Decret despre ecumenism
UNITATIS REDINTEGRATIO
PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
21 noiembrie 1964
Introducere
1. Promovarea REFACERII UNITĂȚII între toți creștinii este unul din principalele țeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican II. Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică și totuși mai multe comunități creștine se înfățișează oamenilor ca adevărata moștenire a lui Cristos: toți afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel și umblă pe căi diferite, ca și cum Cristos însuși ar fi împărțit[1]. Această împărțire contrazice pe față voința lui Cristos și este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura.
Dar stăpânul veacurilor, care își urmărește cu înțelepciune și răbdare planul harului său față de noi, păcătoșii, în vremurile de pe urmă a început să reverse mai îmbelșugat asupra creștinilor despărțiți între ei părerea de rău lăuntrică și dorința de unire. Nenumărați oameni au fost pretutindeni îndemnați de acest har și, sub acțiunea Duhului Sfânt, a apărut și între frații noștri despărțiți o mișcare din zi în zi mai largă pentru restabilirea unității tuturor creștinilor. La această mișcare pentru unitate, numită ecumenică, participă aceia care îl invocă pe Dumnezeu întreit și îl mărturisesc pe Isus – Domn și Mântuitor: și nu e vorba numai de persoane izolate, ci și adunate în comunități în care li se vestește evanghelia și pe care le numesc, fiecare dintre ei, Biserica sa și a lui Dumnezeu. Însă aproape toți, deși în mod diferit, aspiră la Biserica lui Dumnezeu una și vizibilă – care să fie cu adevărat universală și trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la evanghelie și, astfel, să fie mântuită spre slava lui Dumnezeu.
De aceea, Conciliul, privind toate acestea cu bucurie, după ce a afirmat învățătura despre Biserică, îndemnat de dorința restabilirii unității între toți ucenicii lui Cristos, vrea să pună în fața tuturor catolicilor ajutoarele, căile și mijloacele prin care ei pot răspunde la această chemare și la acest har dumnezeiesc.
Capitolul I
PRINCIPIILE CATOLICE ALE ECUMENISMULUI
2. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu față de noi, că Fiul lui Dumnezeu unul-născut a fost trimis de Tatăl în lume pentru ca, făcut om, să reînnoiască prin răscumpărare neamul omenesc și să-l adune laolaltă[2]. Înainte de a se dărui pe sine ca jertfă nepătată pe altarul crucii, el s-a rugat Tatălui pentru cei care cred, spunând: „Ca toți să fie una precum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, pentru ca și ei să fie una în noi; ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21) și a instituit în Biserica sa minunatul sacrament al Euharistiei, prin care este semnificată și înfăptuită unitatea Bisericii. A dat ucenicilor săi noua poruncă a iubirii reciproce[3] și l-a făgăduit pe Duhul Sfânt[4] care să rămână cu ei în veac, Domn și Dătător de viață.
Înălțat pe cruce și glorificat, Domnul Isus a revărsat pe Duhul făgăduit, prin care a chemat și a adunat în unitatea credinței, speranței și iubirii poporul noului legământ – Biserica, așa cum spune Apostolul: „Un singur trup și un singur Duh, după cum ați fost chemați, într-o singură speranță a chemării voastre. Un singur Domn, o singură credință, un singur Botez” (Ef 4,4-5). Într-adevăr, „câți în Cristos v-ați botezat, în Cristos v-ați și îmbrăcat. Voi toți una sunteți în Cristos Isus” (Gal 3,27-28). Duhul Sfânt care locuiește în cei ce cred, care umple și conduce întreaga Biserică, înfăptuiește acea minunată comuniune a credincioșilor și îi unește atât de intim pe toți în Cristos încât este principiul unității Bisericii. El realizează diversitatea harurilor și slujirilor[5], îmbogățind cu diferite daruri Biserica lui Isus Cristos, „orânduindu-i pe sfinți pentru a înfăptui lucrarea slujirii spre zidirea trupului lui Cristos” (Ef 4,12).
Însă pentru a-și statornici pretutindeni Biserica sa sfântă, până la sfârșitul veacurilor, Cristos a încredințat colegiului celor doisprezece îndatorirea de a învăța, de a conduce și de a sfinți[6]. Dintre ei l-a ales pe Petru, pe care a hotărât să clădească, după mărturisirea de credință a acestuia, Biserica sa; i-a făgăduit cheile împărăției cerurilor[7] și, după ce el și-a afirmat iubirea, i-a încredințat toate oile spre a le întări în credință[8] și a le paște în perfectă unitate[9], Isus Cristos rămânând în veci piatra din capul unghiului[10] și Păstorul sufletelor noastre[11].
Prin predicarea fidelă a evangheliei, prin administrarea sacramentelor și prin cârmuirea exercitată cu iubire de către apostoli și urmașii lor, episcopii, în frunte cu urmașul lui Petru, sub acțiunea Duhului Sfânt, Isus Cristos vrea ca poporul său să crească și îi desăvârșește comuniunea în unitate: în mărturisirea aceleiași credințe, în celebrarea comună a cultului divin și în armonia frățească a familiei lui Dumnezeu.
Astfel, Biserica – turma unică a lui Dumnezeu, ca un steag înălțat pentru popoare[12], punând la îndemâna întregului neam omenesc evanghelia păcii[13], își împlinește în speranță peregrinarea către ținta patriei cerești[14].
Acesta este misterul sacru al unității Bisericii în Cristos și prin Cristos, sub acțiunea Duhului Sfânt ce realizează diversitatea darurilor. Supremul model și principiu al acestui mister este unitatea, în treimea Persoanelor, a unicului Dumnezeu Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt.
Relațiile dintre frații despărțiți și Biserica Catolică
3. În această Biserică unică și unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni[15] pe care Apostolul le condamnă cu asprime[16]; în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari, iar comunități considerabile ca număr s-au despărțit de comuniunea deplină a Bisericii catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părți. Însă cei care se nasc acum și sunt instruiți în credința lui Cristos în astfel de comunități nu pot fi acuzați de păcatul despărțirii, iar Biserica Catolică îi îmbrățișează cu respect și iubire frățească. Într-adevăr, aceia care cred în Cristos și au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune, deși imperfectă, cu Biserica Catolică. Fără îndoială, datorită diferitelor feluri de divergențe care există între ei și Biserica Catolică, atât în materie de doctrină și uneori chiar de disciplină, cât și în privința structurii Bisericii, se opun comuniunii bisericești depline numeroase piedici, uneori destul de grave, spre depășirea cărora tinde mișcarea ecumenică. Cu toate acestea, frații despărțiți, îndreptățiți prin credința primită la Botez, sunt încorporați lui Cristos[17] și de aceea poartă pe drept numele de creștini și sunt recunoscuți pe bună dreptate ca frați în Domnul de către fiii Bisericii Catolice[18].
Pe lângă aceasta, dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însăși Biserica se zidește și primește viața, unele, și chiar numeroase și însemnate, pot exista și în afara granițelor vizibile ale Bisericii Catolice: cuvântul scris al lui Dumnezeu, viața harului, credința, speranța și iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt, și elemente vizibile: toate acestea, care vin de la Cristos și duc la el, aparțin de drept Bisericii unice a lui Cristos.
De asemenea, numeroase acțiuni sacre ale religiei creștine sunt săvârșite de frații despărțiți de noi, iar acestea, în diferite feluri, după diversele condiții ale fiecărei Biserici sau comunități, pot, fără îndoială, să dea naștere în mod efectiv vieții harului și trebuie socotite capabile de a deschide intrarea în comuniunea mântuirii.
Prin urmare, aceste Biserici[19] și comunități despărțite, deși socotim că suferă de carențe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificație și de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăși plinătatea harului și a adevărului care a fost încredințată Bisericii catolice.
Totuși frații despărțiți de noi, atât individual cât și comunitățile și Bisericile lor, nu se bucură de unitatea pe care Isus Cristos a voit s-o dăruiască tuturor acelora pe care i-a renăscut și cărora le-a dat viață pentru a alcătui un singur trup în vederea unei vieți noi, unitate pentru care dau mărturie sfintele Scripturi și tradiția venerabilă a Bisericii.
Într-adevăr, numai prin Biserica Catolică a lui Cristos, care este instrumentul general de mântuire, poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. Credința noastră este că Domnul a încredințat numai colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogățiile noului legământ, pentru a constitui pe pământ trupul unic al lui Cristos, căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporați toți aceia care aparțin deja, în vreun fel, poporului lui Dumnezeu. Acest popor, în peregrinarea sa pământească, deși rămâne expus păcatului în membrii săi, totuși crește în Cristos și este condus cu blândețe de Dumnezeu după planurile lui tainice până ce va ajunge cu bucurie la totala plinătate a gloriei veșnice în Ierusalimul ceresc.
4. Întrucât astăzi, în mai multe părți ale lumii, sub inspirația harului Duhului Sfânt, se fac multe eforturi prin rugăciuni, cuvânt și faptă pentru a ajunge la acea plinătate a unității voită de Isus Cristos, Conciliul îndeamnă pe toți credincioșii catolici ca, recunoscând semnele timpurilor, să ia parte în mod activ la opera ecumenică.
Prin „mișcare ecumenică” se înțeleg activitățile și inițiativele suscitate și organizate, în funcție de diferitele necesități ale Bisericii și după împrejurări, în favoarea unității creștinilor. Astfel sunt, în primul rând, toate eforturile de a elimina cuvintele, judecățile și actele care nu se potrivesc, după adevăr și dreptate, situației fraților despărțiți și care de aceea îngreunează relațiile cu ei; apoi, în cadrul întrunirilor organizate cu intenție și în spirit religios între creștinii din diferite Biserici sau comunități, este „dialogul” purtat de experți cu pregătire adecvată, unde fiecare își poate expune mai profund învățătura comunității proprii și îi poate prezenta limpede caracteristicile. Prin acest dialog toți dobândesc o cunoaștere mai adevărată și o prețuire mai justă a învățăturii și a vieții fiecărei comunități; în același timp, aceste comunități ajung să colaboreze mai larg în felurite acțiuni cerute de orice conștiință creștină, pentru binele comun, și se întâlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfârșit, toți își examinează fidelitatea față de voința lui Cristos privitor la Biserică și întreprind, după cum se cuvine, o activitate susținută de reînnoire și de reformă.
Toate acestea, îndeplinite cu prudență și răbdare de către credincioșii Bisericii Catolice sub privegherea păstorilor, contribuie la progresul dreptății și adevărului, al bunei înțelegeri și colaborării, al fraternității și unirii; pe această cale, încetul cu încetul, depășind piedicile aflate în calea perfectei comuniuni ecleziale, toți creștinii se vor aduna într-o unică celebrare euharistică, în unitatea Bisericii una și unică, unitate pe care Cristos a dăruit-o de la început Bisericii sale și care credem că dăinuie în Biserica Catolică fără a se putea pierde și sperăm că va crește din zi în zi până la sfârșitul veacurilor.
Este evident că lucrarea de pregătire și de împăcare individuală a persoanelor care doresc comuniunea deplină cu Biserica catolică se deosebește, prin natura sa, de inițiativa ecumenică; totuși nu există nici o opoziție între ele, deoarece și una și alta izvorăsc dintr-o minunată orânduire a lui Dumnezeu.
În acțiunea ecumenică credincioșii catolici trebuie, fără îndoială, să fie plini de grijă față de frații despărțiți, rugându-se pentru ei, vorbind cu ei despre realitățile Bisericii, făcând spre ei primii pași. Însă înainte de toate trebuie să cântărească, cu sinceritate și atenție, ceea ce trebuie reînnoit și înfăptuit în însăși familia catolică pentru ca viața ei să dea o mărturie mai fidelă și mai clară despre învățătura și instituțiile transmise de Cristos prin apostoli.
Într-adevăr, deși Biserica Catolică este înzestrată cu tot adevărul revelat de Dumnezeu și cu toate mijloacele harului, totuși membrii ei nu le trăiesc cu toată râvna cuvenită, așa încât chipul Bisericii strălucește mai puțin luminos în fața fraților despărțiți de noi și în fața lumii întregi, iar creșterea împărăției lui Dumnezeu este întârziată. De aceea, toți catolicii trebuie să tindă la perfecțiunea creștină[20] și să se străduiască, fiecare după condiția proprie, pentru ca Biserica, purtând în trupul său umilința și mortificarea lui Isus[21], să se purifice și să se reînnoiască din zi în zi până ce Cristos și-o va înfățișa glorioasă, fără pată sau zbârcitură[22].
Păstrând unitatea în cele necesare, toți, în Biserică, după misiunea încredințată fiecăruia, să păstreze libertatea cuvenită, atât în diferitele forme de viață spirituală și de disciplină, cât și în diversitatea riturilor liturgice, ba chiar și în formularea teologică a adevărului revelat; în toate să cultive, însă, iubirea. Prin acest mod de a acționa ei vor manifesta tot mai deplin adevărata catolicitate precum și apostolicitatea Bisericii.
Pe de altă parte, catolicii trebuie să recunoască și să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creștine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la frații despărțiți de noi. Vrednic și drept este să recunoaștem bogățiile lui Cristos și faptele puterii sale în viața celorlalți, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui: Dumnezeu e pururi minunat și vrednic de admirație în lucrările sale.
Nu trebuie să uităm nici faptul că tot ce se săvârșește prin harul Duhului Sfânt în frații despărțiți poate contribui și la edificarea noastră. Tot ceea ce este cu adevărat creștin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinței, ci, dimpotrivă, ne poate face întotdeauna să pătrundem mai desăvârșit misterul lui Cristos și al Bisericii.
Totuși separările dintre creștini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deși îi aparțin prin Botez, sunt despărțiți de comuniunea deplină cu ea. Mai mult, și pentru Biserică e mai greu să-și exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicității în însăși realitatea vieții.
Conciliul constată cu bucurie creșterea continuă a participării credincioșilor catolici la acțiunea ecumenică și o încredințează episcopilor de pretutindeni pentru a o promova cu grijă și a o conduce cu prudență.
Capitolul II
EXERCITAREA ECUMENISMULUI
Interesul general pentru unire
5. Preocuparea pentru unire privește întreaga Biserică, atât pe credincioși cât și pe păstori, și îl solicită pe fiecare după puterile lui, în viața creștină de fiecare zi, precum și în cercetările teologice și istorice. Această preocupare manifestă deja într-un fel legătura frățească dintre toți creștinii și duce la unitatea deplină și perfectă, după buna voire a lui Dumnezeu.
6. Întrucât orice reînnoire a Bisericii[23] constă în mod esențial într-o fidelitate sporită față de vocația ei, acesta este, fără îndoială, motivul care explică mișcarea către unitate. Biserica, în cursul peregrinării sale, este chemată de Cristos la această continuă reformă de care ea are nevoie necontenit, în măsura în care este o instituție omenească și pământească; așa încât, dacă în timp, ca urmare a împrejurărilor, anumite lucruri, fie în moravuri, fie în disciplina bisericească, fie chiar în modul de a formula doctrina – care trebuie distins cu grijă de tezaurul credinței – au suferit deteriorări, trebuie să fie reașezate corect, la timpul potrivit.
Această reînnoire are, așadar, o deosebită importanță ecumenică. Diferitele forme ale vieții Bisericii, prin care se înfăptuiește deja această reînnoire – mișcarea biblică și liturgică, vestirea cuvântului lui Dumnezeu și cateheza, apostolatul laicilor, noile forme de viață călugărească, spiritualitatea căsătoriei, învățătura și activitatea Bisericii în domeniul social – trebuie socotite tot atâtea semne și chezășii pentru progresele viitoare ale ecumenismului.
7. Nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară. Într-adevăr, dorința de unitate se naște și crește din reînnoirea cugetului[24], din lepădarea de sine și din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie, deci, să cerem de la Duhul dumnezeiesc harul abnegației sincere, al umilinței și blândeții în slujire, al generozității frățești față de semeni. „Drept aceea vă rog fierbinte”, spune Apostolul neamurilor, „eu, cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie după chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu răbdare îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, având grijă să păstrați unitatea Duhului prin legătura păcii” (Ef 4,1-3). Acest îndemn se adresează mai ales acelora care au fost ridicați la ordinele sacre în vederea continuării misiunii lui Cristos care între noi „nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji” (Mt 20,28).
Și referitor la greșelile împotriva unității este valabilă mărturia sfântului Ioan: „Dacă vom spune că nu avem păcat, îl facem mincinos (pe Dumnezeu) și cuvântul lui nu este în noi” ( 1In 1,10). Așadar, prin rugăciune smerită cerem iertare de la Dumnezeu și de la frații despărțiți, precum și noi iertăm greșiților noștri.
Să-și amintească toți credincioșii că vor promova și chiar vor înfăptui cu atât mai bine unirea creștinilor cu cât se vor strădui să ducă o viață mai autentic conformă cu evanghelia. Cu cât va fi mai strânsă comuniunea lor cu Tatăl, Cuvântul și Duhul, cu atât vor putea spori mai intim și mai ușor fraternitatea reciprocă.
8. Convertirea inimii și sfințenia vieții, împreună cu rugăciunile individuale și publice pentru unirea creștinilor, trebuie socotite sufletul întregii mișcări ecumenice și pot fi numite pe drept cuvânt „ecumenism spiritual”.
Catolicii obișnuiesc să rostească adesea în comun acea rugăciune pentru unitatea Bisericii cu care Mântuitorul însuși, în ajunul morții sale, l-a rugat fierbinte pe Tatăl: „Ca toți să fie una” (In 17,21).
În anumite împrejurări speciale, cum sunt rugăciunile prevăzute „pentru unitate” și în întâlnirile ecumenice, este permisă sau chiar dorită asocierea în rugăciune a catolicilor cu frații despărțiți. Astfel de rugăciuni comune sunt fără îndoială un mijloc foarte eficace pentru a cere harul unității și constituie o expresie autentică a legăturilor care îi unesc încă pe catolici cu frații despărțiți: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor” (Mt 18,20).
Totuși nu este îngăduit a considera comunicarea în cele sfinte drept un mijloc ce trebuie folosit fără discernământ pentru restabilirea unității creștinilor. Această comunicare depinde mai ales de două principii: semnificarea unității Bisericii și participarea la mijloacele harului. Semnificarea unității împiedică în majoritatea cazurilor această comunicare. Uneori, pentru obținerea harului, e recomandabilă. În privința modului concret de a acționa, ținând seama de toate împrejurările de timp, loc și persoane, va decide cu prudență autoritatea episcopală locală, dacă nu există alte dispoziții date de conferința episcopală, după statutele proprii, sau de Sfântul Scaun.
9. Trebuie să cunoaștem sufletul fraților despărțiți. În acest scop este necesar studiul, care trebuie efectuat după adevăr și cu bunăvoință. Catolicii cu pregătire corespunzătoare trebuie să dobândească o cunoaștere mai bună a doctrinei și a istoriei, a vieții spirituale și liturgice, a psihologiei religioase și a culturii proprii fraților despărțiți. Pentru a obține acest rezultat, sunt de mare folos întrunirile cu participarea ambelor părți, mai ales pentru a discuta probleme teologice, și în care toți să se comporte de la egal la egal, cu condiția ca aceia care participă, sub privegherea episcopilor, să fie cu adevărat competenți. Dintr-un astfel de dialog va apărea mai limpede și adevărata situație a Bisericii Catolice. Pe această cale va fi cunoscută mai bine gândirea fraților despărțiți iar credința noastră le va fi prezentată într-un mod mai adecvat.
10. Teologia și alte discipline, mai ales istoria, trebuie predate și sub aspect ecumenic, așa încât să răspundă cât mai bine adevărului faptelor.
Într-adevăr este foarte important ca viitorii păstori și preoți să posede o teologie formulată cu exactitate în acest mod, și nu în termeni polemici, mai ales în privința relațiilor dintre frații despărțiți și Biserica Catolică. Fiindcă de formația preoților depinde în cea mai mare măsură educarea și formarea spirituală necesară a credincioșilor și a călugărilor.
De asemenea, catolicii angrenați în operele misionare pe același teritoriu cu alți creștini trebuie să cunoască, mai ales astăzi, problemele și roadele care, în apostolatul lor, izvorăsc din ecumenism.
Modul de a exprima și de a expune învățătura de credință
11. Modul și metoda de a exprima credința catolică nu trebuie să constituie în nici un fel un obstacol în calea dialogului cu frații. Trebuie neapărat să fie exprimată clar învățătura integrală. Nimic nu este mai străin ecumenismului decât falsul irenism datorită căruia puritatea învățăturii catolice este știrbită și este întunecat sensul ei autentic și precis.
În același timp, credința catolică trebuie explicată mai adânc și mai corect în felul și în limbajul care poate fi într-adevăr înțeles și de frații despărțiți.
Pe lângă aceasta, în dialogul ecumenic, teologii catolici, rămânând credincioși învățăturii Bisericii, trebuie să înainteze în cercetarea, împreună cu frații despărțiți, a misterelor divine, cu dragoste de adevăr, cu iubire și cu umilință. În compararea învățăturilor să nu uite că există o ordine sau „ierarhie” a adevărurilor învățăturii catolice, în funcție de legătura lor cu fundamentul credinței creștine. Astfel, se va pregăti calea pe care cu toții, prin acestă emulație frățească, vor fi împinși spre o cunoaștere mai profundă și o manifestare mai limpede a nepătrunselor bogății ale lui Cristos[25].
Colaborarea cu frații despărțiți
12. În fața tuturor popoarelor, toți creștinii să-și mărturisească credința în Dumnezeu unul întreit, în Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul și Domnul nostru și, printr-un efort comun, în respect reciproc, să dea mărturie pentru speranța noastră care nu înșeală. Deoarece în vremurile noastre se stabilește o colaborare largă pe plan social, toți oamenii fără excepție sunt chemați la această lucrare comună, dar cu atât mai mult aceia care cred în Dumnezeu și mai ales toți creștinii, ca unii care sunt împodobiți cu numele lui Cristos. Colaborarea tuturor creștinilor exprimă în mod viu unirea existentă deja între ei și pune mai deplin în lumină chipul lui Cristos care slujește. Această colaborare, instaurată deja în multe țări, trebuie perfecționată neîncetat – mai ales în acele regiuni în care evoluția socială sau tehnică e în curs – fie determinând respectul cuvenit pentru demnitatea persoanei umane, fie lucrând pentru binele păcii, fie urmărind aplicarea socială a evangheliei, fie în dezvoltarea, în spirit creștin, a științelor și artelor, fie în folosirea unor remedii de orice fel împotriva neajunsurilor epocii noastre ca, de pildă, foametea și calamitățile, analfabetismul și mizeria, lipsa de locuință și distribuirea inechitabilă a bunurilor. Prin această colaborare, toți cei care cred în Cristos au posibilitatea de a învăța ușor cum se pot cunoaște mai bine și prețui mai mult unii pe alții și cum se pregătește calea spre unitatea creștinilor.
Capitolul III
BISERICI ȘI COMUNITĂȚI BISERICEȘTI DESPĂRȚITE DE SCAUNUL APOSTOLIC ROMAN
13. Ne îndreptăm privirea către cele două categorii principale de dezbinări care sfâșie haina fără cusătură a lui Cristos.
Cele dintâi s-au petrecut în Orient, fie prin contestarea formulelor dogmatice ale conciliilor din Efes și Calcedon, fie, mai târziu, prin ruperea comuniunii bisericești dintre patriarhatele orientale și Scaunul roman.
Celelalte au apărut după mai bine de patru secole în Occident, de pe urma evenimentelor numite de obicei Reformă. De atunci s-au despărțit de Scaunul roman mai multe comunități naționale sau confesionale. Printre acelea, în care subzistă parțial tradițiile și structurile catolice, un loc special îl ocupă comunitatea anglicană.
Totuși aceste diferite comunități despărțite diferă mult între ele, nu numai datorită originii, locului și timpului, ci mai ales prin natura și gravitatea problemelor privitoare la credință și la structura bisericească.
De aceea, Conciliul, în dorința de a nu subestima condițiile diferite ale diverselor grupări creștine și de a nu trece sub tăcere legăturile ce subzistă între ele în ciuda despărțirii, hotărăște să prezinte următoarele considerații pentru realizarea unei acțiuni ecumenice prudente.
I. PRIVIRE ASUPRA BISERICILOR ORIENTALE
Caracterul și istoria orientalilor
14. Timp de multe secole, Bisericile din Orient și din Occident și-au urmat fiecare calea proprie, unite totuși în comuniunea frățească a credinței și a vieții sacramentale, iar dacă apăreau între ele neînțelegeri în privința credinței sau a disciplinei, Scaunul roman le reglementa, întrunind consensul tuturor. Conciliul amintește cu plăcere tuturor, printre alte fapte de mare importanță, că în Orient există Biserici particulare sau locale înfloritoare, printre care primul loc îl dețin Bisericile patriarhale și dintre care multe se mândresc că au fost întemeiate chiar de către apostoli. De aceea, la orientali a existat și există preocuparea și grija deosebită de a păstra, în comuniune de credință și de iubire, acele relații frățești care trebuie să domnească între Bisericile locale, ca între surori.
Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că Bisericile din Orient au de la origine un tezaur din care Biserica Occidentului a luat multe elemente în liturgie, în tradiția spirituală și în domeniul juridic. Nu trebuie subestimat faptul că dogmele fundamentale ale credinței creștine, despre Treime și despre Cuvântul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria, au fost definite în concilii ecumenice ținute în Orient. Pentru a păstra această credință, acele Biserici au suferit și continuă să sufere multe.
Moștenirea transmisă de apostoli a fost primită în diferite forme și moduri și, încă de la începuturile Bisericii, a fost dezvoltată diferit, și datorită mentalităților și condițiilor de viață diferite. Toate acestea, pe lângă motivele externe, la care s-a adăugat lipsa de înțelegere reciprocă și de caritate, au oferit prilejuri de despărțire.
De aceea, sfântul Conciliu îndeamnă pe toți, dar mai ales pe aceia care își propun să lucreze pentru restabilirea doritei comuniuni depline între Bisericile orientale și Biserica Catolică, să aibă în vedere cu grijă această condiție specială a nașterii și creșterii Bisericilor din Orient și natura relațiilor care existau între ele și Scaunul roman înainte de despărțire, și să-și formeze o apreciere corectă asupra acestor lucruri. Respectarea acestei recomandări va contribui foarte mult la reușita dialogului pe care și-l propun.
Tradiția liturgică și spirituală a orientalilor
15. Se știe cu ce dragoste celebrează creștinii orientali oficiile liturgice, mai ales Euharistia, izvor de viață pentru Biserică și chezășia gloriei viitoare, prin care credincioșii, uniți cu episcopul, ajung la Dumnezeu Tatăl prin Fiul, Cuvântul care s-a întrupat, a pătimit și a fost preamărit în revărsarea Duhului Sfânt, și intră în comuniune cu Preasfânta Treime, devenind „părtași firii dumnezeiești”(2 Pt 1,4). Astfel, prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare dintre aceste Biserici se zidește și crește Biserica lui Dumnezeu[26], iar prin celebrarea aceluiași mister se manifestă comuniunea dintre ele.
În acest cult liturgic, orientalii preamăresc în imnuri minunate pe Maria, pururea Fecioara, pe care conciliul ecumenic din Efes a proclamat-o în mod solemn preasfântă Născătoare de Dumnezeu, în vederea recunoașterii lui Cristos ca adevărat și propriu-zis Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al omului, după Scripturi; de asemenea ei cinstesc pe mulți sfinți, printre care pe părinții Bisericii universale.
Întrucât aceste Biserici, deși despărțite, au sacramente adevărate și, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoția și Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi, o anumită comunicare în cele sfinte este nu numai posibilă, ci chiar de dorit, atunci când există împrejurări favorabile, și cu aprobarea autorității bisericești.
Și în Orient se găsesc comori ale tradițiilor spirituale exprimate în mod deosebit de monahism. Într-adevăr, acolo, încă din timpurile glorioase ale sfinților părinți, a înflorit spiritualitatea monastică, ce s-a răspândit apoi în Occident, devenind un izvor al organizării călugărești a latinilor și, mai târziu, al reînnoirii acesteia, în repetate rânduri. Prin urmare, se recomandă călduros catolicilor să se apropie mai des de aceste bogății spirituale ale părinților orientali, care îl înalță pe omul întreg la contemplarea misterelor divine.
Toată lumea trebuie să știe că este foarte important să cunoască, să venereze, să păstreze și să dezvolte atât de bogatul patrimoniu liturgic și spiritual al orientalilor, pentru a menține fidel plinătatea tradiției creștine și pentru a realiza împăcarea dintre creștinii orientali și occidentali.
Disciplina proprie a orientalilor
16. Încă din primele timpuri bisericile Orientului urmau fiecare o disciplină proprie, aprobată de sfinții părinți și de concilii chiar ecumenice. Și deoarece o anumită diversitate a uzanțelor și obiceiurilor, după cum s-a amintit mai sus, nu se opune în nici un fel unității Bisericii, ba chiar îi sporește frumusețea și contribuie mult la împlinirea misiunii ei, Conciliul, pentru a înlătura orice îndoială, declară că Bisericile din Orient, conștiente de unitatea necesară a întregii Biserici, au facultatea de a se conduce fiecare după disciplina proprie, ca fiind mai adecvată firii credincioșilor și mai aptă să favorizeze binele sufletelor. Observarea desăvârșită a acestui principiu tradițional (care la drept vorbind nu s-a respectat întotdeauna) face parte dintre condițiile prealabile absolut necesare pentru restabilirea unității.
Particularitățile orientalilor în formularea doctrinei
17. Cele spuse mai sus despre legitima diversitate trebuie declarate și despre formularea teologică diversă a doctrinei. Într-adevăr, în cercetarea adevărului revelat au fost folosite, în Orient și în Occident, metode și căi diferite pentru a cunoaște și exprima cele divine. Nu e de mirare, așadar, că unele aspecte ale misterului revelat sunt uneori mai bine sesizate și puse într-o lumină mai bună de unul decât celălalt, așa încât se poate spune în astfel de cazuri că formulările teologice diferite nu arareori sunt complementare mai degrabă decât opuse. În ceea ce privește tradițiile teologice autentice ale orientalilor, trebuie să recunoaștem că ele sunt minunat înrădăcinate în Sfintele Scripturi, sunt cultivate și exprimate în viața liturgică, sunt hrănite de tradiția vie apostolică și de scrierile sfinților părinți și ale autorilor spirituali din Orient și tind spre o orânduire corectă a vieții și chiar la contemplarea deplină a adevărului creștin.
Mulțumind lui Dumnezeu că mulți orientali, fii ai Bisericii Catolice, care păstrează acest patrimoniu și doresc să-l trăiască într-o mare puritate și plinătate, trăiesc deja în deplină comuniune cu frații care cultivă tradiția occidentală, sfântul Conciliu declară că tot acest patrimoniu spiritual și liturgic, disciplinar și teologic, în diferitele lui tradiții, aparține deplinei catolicități și apostolicități a Bisericii.
18. După ce a examinat cu atenție toate acestea, Conciliul reînnoiește cele declarate de conciliile anterioare precum și de pontifii romani și anume că, pentru a reface sau a păstra comuniunea și unitatea, trebuie „să nu se impună nici o altă povară decât cele necesare” (Fap 15,28). El dorește mult ca de acum înainte toate eforturile în diferitele instituții și forme ale vieții Bisericii, să tindă la realizarea treptată a unității, mai ales prin rugăciune și prin dialogul frățesc referitor la doctrină și la necesitățile mai urgente ale îndatoririi pastorale din timpurile noastre. Conciliul recomandă, de asemenea, păstorilor și credincioșilor Bisericii Catolice relațiile cu aceia care nu-și mai duc viața în Orient, ci departe de patrie, pentru a dezvolta colaborarea frățească cu ei în spiritul carității și eliminând orice duh de rivalitate și neînțelegere. Dacă această operă va fi promovată din tot sufletul, sfântul Conciliu speră că, surpându-se peretele ce desparte Biserica Occidentală de cea Orientală, se va ajunge până la urmă la un singur lăcaș întărit pe piatra unghiulară, Cristos Isus, care va face din cele două una[27].
II. BISERICI ȘI COMUNITĂȚI BISERICEȘTI DESPĂRȚITE DE SCAUNUL APOSTOLIC ÎN OCCIDENT
19. Bisericile și comunitățile bisericești care s-au separat de Scaunul Apostolic roman, fie în perioada marii crize începute în Occident încă de la sfârșitul evului mediu, fie mai târziu, rămân unite cu Biserica Catolică printr-o afinitate și legătură deosebită ce se datorează vieții îndelungate duse de poporul creștin în secolele anterioare, în comuniune bisericească.
Deoarece aceste Biserici și comunități bisericești se deosebesc mult nu numai de noi, ci și între ele, datorită diversității de origine, de învățătură și de viață spirituală, este foarte greu să fie descrise cu precizie, lucru pe care nici nu îl intenționăm aici.
Deși mișcarea ecumenică și dorința de pace cu Biserica Catolică nu s-au impus încă pretutindeni, avem totuși speranța că simțul ecumenic și aprecierea reciprocă se vor dezvolta, treptat, în toți.
Trebuie, totuși, să recunoaștem că între aceste Biserici și comunități, pe de o parte, și Biserica Catolică, pe de altă parte, există diferențe importante, nu numai de natură istorică, sociologică, psihologică și cultuală, ci în primul rând de interpretare a adevărului revelat. Pentru ca dialogul ecumenic să poată fi stabilit în ciuda acestor diferențe, în cele ce urmează vrem să subliniem anumite puncte care pot și trebuie să constituie o bază și un imbold pentru acest dialog.
20. Ne referim în primul rând la acei creștini care îl mărturisesc deschis pe Isus Cristos ca Dumnezeu și Domn, unic mijlocitor între Dumnezeu și oameni, spre slava unicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Știm, desigur, că nu sunt mici diferențele față de învățătura Bisericii Catolice chiar și despre Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat și despre opera răscumpărării și, de aici, despre misterul și misiunea Bisericii și despre rolul Mariei în opera mântuirii. Ne bucurăm totuși văzând că frații despărțiți se apropie de Cristos ca de izvorul și centrul comuniunii ecleziale. Cuprinși de dorința de a se uni cu Cristos, ei sunt determinați din ce în ce mai mult să caute unitatea și să dea pretutindeni mărturie pentru credința lor înaintea neamurilor.
21. Iubirea și venerația față de Sfânta Scriptură, pentru care au aproape un cult, îi duc pe frații noștri la studierea statornică și sârguincioasă a textului sacru: căci evanghelia „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecărui om care crede, a iudeului mai întâi și apoi a grecului” (Rom 1, 16).
Invocându-l pe Duhul Sfânt, ei îl caută în Sfânta Scriptură pe Dumnezeu ca pe acela care le vorbește în Cristos prevestit de profeți, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru noi. În ea contemplă viața lui Cristos precum și ceea ce divinul Învățător a învățat și a făptuit spre mântuirea oamenilor, îndeosebi misterele morții și învierii lui.
Dar atunci când creștinii despărțiți de noi afirmă autoritatea divină a Cărților sfinte, ei gândesc diferit față de noi – și unii față de alții – despre relația dintre Scriptură și Biserică unde, conform credinței catolice, magisteriul autentic deține un loc deosebit în explicarea și predicarea cuvântului scris al lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, Sfânta Scriptură constituie, în cadrul dialogului, un instrument de mare valoare în mâna puternică a lui Dumnezeu, pentru a se ajunge la acea unitate pe care Mântuitorul o oferă tuturor oamenilor.
22. Prin sacramentul Botezului, atunci când este conferit în mod valid, după orânduirea Domnului, și este primit cu dispoziția sufletească cerută, omul este realmente incorporat lui Cristos răstignit și glorificat și este regenerat spre a participa la viața divină, după cuvântul Apostolului: „Înmormântați fiind împreună cu el prin Botez, împreună cu el ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu care l-a sculat pe el din morți” (Col 2,12)[28].
Așadar, Botezul constituie legătura sacramentală a unității existente între toți aceia care au fost regenerați prin el. Totuși Botezul este, în sine, numai un început și un punct de plecare, deoarece este îndreptat în întregime spre dobândirea plinătății vieții în Cristos. Deci Botezul este conferit în vederea profesiunii integrale de credință, în vederea incorporării integrale în economia mântuirii, după cum a voit-o Cristos însuși și, în sfârșit, în vederea inserării integrale în comuniunea euharistică.
Comunitățile bisericești despărțite de noi, deși sunt lipsite de unitatea deplină cu noi, izvorâtă din Botez, și deși, după credința noastră, mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoției, nu au păstrat substanța autentică și integrală a misterului euharistic, totuși, amintind la Cina sfântă moartea și învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viața de comuniune cu Cristos și așteaptă venirea lui în slavă. De aceea, învățătura despre Cina Domnului, celelalte sacramente, cultul și slujirile în Biserică, trebuie să constituie obiectul dialogului.
23. Trăirea creștină a acestor frați este hrănită de credința în Cristos și este sporită de harul Botezului și de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Ea se manifestă în rugăciunea individuală, în meditarea Scripturii, în viața de familie creștină, în cultul adus de comunitatea adunată spre lauda lui Dumnezeu. De altfel, cultul lor cuprinde adesea elemente importante din vechea liturgie comună.
Credința în Cristos produce roade de preamărire și de mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. La aceasta se adaugă un viu simț al dreptății și caritatea sinceră față de aproapele. Această credință activă a determinat chiar crearea multor instituții pentru ușurarea mizeriei spirituale și trupești, pentru educarea tineretului, pentru umanizarea condițiilor sociale de viață, pentru stabilirea păcii universale.
Chiar dacă mulți dintre creștini nu înțeleg întotdeauna, în domeniul moral, evanghelia la fel cu catolicii și nici nu admit aceleași soluții pentru problemele cele mai dificile ale societății de azi, totuși ei vor, ca și noi, să adere la cuvântul lui Cristos ca la izvorul virtuții creștine și să asculte de porunca apostolică: „Orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, toate să le faceți în numele Domnului Isus Cristos, mulțumind prin el lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3,17). De aici poate începe dialogul ecumenic despre aplicarea morală a evangheliei.
24. Astfel, după ce am expus pe scurt condițiile în care trebuie exercitată acțiunea ecumenică și principiile după care trebuie să se conducă, ne îndreptăm cu încredere privirea spre viitor. Conciliul îi îndeamnă pe credincioși să evite orice ușurătate sau zel imprudent, care ar putea dăuna progresului unității. Într-adevăr, acțiunea lor ecumenică nu poate fi decât deplin și sincer catolică, adică fidelă adevărului pe care l-am primit de la apostoli și de la părinți și conformă credinței pe care Biserica Catolică a mărturisit-o întotdeauna, și în același timp această acțiune trebuie să tindă spre plinătatea în care Domnul vrea ca trupul său să crească de-a lungul veacurilor.
Conciliul dorește stăruitor ca inițiativele fiilor Bisericii Catolice să meargă mână în mână cu inițiativele fraților despărțiți, fără a se pune vreun obstacol în calea providenței și cu deschidere totală față de inspirațiile viitoare ale Duhului Sfânt. Pe lângă aceasta, Conciliul declară că este conștient de faptul că năzuința sfântă de a-i împăca pe toți creștinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una și unică, depășește puterile și capacitatea omului. De aceea, el își pune întreaga speranță în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui față de noi, în puterea Duhului Sfânt. „Iar speranța nu înșeală pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt ce ne-a fost dat” (Rom 5,5).
Toate cele stabilite în acest decret și fiecare în parte au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.
Roma, Sfântul Petru, 21 noiembrie 1964
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinților)
Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Decretum de oecumenismo Unitatis redintegratio (Sessio V, 21 noiem. 1964): AAS 57 (1965) 90-107.
Note
[1] Cf. 1Cor 1,13.
[2] Cf. 1In 4,9; Col 1,18-20; In 11,52.
[3] Cf. In 13,34.
[4] Cf. In 16,7.
[5] Cf. 1Cor 12,4-11.
[6] Cf. Mt 28,18-20, coll. In 20,21-23.
[7] Cf. Mt 16,19, coll. Mt 18,18.
[8] Cf. Lc 22,32.
[9] Cf. In 21,15-17.
[10] Cf. Ef 2,20.
[11] Cf. 1Pt 2,25; CONCILIUL VATICAN I, Sess. IV (1870), Const. Pastor Aeternus: Coll. Lac. 7, 482 a.
[12] Cf. Is 11,10-12.
[13] Cf. Ef 2,17-18, coll. Mc 16,15.
[14] Cf. 1Pt 1,3-9.
[15] Cf. 1Cor 11,18-19; Gal 1,6-9; 1In 2,18-19.
[16] Cf. 1Cor 1,11 ss; 11,22.
[17] Cf. CONCILIUL DIN FLORENȚA, Sess. VIII (1439), Decretum Exultate Deo: Mansi 31, 1055 A.
[18] Cf.sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, In Ps. 32, Enarr., II, 29; PL 36, 299.
[19] Cf. CONCILIUL AL IV-LEA DIN LATERAN (1215), Constitutio IV: Mansi 22, 990; CONC. LUGDUNENSE II (1274), Professio fidei Michaelis Palaeologi: Mansi 24, 71 E; CONCILIUL DIN FLORENȚA, Sess. VI (1439), Definitio Laetentur caeli: Mansi 31,1026 E.
[20] Cf. Iac 1,4; Rom 12,1-2.
[21] Cf. 2Cor 4,10; Fil 2,5-8.
[22] Cf. Ef 5,27.
[23] Cf. CONCILIUL AL V-LEA DIN LATERAN, Sess XII (1517), Constitutio Constituti: Mansi 32, 988 B-C.
[24] Cf. Ef 4,23.
[25] Cf. Ef 3,8.
[26] Cf. sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Ioannem Homelia, XLVI, PG. 59, 260-262.
[27] Cf. CONCILIUL DIN FLORENȚA, Sess. VI (1439), Definitio Laetentur caeli: Mansi 31, 1026 E.
[28] Cf. Rom 6,4.
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 21.11.1964
Publicarea pe acest sit: 26.10.2001
Etichete: Conciliul Vatican II