțin marea utilitate a acestora, precum și posibilitatea lor de dezvoltare, ca să nu apară în mod imprudent institute inutile sau lipsite de vigoare suficientă. Mai ales în Bisericile tinere trebuie promovate și dezvoltate forme de viață călugărească adecvate caracterului și moravurilor locuitorilor precum și condițiilor de viață și obiceiurilor locale.

Menținerea, adaptarea sau abandonarea unor activități specifice institutelor

20. Institutele să-și păstreze și să-și desfășoare cu fidelitate activitățile specifice și, ținând seama de folosul Bisericii universale și al diecezelor, să le adapteze la necesitățile de timp și de loc, folosind mijloace adecvate, chiar noi, părăsind însă acele opere care astăzi nu mai corespund spiritului și caracterului autentic al institutului.

Trebuie neapărat să se păstreze în institutele călugărești spiritul misionar și, după natura fiecăruia, să fie adaptat la condițiile de astăzi, așa încât să fie mai eficientă predicarea evangheliei la toate neamurile.

Institutele și mănăstirile aflate în declin

21. Institutelor și mănăstirilor care, după aprecierea Sfântului Scaun, fiind ascultată și părerea ordinariilor locului interesați, nu oferă o speranță întemeiată de a mai înflori, li se va interzice să mai primească novici și, dacă se poate, vor fi unite cu alt Institut sau mănăstire mai înfloritoare, care să nu fie prea diferite ca scop și spirit.

Unirea între institutele călugărești

22. Institutele și mănăstirile de sine stătătoare (sui iuris), în funcție de oportunitate și cu aprobarea Sfântului Scaun, să se constituie în federații, dacă aparțin în vreun fel aceleiași familii călugărești, sau în uniuni, dacă au constituțiuni și obiceiuri asemănătoare și sunt însuflețite de același spirit – mai ales atunci când sunt prea mici -, sau în asociații, dacă se ocupă de opere exterioare identice sau similare.

Conferințele superiorilor majori

23. Trebuie încurajate conferințele sau consiliile superiorilor majori înființate de Sfântul Scaun, care pot contribui mult la realizarea mai deplină a scopului fiecărui institut în parte, la promovarea unei colaborări mai eficiente spre binele Bisericii, la distribuirea mai echitabilă a lucrătorilor evangheliei pe un anumit teritoriu, precum și la dezbaterea problemelor comune ale călugărilor, instaurându-se coordonarea și colaborarea cuvenită cu conferințele episcopale privitor la exercitarea apostolatului.

Astfel de conferințe pot fi instituite și pentru institutele seculare.

Vocațiile călugărești

24. Preoții și educatorii creștini trebuie să facă eforturi serioase ca, prin vocații călugărești alese corespunzător și cu grijă, Biserica să primească o nouă dezvoltare, pe deplin corespunzătoare necesităților vremii. Chiar și în predicile obișnuite să se vorbească mai des despre sfaturile evanghelice și despre îmbrățișarea stării călugărești. Părinții, având grijă de educația creștină a copiilor, să cultive și să ocrotească în inimile acestora vocația călugărească. Institutelor le este îngăduit să se facă cunoscute pentru favorizarea chemărilor și să caute candidați, cu condiția să facă acest lucru cu prudența cuvenită și respectând normele stabilite de Sfântul Scaun și de ordinariul locului.

Membrii să nu uite însă că exemplul vieții proprii este cea mai bună recomandare pentru institut și cea mai grăitoare invitație la îmbrățișarea vieții călugărești.

Concluzie

25. Institutele, pentru care sunt stabilite aceste norme de reînnoire, să răspundă cu promptitudine chemării divine și misiunii lor în Biserica de azi. Conciliul dă o mare apreciere felului lor de viață feciorelnic, sărac și ascultător, al cărui model este însuși Cristos Domnul, și își pune cu tărie speranța în acțiunea lor nevăzută sau cunoscută, atât de rodnică. Așadar, toți călugării să răspândească în lumea întreagă vestea cea bună a lui Cristos prin integritatea credinței, prin dragoste față de Dumnezeu și de aproapele, prin iubirea crucii precum și prin speranța gloriei viitoare, așa încât mărturia lor să fie văzută de toți și să fie preamărit Tatăl nostru care este în ceruri (cf. Mt 5,16).

Astfel, prin mijlocirea preablândei Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, „a cărei viață este model de trăire pentru toți”[1], ei vor crește necontenit și vor aduce roade mai bogate de mântuire.

Toate cele stabilite în acest Decret și fiecare în parte au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 28 octombrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinților)

Titlul original: Conciliul Oecumenicum Vaticanum II, Decretum de accommodata renovatione vitae religiosae Perfectae caritatis (Sessio VII, 28 oct. 1965): AAS 58 (1966) 702-712.

Note

[1] SF. AMBROZIU, De virginitate, II, cap. II, 15.

Autor: Conciliul Vatican II
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 28.10.1965
Publicarea pe acest sit: 24.10.2001
Etichete:

Comentariile sunt închise.