Pastorala de Paşti a PF Cardinal Lucian Mureşan

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2013

Cardinal † Lucian

prin harul și mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop și Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș,
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică,
în deplină comuniune de credință
cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioșilor călugări și călugărițe,
iubiților credincioși greco-catolici
și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu

Iubiți frați și surori în Cristos,

Totul în această viață este sub semnul schimbării și al trecerii. Azi nu mai suntem cei de ieri și mâine vom fi din nou alții. Un an se sfârșește și fără să ne dăm seama, un altul ne bate la ușă. Sensul instabilității și al fragilității stăpânește ființa umană și lumea în care trăim. “Cine ne va mântui dintru aceasta?” pare să strige întreaga Creație.

Chiar și Biserica, cu toate că străpunge prin puterea Mântuitorului voalul acestei lumi pentru a se ancora în veșnicie, trăiește în propria-i ființă aceeași frământare, într-o formă sau alta. De exemplu noi, credincioși ai anului 2013 după Cristos, am avut ocazia să trăim evenimente și schimbări istorice. Unul dintre ele, renunțarea Papei Benedict al XVI-lea la Scaunul Petrin ne-a luat pe toți prin surprindere. O avalanșă de întrebări, de posibile cauze, de supoziții a cuprins întreaga lume. Prin toată furtuna mediatică, reușeam de-abia să întrezărim un om, împovărat și alb de ani și de slujire, care liber de măririle deșarte ale acestei lumi, depunea Puterea Cheilor în mâinile Celui de la care a primit-o.

În momentul în care Prinți ai Bisericii din toate colțurile lumii și-au îndreptat, unii dintre ei pașii, sau alții, așa cum am făcut-o și eu, inimile în rugăciune, înspre Cetatea Eternă, timpul parcă s-a oprit în loc. Și din rugăciunile atâtor suflete, cu îndurarea Domnului, a răsărit, din capăt de lume, un Papă care și-a început misiunea plecând capul în fața credincioșilor, parcă pentru a se înveșmânta cu rugăciunea, încrederea și speranța lor.

În general schimbările, “trecerile”, ne sperie. Suntem atât de obișnuiți cu ceea ce cunoaștem deja, încât ne este frică de noutăți. Câți nu s-au cutremurat când Papa Benedict și-a anunțat retragerea, întrebându-se cum va fi Biserica de acum încolo? Câți nu au așteptat cu înfrigurare să cunoască numele noului Papă, încercând să-și imagineze un alt mod de a conduce Turma lui Cristos?

Provocările vieții, cele cu care ne confruntăm zi de zi, ne oferă aceleași senzații, chiar dacă la o cu totul altă intensitate. Câți nu se sperie, în momentul alegerii unei noi stări de viață, gândindu-se că renunță la ceea ce cunosc, pentru a plonja în necunoscut? Cu atât mai mult cu cât în cazul unei căsătorii ori a hirotonirii preoțești, alegerea e pe viață. Mulți spun că această frică de schimbare a căpătat proporții exagerate astăzi, devenind un fel de boală a zilelor noastre.

Cred că toate aceste mici schimbări din viață ne înspăimântă fiindcă ne aduc aminte, fie și în mod simbolic, de Marea Trecere, de moarte; de momentul în care, vrând nevrând, ne vom lepăda de tot ceea ce e palpabil și deci oferă, chiar dacă în mod aparent, o anumită siguranță, pentru a intra în ceea ce s-ar putea defini ca o Noutate Absolută.

De ce este atunci atât de Mare și Sfântă această zi a Învierii Domnului? Fiindcă suntem luați de mână, însoțiți de Fiul lui Dumnezeu tocmai în acest moment de singurătate extremă, ce ne înfricoșează atât de mult.  Dacă Isus ar fi fost lângă noi în greutățile noastre, în bolile noastre, în suferințele noastre, ar fi fost deja un lucru mare, dar nu ne-ar fi încredințat de mântuire. Dar Cel ce ne-a creat și ne cunoaște deci cel mai bine, cunoaște și fragilitatea noastră. Și de aceea s-a dezgolit de mărirea Sa, pentru a intra cu noi în întunericul mormântului, reaprinzând în sufletele noastre făclia dumnezeirii Sale și alungând astfel spectrul umbrelor ce ne îngheță sufletele.

Cu toții îl putem contempla pe Cruce, alături de noi, tâlhari de ieri și de astăzi, fără putință de tăgadă, fără să ne mai putem îndoi de iubirea lui fără margini. Pe Cruce, toate “trecerile” noastre mărunte sunt cuprinse în marea lui Trecere. De aceea, noi, cei ce credem și păstrăm Crucea Domnului în viețile și-n familiile noastre, mărturisim, chiar dacă din când în când doar cu jumătăți de gură, victoria bucuriei Învierii asupra fricii trecerilor: Tăria mea și lauda mea este Domnul și mi-a fost mie spre izbăvire. Nu voi muri, ci voi fi viu și voi povesti lucrurile Domnului. Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat; Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea (Ps. 117)

Iubiți credincioși,

Într-un An al Credinței, ca cel pe care îl trăim, aceste evenimente cu totul extraordinare, care marchează tot atâtea treceri sau pasaje, nu pot decât să ne pregătească pentru momentul Învierii pe care îl sărbătorim în fiecare an, prin care Domnul ne-a trecut de la moarte la Viață și de pe pământ la Cer.

Mormântul Domnului este în mod misterios simbolul moștenirii noastre. Toată istoria Tărâmului făgăduinței începe cu un mormânt. Atunci când Avram ajunge în țara promisă lui de către Domnul, țara aceea este deja ocupată. Și tot ceea ce părintele nostru întru credință reușește să obțină, este un mormânt pentru soția lui Sara. Un petec de pământ care nici măcar nu este al lui. De aici și cu acesta, începe adevărata istorie a oamenilor cu Dumnezeu. Comuniunea dintre pământ și Cer începe în cel mai înfricoșător loc al nostru, cel simbolizând extrema destrămare.

Cristos face același lucru. Începe zidirea Împărăției dintr-un mormânt. Nici acesta nu e al Lui. Îl primește de la Iosif din Arimatea. Omul lăsat de unul singur nu poate oferi decât morminte. Însă Dumnezeu ia “non-oferta” noastră, pentru a o transforma într-un loc de viață. Și din mormântul lui Isus, la fel ca din acel mormânt al Vechiului Testament, chip al acestuia, începe Ierusalimul Ceresc. Unde este moarte boldul tău? Unde este iadule biruința ta?

La fel ca Iosif din Arimatea, să oferim și noi mormintele existente în viața noastră lui Cristos, pentru ca El să le transforme în locuri de comuniune cu Dumnezeu. Papa Francisc ne îndeamnă: “Cristos a învins răul, dar datoria noastră este aceea de a primi această victorie în viața noastră, în societatea noastră, în istoria noastră”.

Rămâne totuși o dilemă: cum să facem în mod concret acest lucru? Cum să-L zărim pe Cristos Înviat, cum să ne bucurăm de El și cu El, când lumea ne împroașcă zilnic, fie la nivel personal, fie la nivel familial, fie la nivelul societății în care trăim, cu mizerie, cu durere și cu suferință? Cum să întrezărim, dincolo de această consistentă perdea, bucuria Învierii? În mod paradoxal, tocmai în situația precară din această Vale a plângerii, Dumnezeu ne-a pus la dispoziție răspunsul.

Pentru a-l afla, să încercăm să ne lăsăm conduși de mână, de primii martori ai acestui extraordinar eveniment. În primul rând de mironosițele femei, care găsesc în calea lor o mare piatră de poticnire. Între ele și Învățătorul lor preaiubit stă un obstacol aparent de netrecut. Însă când se așteaptă mai puțin și într-un mod cu totul negândit, un Înger este lângă ele pentru  a înlătura piatra din sufletele lor: “Nu este aici. A înviat!”

Petru și Ioan, la rândul lor, auzind cele spuse de femei, aleargă la mormânt și găsesc un giulgiu pe care o lumină misterioasă a imprimat chipul tainic al Domnului, ascunzând și dezvăluind totodată misterul Învierii.

Maria Magdalena, cea numită de tradiție pentru iubirea ei de Dumnezeu “cea asemenea cu Apostolii”, nu se poate despărți în nici un chip de locul în care Învățătorul a fost ascuns privirilor. Așteptând lângă mormânt, îl zărește pe Isus fără să-l recunoască. Îl crede un grădinar și nu este departe de adevăr, trăind fără să-și dea seama o realitate descrisă de cuvintele psalmului: “Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta”. Creatorul o cheamă pe nume și în acel moment sufletul ei și al omului dintotdeauna recunoaște glasul Domnului din Grădina Raiului, cu care în «vremurile bune», acum reînnoite, era într-un continuu dialog. Ochii ei plini de lacrimi, tainice lacrimi, numite într-un mod atât de inspirat de către Sfântul Părinte Papa Francisc “ochelarii cu care reușim să-L vedem pe Dumnezeu”, acești ochi copleșiți de durere îl văd pe Domnul. Și inima este copleșită de iubire.

Maica Sfântă este cea aparent absentă din acest cadru. Cea binecuvântată între femei, mai înaltă și mai mărită decât toți heruvimii și serafimii la un loc, este cea care renunță la sine, la tot ce este al Ei, pentru a face loc lui Dumnezeu. La Buna Vestire, la fel ca și la Înviere: un “da” nesfârșit și pe veci spus Celui Preaînalt. Misticii cu toții ne spun că Ei îi apare mai întâi Fiul înviat. Și oare ar putea fi altfel? Trup din trupul Ei, sânge din sângele Ei. Fiica Lui și Maica Lui. Fiul Ei și Creatorul Ei. Ea este cea care ne conduce și ni-L arată într-un mod cu totul special pe Fiul.

Iubiți frați și surori în Cristos,

De vrem să-L vedem cu adevărat, nu există pietre și greutăți să ne oprească. Tocmai în locurile unde ne simțim morți sau neputincioși, găsim semnele care ne spun că El a trecut deja pe acolo și a învins. Suferința și lacrimile, departe de a ni-L ascunde, sunt ochelarii cu care îl întrezărim chiar lângă locul îngenuncherii noastre.

Și dacă toate acestea nu ar fi, Maica lui Dumnezeu și a noastră ne naște încontinuu cu lacrimile Ei, la realitatea noastră nouă, realitate răscumpărată de către Fiul Ei, răstignit și Înviat, aceea de împreună fii ai Tatălui Ceresc. Pe noi cei ce suntem “fiii lacrimilor Ei”!

Tuturor, dimpreună cu Preasfințiile Lor, Episcopii Claudiu și Mihai, Vă dorim Sărbători Sfinte și binecuvântate, alese haruri cerești și bucurie deplină în Domnul Isus cel Înviat din morți!

Cristos a înviat!
Adevărat a înviat!

Cardinal † Lucian
Arhiepiscop și Mitropolit
Arhiepiscop Major

Dată în Blaj, la 5 mai,
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos
Anul Domnului 2013