Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Nașterii Domnului 2012
SCRISOAREA PASTORALĂ
a Preasfințitului părinte Vasile,
Episcop greco-catolic de Maramureș și Sătmar
la mărita Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Vasile,
prin harul și mila Bunului Dumnezeu, Episcop greco-catolic de Maramureș și Sătmar, Onoratului cler împreună slujitor, cuvioșilor călugări, călugărițe și persoane consacrate, iubiților credincioși greco-catolici și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu
Har, pace și milă de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul nostru Isus Hristos cel născut din veșnicie din Tatăl și la plinirea vremii din Preasfânta Maică Fecioară!
„După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile” (Evrei 1,1-2).
Iubiți credincioși,
Sărbătoarea Nașterii Domnului ne întâmpină și în acest an cu aceeași încărcătură emoțională a momentului înălțător pe care îl trăim, invitându-ne la bucurie, prin celebrarea acestei sfinte și dumnezeiești Liturghii și prin participarea noastră afectivă și efectivă la misterul pe care îl celebrăm. Cuvântul lui Dumnezeu, Cel nevăzut, necuprins, pururea fiind același[1], s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi și am văzut mărirea Lui, mărire ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.[2]
Așteptăm de fiecare dată această sărbătoare cu mult drag, pentru a retrăi emoțiile specifice timpului sacru, ascultând colindele, împodobind bradul și însoțind cu gândul și dorința pe cei dragi, atât în amintirea clipelor de altădată, cât și în bucuria momentului de a-i avea în jurul nostru. Astăzi, acest prezent continuu al sărbătorii care începe în Bethleem și ajunge până la noi, ni se prezintă ca timp al mântuirii, așa cum însăși starea noastră sufletească mărturisește că este purtătoare de amintiri și speranțe, de împliniri și așteptări și că poartă în ea dorința de un mai bine. După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile[3]. Această vorbire, adresare, chemare permanentă a Domnului, este cea care ne-a adus astăzi în Biserică pentru a sărbători împreună și a întâmpina venirea Sa în lume și printre noi, dar și pentru a-i face loc în viața și inima noastră, unde să crească și să ne mântuiască.
Crăciunul este deci timpul întâlnirii și al reciprocității, al primirii și recunoașterii Cuvântului lui Dumnezeu celui veșnic care vine în lume și înspre om.
Sfântul evanghelist Ioan, al cărui prim capitol din Evanghelia sa îl luăm acum ca îndrumător, nu descrie nașterea lui Isus în coordonatele timpului istoric concret, așa cum o fac ceilalți evangheliști, ci deschide timpul spre veșnicia din care provine, menționând cum la plinirea vremii Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu intră în timp, devenind trup.
La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu, toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.(…) Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi.[4]
Așadar, Cel pe care astăzi îl sărbătorim, nu este un om oarecare, ci este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut,(…) care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer și din Maria Fecioară și s-a făcut om[5].
Acest adevăr de credință proclamat de Biserică și rostit de către noi, ne legitimează ca și creștini și ne deosebește de alții care au alte crezuri, sau poate niciunul cu conținut religios, dogmatic. De aceea spunem că sărbătoarea Crăciunului este o sărbătoare religioasă și nu una civilă și cinstirea ei autentică depășește ceea ce este exterior, secundar, comercial și îmbracă haina credinței profunde care îl pune pe om în fața Creatorului și Mântuitorul său.
Prologul sau începutul Evangheliei după Ioan, care sintetizează și descrie originea, identitatea și misiunea lui Isus, ne înalță și pe noi cititorii Scripturii, din cotidianul și istoricitatea ființei, înspre originea chemării noastre, și ne apropie mai mult de Fiul lui Dumnezeu, devenit om. Misterul pe care îl celebrăm astăzi este de fapt, dragostea veșnică a lui Dumnezeu față de om, făcută nouă cunoscută în Fiul Său, care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se.[6] Dragostea lui Dumnezeu stă la originea lumii și a creației și actul dăruirii ei permanente din partea Tatălui ceresc, conservă și menține în existență Universul. Dragostea lui Dumnezeu este începutul oricărei forme de viață și stabilitatea, ordinea și frumusețea creației dau mărturie despre iubirea statornică a Tatălui care vine înspre om, îl caută și îl cheamă la reciprocitate. Dragostea lui Dumnezeu mărturisită de Scriptura Vechiului Testament în descrierea faptelor minunate ale Domnului care se îngrijește de poporul Său, este cea care în zilele acestea mai de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul. Acestei invitații la dialog, îi dăm curs fiecare dintre noi în măsura profunzimii credinței, a faptelor noastre și a modului de a trăi.
Sărbătoarea de astăzi, ne găsește într-un determinat context social, economic și cultural și tocmai în aceste condiții concrete ale existenței noastre suntem chemați să-l primim și să-i facem loc Domnului în casele și sufletele noastre. A primi, presupune a fi deschiși înspre Cel ce dorește să dăruiască și să se dăruiască, a fi încrezători și optimiști, depășind starea de neîncredere, de incertitudine și pesimism creată, întreținută și propagată de structurile și instanțele societății secularizate. O lume care este mai puțin dornică și disponibilă de a trăi împreună cu Dumnezeu, conform Cuvântului și legii Sale, este o lume care deși economic are mai mult, cu toate acestea este mai puțin mulțumită și fericită. Calitatea vieții are întotdeauna de a face cu mulțumirea sufletească și cu valorile care o generează și o mențin și de aceea credința și comuniunea cu Domnul, rămân pe mai departe căi de a atinge o împlinire desăvârșită a vieții.
Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume. În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.[7]
Cât de adevărate sunt aceste versetele ale sfântului evanghelist Ioan, ce surprind în puține cuvinte o realitate atât de amplă din trecutul îndepărtat, dar și din prezentul zilelor noastre. Isus Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu luminează pe tot omul care trăiește în lume cu credință. El era în lume și în creația Sa și înaintea venirii Sale în trup, dar nu a fost cunoscut deplin nici de rațiune și instanțele ei prin filozofie, nici de credința legalistă și instituțiile ei, întrupate în cultura poporului evreu. A venit în lume și s-a născut ca om, dar nu tot omul îl recunoaște și îl primește într-ale sale.
Astăzi, când celebrăm venirea Sa între noi, privim cu mai multă atenție la realitățile spirituale proprii și la parcursul de până acum al vieții noastre, pentru a ne situa pe mai departe în rândul celor care îl recunosc, îl primesc și îl mărturisesc.
Iubiți credincioși,
Biserica Catolică a dedicat acest an pastoral, octombrie 2012 – noiembrie 2013, credinței, pentru ca toți credincioșii, preoți, călugări și laici, să se angajeze în demersul general de a cunoaște și a transmite mai bine, de a aprofunda și a trăi mai intens credința creștină. Acest demers al Sfântului Părinte Papa Benedict, vine în contextul mondial al unei tot mai accentuate secularizări, unde se vede cum în țări europene care în mod tradițional își revendicau cultura și învățătura creștină ca bun comun și liant universal al unității, să nu mai acorde atenția cuvenită nici uneia dintre credințele religioase. Mulți din cetățenii acestor țări, nu sunt botezați și nu se declară a fi doritori de a aparține vreunei confesiuni. De aceea se vorbește de o nouă evanghelizare, ca un demers necesar din partea creștinilor de a-l face cunoscut tuturor pe Hristos Domnul. Fiecare om are dreptul de a-l cunoaște pe Hristos și Evanghelia Lui, dar pentru aceasta este nevoie ca cineva să îl facă cunoscut. Credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos[8] ne spune sfântul apostol Pavel, dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Și cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Și cum vor auzi, fără propovăduitor?[9]
De aceea, trăirea credinței creștine nu trebuie să fie circumscrisă doar spațiului privat, în forul intern al persoanei, ca opțiune particulară, ci ea trebuie să se manifeste și să fie vizibilă și recognoscibilă în spațiul public. Biserica în natura ei este comuniune de persoane care au primit botezul și aderă în mod liber la întreg patrimoniul credinței, având în comun aceiași învățătură și conținut al ei și împărtășindu-se din aceleași sfinte Taine.
Un alt scop pe care și-l propune ca rezultat final anul dedicat credinței, este acela de a revigora trăirea credinței creștine, de a redescoperi frumusețea ei și de a o trăi cu bucurie și entuziasm. Este suficient să amintim cum în mod incomplet, sau chiar eronat se crede că ajunge doar ca omul să fie botezat, cununat și înmormântat cu ceremonial religios pentru a fi considerat bun creștin. Viața creștină însă, presupune mai mult de atât, presupune credință și statornicie, rugăciune și dragoste, jertfă și răbdare, căutare și împlinire a voinței Domnului.
Un rol important în transmiterea învățăturii creștine pentru copiii lor, îl au părinții, ca cei dintâi evanghelizatori. În familie se învață primele rugăciuni și părinții sunt aceia care fac semnul crucii pe fruntea și pieptul fiilor, purtându-le mâna cu încrezătoare dorință. O familie creștină nu poate să-și neglijeze acest rol atât de important și să nu se îngrijească de nașterea din nou a fiilor lor. Exemplul părinților este ziditor pentru copiii, iar atunci când se dedică timp rugăciunii și lecturării sfintei Scripturi, valorile însușite se răsfrâng asupra întregii familii. Auzim adesea, exprimate în jurul nostru dorințele multora care își doresc o lume mai bună, o societate mai dreaptă, o familie mai unită, o comunitate mai înțelegătoare și primitoare, o prietenie statornică și mai sinceră, dar pentru toate acestea este nevoie de un crez care să le genereze, este nevoie ca noi înșine să le înfăptuim și să le promovăm.
Iubiți credincioși,
Parcurgem an de an calea timpului și a vieții noastre, aidoma unei călătorii care are o destinație precisă. Credința ne ajută să întrezărim unde este cetatea stabilă și sigură și tot ea ne luminează calea și ne motivează parcursul. Sărbătoarea de astăzi, este un popas spiritual care ne certifică convingerea și ne întreține speranța că nu suntem niciodată singuri, pentru că Cuvântul s-a făcut trup și locuiește între noi. Același text din Evanghelia după Ioan pe care l-am evocat în această scrisoare pastorală și care ne înalță sufletul, purtându-l spre orizonturi mai largi, ne amintește care este rodul Sărbătorii Crăciunului pentru cei ce îl primesc pe Nou născutul în trup Cuvântul lui Dumnezeu: și celor câți l-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu[10]. Acest statut de fii ai Celui Preaînalt, înnobilează condiția noastră umană și ne permite să ne regăsim cu toții frați în Casa Tatălui, Biserica Sa. Primim mereu această putere harică de a fi făuritori de pace și de comuniune, iar aportul nostru este necesar și fundamental. Experiența cotidiană a existenței conflictului și diviziunii dintre oameni, certifică și exprimă puterea întunericului care își face loc în lume, fiind mereu în tensiune cu lumina. Dar, oricât de dens ar fi acest întuneric pe care uneori îl percepem, el nu poate să stingă niciodată Lumina lui Dumnezeu care este în suflet, în lume, în creație. Isus care s-a născut pentru noi este lumina lumii și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o[11].
Nu a fost cuprins de întuneric sufletul atâtor mărturisitori ai credinței, care ne-au precedat și pe care privindu-i cu drag și devoțiune îi vedem cu chipuri luminoase. În acest context al luminii Sărbătorii Crăciunului, aș dori să vă colind și eu pe fiecare dintre dumneavoastră, cu un colind transilvan, drag sufletului Preasfințitului Iuliu Hossu, pe care el însuși l-a colindat împreună cu ceilalți confrați episcopi, în primul an al detenției lor, la sărbătoarea Nașterii Domnului din anul 1948.
Când încă prunc era Isus,
în grădiniță el și-a pus
un trandafir, cu gând curat,
să aibă flori de’ncununat;
Când trandafirul înflorea,
ai Iudei prunci se năpustea
asupra florilor, cu zor,
și au prădat podoaba lor;
Cunună vrei, cunună vrei,
stigat’a ceata de mișei,
și totuși spinii mi-au rămas,
răspunde Isus cu blându-i glas;
Atunci, cu creanga spinului,
încununat-au fruntea Lui,
și-n loc de trandafiri frumoși
curgea pe frunte sânge roș;
Cu aceste gânduri, doresc să vă urez din suflet tuturor, familiilor dumneavoastră, și celor dragi, Sărbători sfinte și binecuvântate, cu alese haruri cerești, cu pace și bucurie! Nou An care vine să vă găsească sănătoși și voioși!
La mulți și sfinți ani!
Cu părintească dragoste,
†Vasile
Episcop de Maramureș și Sătmar
Dată în Baia Mare, din reședința noastră episcopală, la marea Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2012, în cel de-al doilea an în scaunul arhieresc al Eparhiei de Maramureș.[DOC-MARAMURES]
Note
[1] Anaforaua Sfintei Liturghii a celui între sfinți părintelui nostru Ioan Gură de Aur
[2] Ioan 1,14
[3] Evrei 1,1-2
[4] Ioan 1,1-3.14
[5] Articol din Crezul Niceo-constantinopolitan
[6] Filipeni 2,6-7
[7] Ioan 1,9-11
[8] Romani 10,17
[9] Romani 10,14
[10] Ioan 1,12
[11] Ioan 1,5