Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, 24 decembrie 2018
Iosif, cu Maria, soția sa, a urcat „la cetatea lui David numită Betleem” (Lc 2,4). În această noapte, și noi urcăm la Betleem ca să descoperim acolo taina Crăciunului.
Betleem: numele înseamnă casa pâinii. În această „casă” Domnul își dă întâlnire cu omenirea. El știe că avem nevoie de hrană ca să trăim. Dar știe, de asemenea, că hrana lumii nu satură inima. În Scriptură, păcatul originar al omenirii este asociat tocmai cu a lua hrană: „au luat din fruct și au mâncat din el”, spune cartea Genezei (3,6). Au luat și au mâncat. Omul a devenit nesătul și lacom. A avea, a se umple de lucruri pare pentru mulți sensul vieții. O lăcomie care nu se mai satură traversează istoria umană până la paradoxurile de astăzi, când câțiva benchetuiesc copios și mulți nu au pâine ca să trăiască.
Betleem este momentul crucial pentru a schimba cursul istoriei. Acolo Dumnezeu, în casa pâinii, se naște într-o iesle. Ca și cum ne-ar spune: „Iată-mă la voi, ca hrana voastră”. Nu ia, ci dă de mâncare; nu dă ceva, ci pe Sine însuși. La Betleem descoperim că Dumnezeu nu este unul care ia viața, ci Acela care dă viața. Omului, obișnuit de la începuturi să ia și să mănânce, Isus începe să îi spună: „Luați, mâncați. Acesta este Trupul Meu” (Matei 26,26). Trupușorul Pruncului de la Betleem lansează un nou model de viață: nu devorarea și acapararea, ci împărțirea și dăruirea. Dumnezeu se face mic pentru a fi hrana noastră. Hrănindu-ne cu El, Pâinea vieții, putem să renaștem în iubire și să rupem spirala avidității și a lăcomiei. Din „casa pâinii”, Isus aduce omul acasă, pentru a deveni parte a familiei lui Dumnezeu și frate al aproapelui său. Înaintea ieslei înțelegem că ceea ce hrănește viața nu sunt bunurile, ci iubirea; nu lăcomia, ci caritatea; nu belșugul care să fie arătat altora, ci simplitatea care să fie păzită.
Domnul știe că trebuie să ne hrănim în fiecare zi. De aceea, El s-a oferit nouă în fiecare zi a vieții sale, de la ieslea din Betleem până la cenaclul din Ierusalim. Dar și astăzi, pe altar, se face Pâine frântă pentru noi: bate la ușa noastră pentru a intra și a cina împreună cu noi (cfr. Ap 3,20). La Crăciun îl primim pe pământ pe Isus, Pâinea cerului: este o hrană care nu expiră niciodată, dar ne face să gustăm încă de pe acum viața veșnică.
La Betleem descoperim că viața lui Dumnezeu curge prin venele omenirii. Dacă o primim, istoria se schimbă pornind de la fiecare dintre noi. Pentru că atunci când Isus schimbă inima, centrul vieții nu mai este eul meu înfometat și egoist, ci El, care se naște și trăiește prin iubire. Fiind chemați în această noapte să urcăm la Betleem, casa pâinii, să ne întrebăm: care este hrana vieții mele la care nu pot să renunț nicidecum? Este Domnul sau altceva? Apoi, intrând în peșteră, sesizând în sărăcia fragedă a Pruncului un nou parfum de viață, acela al simplității, să ne întrebăm: am nevoie într-adevăr de multe lucruri, de rețete complicate pentru a trăi? Reușesc să renunț la multele garnituri superflue ca să aleg o viață mai simplă? La Betleem, alături de Isus, vedem pe unii care au făcut un drum, precum Maria, Iosif și păstorii. Isus este Pâinea pentru drum. Nu îi plac digestiile leneșe, lungi și sedentare, ci cere să ne ridicăm repede de la masă pentru a servi, ca pâini frânte pentru alții. Să ne întrebăm: la Crăciun, eu frâng pâinea mea cu cel care nu are?
După Betleem, casa pâinii, să medităm despre Betleem cetatea lui David. Acolo David, când era copil și păstor, a fost ales ca atare de Dumnezeu să fie păstor și călăuză a poporului său. La Crăciun, în cetatea lui David, cei care îl primesc pe Isus sunt tocmai păstorii. În acea noapte, spune Evanghelia, „ei au fost cuprinși de o mare teamă” (Luca 2,9), dar îngerul le-a zis: „nu vă temeți” (v. 10). Revine de multe ori în Evanghelie acest „nu vă temeți”: pare să fie refrenul lui Dumnezeu care îl caută pe om. Fiindcă omului, încă de la începuturi, tot din cauza păcatului, îi este frică de Dumnezeu: „mi-a fost frică și m-am ascuns” (Geneză 3,10), spune Adam după păcat. Betleem este remediul fricii, pentru că în ciuda „nu-urilor” omului, acolo Dumnezeu îi spune pentru totdeauna „da”: pentru totdeauna va fi Dumnezeu-cu-noi. Și, ca prezența Sa să nu trezească teamă, se face Prunc plăpând. Nu vă temeți: sunt cuvinte spuse nu unor sfinți, ci unor păstori, oameni simpli, care nu se remarca desigur prin maniere rafinate și pietate. Fiul lui David se naște în mijlocul unor păstori ca să ne spună că niciodată nimeni nu mai este singur; avem un Păstor care învinge fricile noastre și ne iubește pe toți, fără excepție.
Păstorii de la Betleem ne mai spun cum să mergem în întâmpinarea Domnului. Ei veghează noaptea: nu dorm, dar fac ceea ce Isus va cere de mai multe ori: vegheați (cf. Matei 25,13; Marcu 13,35; Luca 21,36). Rămân vigilenți, așteaptă în stare de veghe în întuneric; iar Dumnezeu „i-a învăluit cu lumină” (Luca 2,9). Este valabil și pentru noi. Viața noastră poate să fie o așteptare, care și în nopțile problemelor speră în Domnul și îl dorește; atunci va primi lumina Sa. Sau o pretenție, și atunci contează doar propriile puteri și propriile mijloace; dar în cazul acesta inima rămâne închisă la lumina lui Dumnezeu. Domnul iubește să fie așteptat și nu poate fi așteptat în fotoliu, dormind. Într-adevăr, păstorii se mișcă: „au mers fără întârziere”, spune textul (v. 16). Nu stau pe loc precum cel care se simte ca și cum a ajuns deja la destinație și nu are nevoie de nimic. Ei merg, lasă turma nepăzită, riscă pentru Dumnezeu. Și, după ce l-au văzut pe Isus, deși nu erau experți în vorbire, merg și duc vestea, astfel că „toți cei care îi auzeau se minunau de lucrurile spuse lor de păstori” (v. 18).
A aștepta în stare de veghe, a merge, a risca, a povesti frumusețea: sunt gesturi de iubire. Bunul Păstor, care la Crăciun vine să dea viață oilor, la Paști îi va pune lui Petru și, prin el, nouă tuturor, întrebarea finală: „Mă iubești?” (Ioan 21,15). De acest răspuns va depinde viitorul turmei. În noaptea aceasta suntem chemați să răspundem, să îi spunem și noi: „Te iubesc”. Răspunsul fiecăruia este esențial pentru turma întreagă.
„Să mergem, așadar, până la Betleem” (Luca 2,15): așa au spus și au făcut păstorii. Și noi, Doamne, vrem să venim la Betleem. Drumul și astăzi este în urcuș: trebuie trecut de culmea egoismului, nu trebuie să alunecăm în prăpăstiile lumescului și consumismului. Vreau să ajung la Betleem, Doamne, pentru că Tu mă aștepți acolo. Și să îmi dau seama că Tu, așezat într-o iesle, ești pâinea vieții mele. Am nevoie de adierea proaspătă a iubirii Tale pentru a fi, la rândul meu, pâine frântă pentru lume. Doamne, ia-mă pe umerii Tăi, Bunule Păstor: iubit de Tine, voi putea și eu să iubesc și să îi iau de mână pe frați. Atunci va fi Crăciun, atunci când îți voi putea spune: „Doamne, tu știi toate, tu știi că te iubesc” (cf. Ioan 21,27).