Discursul Papei adresat Arhiepiscopului anglican

Discursul Papei Ioan Paul al II-lea
adresat Arhiepiscopului de Canterbury
Dr. Rowan Williams
4 octombrie 2003

Este o mare bucurie să vă primesc aici în această primă vizită a dumneavoastră în calitate de Arhiepiscop de Canterbury la Scaunul Apostolic. Dumneavoastră continuați o tradiție care a început chiar înainte de Conciliul Vatican II, cu vizita Arhiepiscopului Geoffrey Fisher, și sunteți al patrulea Arhiepiscop de Canterbury pe care am plăcerea să îl primesc în timpul pontificatului meu. Îmi amintesc foarte bine și vizita mea la Canterbury din 1982, și experiența impresionantă de rugăciune la mormântul sfântului Thomas Becket împreună cu Arhiepiscopul Robert Runcie.

Cele patru secole care au urmat după trista diviziune dintre noi, în timpul cărora au existat foarte puține legături sau chiar deloc între predecesorii noștri, au deschis calea spre întâlniri pline de har între Episcopul Romei, Succesorul lui Petru, și Arhiepiscopul de Canterbury. Aceste întâlniri au urmărit reînnoirea relațiilor dintre Scaunul de Canterbury și Scaunul Apostolic care își au originea în trimiterea de către Papa Grigore cel Mare a sfântului Augustin, primul Arhiepiscop de Canterbury, la Regatele anglo-saxone la sfârșitul secolului al VI-lea. În zilele noastre, aceste întâlniri dat de asemenea expresie așteptării din partea noastră a deplinei comuniuni pe care Duhul Sfânt o dorește pentru noi și ne-o cere.

Aducând mulțumire pentru progresele care s-au realizat, trebuie să recunoaștem că dificultăți noi și serioase au apărut pe calea spre unire. Aceste dificultăți nu sunt toate de natură disciplinară; unele se extind la probleme esențiale ale credinței și moralei. În acest sens, trebuie să reafirmăm obligația noastră de a asculta cu atenție și sinceritate glasul lui Cristos așa cum îl primim din Evanghelie și din Tradiția Apostolică a Bisericii. În fața secularismului sporit din lumea de azi, Biserica trebuie să se asigure că tezaurul credinței este proclamat în integritatea sa și apărat de interpretări eronate și prost îndrumate.

Când a început dialogul nostru teologic, predecesorii noștri Papa Paul al VI-lea și Arhiepiscopul Michael Ramsey nu puteau cunoaște drumul exact sau durata exactă a căii spre deplina comuniune, dar au știut că era nevoie de răbdare și de perseverență, și că această comuniune ar fi venit doar ca dar al Duhului Sfânt. Dialogul pe care ei l-au început a fost „întemeiat pe Evanghelii și pe vechile tradiții comune”; a fost legat de colaborarea rodnică care avea să ducă „la o mai mare înțelegere și la o mai profundă iubire”; și a exprimat speranța că prin progresele pe calea spre unitate avea să se realizeze „o pace mai solidă în lume, acea pace pe care o poate garanta numai El, care dăruiește ‘pacea care depășește orice putință de înțelegere'” (Declarația Comună, 1996).

Trebuie să perseverăm în a construi pe munca realizată deja de Comisia Internațională Anglicano – Romano-Catolică (ARCIC) și pe inițiativele recent înființatei Comisii comune pentru Unitate și Misiune (IARCCUM). Lumea are nevoie de mărturii ale unității noastre, înrădăcinate pe comuna noastră iubire și ascultare față de Cristos și Evanghelia sa. Fidelitatea față de Cristos ne va îndemna să continuăm să căutăm deplina unitate vizibilă și să găsim modalități potrivite de angajare, atunci când este posibil, în mărturia și în misiunea comună.

Mă bucur că ați dorit să mă vizitați atât de curând în ministerul dumneavoastră ca Arhiepiscop de Canterbury. Împărtășim dorința unei comuniuni mai profunde. Mă rog pentru o reînnoită revărsare a Duhului Sfânt asupra dumneavoastră și a celor dragi dumneavoastră, asupra acelora care au călătorit cu dumneavoastră, și asupra tuturor membrilor Comuniunii Anglicane. Dumnezeu să vă păzească, să vă ocrotească și să vă îndrume în exercitarea înaltelor dumneavoastră responsabilități. În sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi, un apostol al păcii și reconcilierii, să ne rugăm ca Domnul să ne facă instrumente ale păcii sale. Unde este ofensă, noi să putem aduce iertare; unde este ură, noi să putem semăna iubire; unde este deznădejde, umila noastră căutare a unității să poată aduce speranță.