Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, luni, 24 decembrie 2012
Iubiți frați și surori,
Din nou și din nou frumusețea acestei Evanghelii atinge inima noastră – o frumusețe care este strălucire a adevărului. Din nou și din nou ne înduioșează faptul că Dumnezeu se face Prunc, pentru ca noi să îl putem iubi, pentru ca să îndrăznim să îl iubim și, ca Prunc, se pune cu încredere în mâinile noastre. Dumnezeu aproape că spune: știu că strălucirea Mea te înspăimântă, că în fața măreției Mele tu încerci să te afirmi pe tine însuți. Ei bine, vin deci la tine ca Prunc, pentru ca tu să poți să mă primești și să mă iubești.
Și tot din nou mă atinge și cuvântul evanghelistului, spus aproape în mod fugitiv, că pentru ei nu era loc la han. În mod inevitabil apare întrebarea despre cum ar sta lucrurile dacă Maria și Iosif ar bate la ușa mea. Ar fi loc pentru ei? Și apoi ne vine în minte că această veste, aparent întâmplătoare, despre lipsa de loc la han care împinge Sfânta Familie în grajd, evanghelistul Ioan a aprofundat-o și a dus-o la esență scriind: „A venit la ai săi și ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Astfel, marea problemă morală despre cum stau lucrurile la noi în privința refugiaților, a evacuaților, a migranților, capătă un sens și mai fundamental: avem loc cu adevărat pentru Dumnezeu, atunci când El încearcă să intre la noi? Avem timp și spațiu pentru El? Oare nu este respins de noi chiar Dumnezeu? Aceasta începe cu faptul că nu avem timp pentru Dumnezeu. Cu cât mai repede putem să ne mișcăm, cu cât devin mai eficiente instrumentele care ne fac să economisim timp, cu atât mai puțin timp avem la dispoziție. Și Dumnezeu? Problema care se referă la El nu pare niciodată urgentă. Timpul nostru este deja complet umplut.
Însă lucrurile merg și mai în profunzime. Dumnezeu are un loc cu adevărat în gândirea noastră? Modul nostru de a gândi este în așa fel încât El pur și simplu nu trebuie să existe. Chiar dacă pare că bate la ușa gândirii noastre, El trebuie să fie îndepărtat cu câte un raționament. Pentru a fi considerată serioasă, gândirea trebuie să fie concepută în așa fel încât să facă superfluă „ipoteza Dumnezeu”. Nu există loc pentru El. Chiar și în simțirea și voința noastră nu există spațiu pentru El. Noi ne vrem pe noi înșine, vrem lucrurile care se pot atinge, fericirea experimentabilă, succesul proiectelor noastre personale și al intențiilor noastre. Suntem complet „umpluți” de noi înșine, așa încât nu rămâne nici un spațiu pentru Dumnezeu. Și pentru aceasta nu există spațiu nici pentru ceilalți, pentru copii, pentru săraci, pentru străini.
Pornind de la cuvântul simplu cu privire la locul care lipsește la han putem să ne dăm seama cât de necesar este îndemnul Sfântului Paul: „Schimbați-vă prin înnoirea minții!” (Rom 12,2). Paul vorbește despre înnoire, despre deschiderea intelectului (nous) nostru; vorbește, în general, despre modul în care vedem lumea și pe noi înșine. Convertirea de care avem nevoie trebuie să ajungă cu adevărat până la profunzimile raportului nostru cu realitatea. Să ne rugăm Domnului ca să devenim vigilenți față de prezența Sa, pentru ca să auzim cum El bate în mod liniștit și totuși insistent la ușa ființei noastre și a voinței noastre. Să ne rugăm pentru ca în interiorul nostru să se creeze un spațiu pentru El. Și pentru ca în acest mod să îl putem recunoaște și în cei prin care ni se adresează nouă: în copii, în suferinzi și în abandonați, în marginalizați și în săracii din această lume.
Mai există un al doilea cuvânt în relatarea de Crăciun asupra căruia aș vrea să reflectez împreună cu voi: imnul de laudă pe care îngerii îl intonează după mesajul cu privire la Mântuitorul nou-născut: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu și pe pământ pace oamenilor pe care El îi iubește”. Dumnezeu este glorios. Dumnezeu este lumină curată, strălucire a adevărului și a iubirii. El este bun. Este adevăratul bine, Binele prin excelență. Îngerii care îl înconjoară transmit în primul rând pur și simplu bucuria datorită perceperii gloriei lui Dumnezeu. Cântarea lor este o iradiere a bucuriei care îi umple. În cuvintele lor auzim, să spunem așa, ceva din sunetele melodioase din cer. Acolo nu este subînțeleasă nici o întrebare cu privire la scop, există pur și simplu realitatea de a fi plini de fericirea care provine din perceperea strălucirii curate a adevărului și a iubirii lui Dumnezeu. De această bucurie vrem să ne lăsăm atinși: există adevărul. Există bunătatea curată. Există lumina curată. Dumnezeu este bun și El este puterea supremă mai presus de toate puterile. De acest fapt ar trebui pur și simplu să ne bucurăm în această noapte, împreună cu îngerii și cu păstorii.
Cu gloria lui Dumnezeu în înaltul cerurilor este în relație pacea pe pământ între oameni. Acolo unde nu se dă glorie lui Dumnezeu, unde El este uitat sau chiar negat, nu există nici pace. Însă astăzi, curente de gândire răspândite afirmă contrariul: religiile, îndeosebi monoteismul, ar fi cauza violenței și a războaielor în lume; ar trebui mai întâi eliberată omenirea de religii, pentru ca să se creeze apoi pacea; monoteismul, credința în unicul Dumnezeu, ar fi prepotență, cauză de intoleranță, pentru că pe baza naturii sale el ar vrea să se impună tuturor cu pretenția că este unicul adevăr. Este adevărat că, în istorie, monoteismul a folosit ca pretext pentru intoleranță și violență. Este adevărat că o religie se poate îmbolnăvi și astfel să ajungă să se opună naturii sale celei mai profunde, când omul crede că el însuși trebuie să ia în mână cauza lui Dumnezeu, făcând astfel din Dumnezeu o proprietate privată a sa. Împotriva acestor deformări ale sacrului trebuie să fim vigilenți. Dacă o oarecare folosire necuvenită a religiei în istorie este incontestabilă, totuși nu este adevărat că „nu”-ul spus lui Dumnezeu ar restabili pacea.
Dacă lumina lui Dumnezeu se stinge, se stinge și demnitatea divină a omului. Atunci el nu mai este imaginea lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cinstim în fiecare, în cel slab, în cel străin, în cel sărac. Atunci nu mai suntem toți frați și surori, fii ai unicului Tată care, pornind de la Tatăl, sunt în corelație reciprocă. Ce genuri de violență arogantă apar atunci și cum omul îl disprețuiește și îl strivește pe om, am văzut în toată cruzimea lor în secolul trecut. Numai dacă lumina lui Dumnezeu strălucește asupra omului și în om, numai dacă fiecare om este voit, cunoscut și iubit de Dumnezeu, numai atunci, oricât de mizerabilă ar fi situația sa, demnitatea sa este inviolabilă. În Noaptea Sfântă, însuși Dumnezeu s-a făcut om, așa după cum vestise profetul Isaia: pruncul născut aici este „Emanuel”, Dumnezeu cu noi (cf. Is 7,14). Și în decursul tuturor acestor secole cu adevărat nu au existat numai cazuri de folosire necuvenită a religiei, ci din credința în acel Dumnezeu care s-a făcut om au venit mereu din nou forțe de reconciliere și de bunătate. În întunericul păcatului și al violenței, această credință a inserat o rază luminoasă de pace și de bunătate care continuă să strălucească.
Astfel Cristos este pacea noastră și a vestit pacea celor de departe și celor de aproape (cf. Ef2,14.17). Cum să nu îl rugăm la această oră: Da, Doamne, vestește-ne nouă și astăzi pacea, celor de departe și celor de aproape. Fă ca și astăzi săbiile să fie transformate în seceri (cf. Is 2,4), ca în locul armelor pentru război să se dea ajutoare pentru cei suferinzi. Luminează persoanele care cred că trebuie să exercite violență în numele Tău, pentru ca să învețe să înțeleagă absurditatea violenței și să recunoască fața Ta adevărată. Ajută-ne să devenim oameni „în care să îți găsești plăcerea” – oameni după chipul Tău și astfel oameni de pace.
Imediat ce îngerii s-au îndepărtat, păstorii spuneau unul către altul: Haideți să mergem la Betleem și să vedem acest cuvânt care s-a făcut cunoscut (cf. Lc 2,15). Păstorii se grăbeau în drumul lor spre Betleem, ne spune evanghelistul (cf. 2,16). O sfântă curiozitate îi determina să vadă într-o iesle pe acest Prunc, despre care îngerul spusese că era Mântuitorul, Cristos, Domnul. Marea bucurie, despre care a vorbit îngerul, atinsese inima lor și le dădea aripi. Să mergem acolo, la Betleem, ne spune astăzi liturgia Bisericii. Transeamus traduce Biblia latină: „a străbate”, a merge acolo, a îndrăzni pasul care merge dincolo, „traversarea”, cu care ieșim din obișnuințele noastre de gândire și de viață și depășim lumea pur materială pentru a ajunge la esențial, dincolo, spre acel Dumnezeu care, la rândul Său, a venit încoace, spre noi. Vrem să îl rugăm pe Domnul să ne dea capacitatea de a depăși limitele noastre, lumea noastră; pentru ca să ne ajute să îl întâlnim, în special în momentul în care El însuși, în Preasfânta Euharistie, se pune în mâinile noastre și în inima noastră.
Să mergem acolo, la Betleem: cu aceste cuvinte pe care, împreună cu păstorii, ni le spunem unul altuia, nu trebuie să ne gândim numai la marea traversare spre Dumnezeu cel viu, ci și la cetatea concretă Betleem, la toate locurile în care Domnul a trăit, a acționat și a suferit. Să ne rugăm în acest moment pentru persoanele care astăzi trăiesc și suferă acolo. Să ne rugăm pentru ca acolo să fie pace. Să ne rugăm pentru ca israelienii și palestinienii să își poată dezvolta viața lor în pacea unicului Dumnezeu și în libertate. Să ne rugăm și pentru țările vecine, pentru Liban, pentru Siria, pentru Irak, și așa mai departe: pentru ca acolo să se afirme pacea. Ca în acele țări în care credința noastră a avut origine, creștinii să își poată păstra locuința lor; creștinii și musulmanii să construiască împreună țările lor în pacea lui Dumnezeu.
Păstorii se grăbeau. O sfântă curiozitate și o sfântă bucurie îi împingeau. Printre noi probabil că se întâmplă foarte rar să ne grăbim pentru lucrurile lui Dumnezeu. Astăzi Dumnezeu nu face parte dintre realitățile urgente. Lucrurile lui Dumnezeu – așa gândim și spunem – pot să aștepte. Și totuși El este realitatea cea mai importantă, Unicul care, în ultimă instanță, este cu adevărat important. De ce nu ar trebui să fim cuprinși și noi de curiozitatea de a vedea mai de aproape și de a cunoaște ceea ce Dumnezeu ne-a spus? Să îl rugăm pentru ca sfânta curiozitate și sfânta bucurie a păstorilor să ne atingă la această oră și pe noi și să mergem apoi cu bucurie acolo, la Betleem – spre Domnul care și astăzi vine din nou spre noi. Amin.