Audienţa generală de miercuri

Cum să vorbim despre Dumnezeu?
miercuri, 28 noiembrie 2012

Iubiți frați și surori,

Întrebarea centrală pe care ne-o punem astăzi este următoarea: cum să vorbim despre Dumnezeu în timpul nostru? Cum să comunicăm Evanghelia, pentru a deschide drumuri spre adevărul său mântuitor în inimile adesea închise ale contemporanilor noștri și în mințile lor adesea distrate de multele străfulgerări ale societății? Isus însuși, ne spun evangheliștii, vestind Împărăția lui Dumnezeu s-a întrebat cu privire la acest lucru: „Cu ce să asemănăm împărăția lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm?” (Mc 4,30). Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Primul răspuns este că noi putem vorbi despre Dumnezeu pentru că El a vorbit cu noi.

Prima condiție pentru a vorbi despre Dumnezeu este deci ascultarea a ceea ce a spus însuși Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit cu noi! Deci Dumnezeu nu este o ipoteză îndepărtată cu privire la originea lumii; nu este o inteligență matematică foarte îndepărtată de noi. Dumnezeu se interesează de noi, ne iubește, a intrat personal în realitatea istoriei noastre, s-a auto-comunicat ajungând să se întrupeze. Așadar, Dumnezeu este o realitate din viața noastră, este așa de mare încât are chiar timp pentru noi, se ocupă de noi. În Isus din Nazaret noi întâlnim fața lui Dumnezeu, care a coborât din cerul Său pentru a se cufunda în lumea oamenilor, în lumea noastră, și a ne învăța „arta de a trăi”, drumul fericirii; pentru a ne elibera de păcat și a ne face fii ai lui Dumnezeu (cf. Ef 1,5; Rom 8,14). Isus a venit pentru a ne mântui și a ne arăta viața cea bună a Evangheliei.

A vorbi despre Dumnezeu înseamnă înainte de toate a avea foarte clar în minte ceea ce trebuie să ducem bărbaților și femeilor din timpul nostru: nu un Dumnezeu abstract, o ipoteză, ci un Dumnezeu concret, un Dumnezeu care există, care a intrat în istorie și este prezent în istorie; pe Dumnezeul lui Isus Cristos ca răspuns la întrebarea fundamentală a motivului pentru care trăim și a modului în care să trăim. Pentru aceasta, a vorbi despre Dumnezeu cere o familiaritate cu Isus și cu Evanghelia Sa, presupune o cunoaștere personală și reală a lui Dumnezeu din partea noastră și o puternică pasiune pentru proiectul Său de mântuire, fără a ceda în fața ispitei succesului, ci urmând metoda lui Dumnezeu însuși. Metoda lui Dumnezeu este cea a umilinței – Dumnezeu devine unul dintre noi – este metoda realizată în Întrupare în casa simplă din Nazaret și în peștera din Betleem, aceea din parabola grăuntelui de muștar. Trebuie să nu ne temem de umilința pașilor mici și să ne încredem în drojdia care pătrunde în aluat și o face lent să crească (cf. Mt 13,33).

Când vorbim despre Dumnezeu, în opera de evanghelizare, sub călăuzirea Duhului Sfânt, este necesar să recuperăm simplitatea, să ne întoarcem la esențialul vestirii: Vestea Bună despre un Dumnezeu care este real și concret, un Dumnezeu care se interesează de noi, un Dumnezeu-Iubire care se apropie de noi în Isus Cristos până la Cruce și care în Înviere ne dăruiește speranța și ne deschide la o viață care nu are sfârșit, la viața veșnică, viața adevărată. Acel comunicator excepțional care a fost Apostolul Paul ne oferă o lecție care merge chiar în centrul credinței despre problema „cum să vorbim despre Dumnezeu” cu mare simplitate. În Prima Scrisoare către Corinteni scrie: „Când am venit la voi, am venit să vă vestesc misterul lui Dumnezeu, nu prin măiestria cuvântului sau prin înțelepciune. Într-adevăr, n-am voit să știu nimic altceva decât pe Isus Cristos, și pe acesta răstignit” (2,1-2). Deci prima realitate este că Paul nu vorbește despre o filozofie pe care a dezvoltat-o el, nu vorbește despre idei pe care le-a găsit în altă parte sau le-a inventat, ci vorbește despre o realitate din viața sa, vorbește despre Dumnezeul care a intrat în viața sa, vorbește despre un Dumnezeu real care trăiește, a vorbit cu el și va vorbi cu noi, vorbește despre Cristos răstignit și înviat.

A doua realitate este că Paul nu se caută pe sine însuși, nu vrea să își creeze o echipă de admiratori, nu vrea să intre în istorie drept conducător al unei școli cu mari cunoștințe, nu se caută pe sine însuși, ci Sfântul Paul îl vestește pe Cristos și vrea să câștige persoanele pentru Dumnezeul adevărat și real. Paul vorbește numai cu dorința de a voi să îl predice pe cel care a intrat în viața sa și care este viața adevărată, pe cel care l-a cucerit pe drumul Damascului. Deci, a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a da spațiu Celui care ni-l face cunoscut, care ne revelează chipul Său de iubire; înseamnă a expropria propriul eu oferindu-l lui Cristos, fiind conștienți că nu noi putem să îi cucerim pe alții pentru Dumnezeu, ci trebuie să îi așteptăm de la Dumnezeu însuși, să îi invocăm de la El. Deci a vorbi despre Dumnezeu se naște din ascultare, din cunoașterea lui Dumnezeu din partea noastră, care se realizează în familiaritatea cu El, în viața de rugăciune și conform Poruncilor.

A comunica credința, pentru Sfântul Paul, nu înseamnă a se duce pe sine însuși, ci a spune în mod deschis și public ceea ce a văzut și a auzit în întâlnirea cu Cristos, ceea ce a experimentat în existența sa de acum transformată de acea întâlnire: înseamnă a-l duce pe acel Isus pe care îl simte prezent în el și care a devenit adevărata orientare a vieții sale, pentru a-i face pe toți să înțeleagă că El este necesar pentru lume și este decisiv pentru libertatea oricărui om. Apostolul nu se mulțumește să proclame cuvinte, ci implică toată existența sa în marea operă a credinței. Pentru a vorbi despre Dumnezeu trebuie să îi facem spațiu, având încredere că El e cel care acționează în slăbiciunea noastră: să îi facem spațiu fără teamă, cu simplitate și bucurie, având convingerea profundă că noi cu cât îl punem mai mult în centru pe El și nu pe noi, cu atât comunicarea noastră va fi mai rodnică. Și acest lucru este valabil și pentru comunitățile creștine: ele sunt chemate să arată acțiunea transformatoare a harului lui Dumnezeu, depășind individualismele, închiderile, egoismele, indiferența și trăind în raporturile zilnice iubirea lui Dumnezeu. Să ne întrebăm dacă într-adevăr așa sunt comunitățile noastre. Trebuie să ne punem în mișcare pentru a deveni mereu și realmente așa, vestitori ai lui Cristos și nu de noi înșine.

În acest moment trebuie să ne întrebăm cum comunica Isus însuși. Isus, în unicitatea Sa, vorbește despre Tatăl Său – Abba – și despre Împărăția lui Dumnezeu, cu privirea plină de compasiune față de necazurile și greutățile existenței umane. Vorbește cu mare realism și, aș spune, esențialul vestirii lui Isus este că face transparentă lumea și că viața noastră are valoare pentru Dumnezeu. Isus arată că în lume și în creație transpare fața lui Dumnezeu și ne arată că în istoriile zilnice din viața noastră Dumnezeu este prezent. Fie în parabolele din natură, grăuntele de muștar, ogorul cu diferite semințe, fie în viața noastră, să ne gândim la parabola fiului risipitor, a lui Lazăr și la alte parabole ale lui Isus. Din Evanghelii noi vedem că Isus se interesează de orice situație umană pe care o întâlnește, se cufundă în realitatea bărbaților și femeilor din timpul Său, cu o încredere deplină în ajutorul Tatălui. Și că realmente în această istorie, în ascuns, Dumnezeu este prezent și, dacă suntem atenți, putem să îl întâlnim. Și discipolii, care trăiesc cu Isus, mulțimile care îl întâlnesc, văd reacția Sa la problemele cele mai variate, văd cum vorbește, cum se comportă; văd în El acțiunea Duhului Sfânt, acțiunea lui Dumnezeu. În El vestirea și viața se împletesc: Isus acționează și învață, pornind mereu de la un raport intim cu Dumnezeu Tatăl.

Acest stil devine o indicație esențială pentru noi creștinii: modul nostru de a trăi în credință și în caritate devine o vorbire despre Dumnezeu astăzi, pentru că arată printr-o existență trăită în Cristos credibilitatea, realismul a ceea ce spunem prin cuvinte, care nu sunt numai cuvinte, ci arată realitatea, adevărata realitate. Și în aceasta trebuie să fim atenți să percepem semnele timpurilor din epoca noastră, adică să găsim potențialitățile, dorințele, obstacolele care se întâlnesc în cultura actuală, îndeosebi dorința de autenticitate, tânjirea după transcendență, sensibilitatea față de ocrotirea creației și să comunicăm fără teamă răspunsul pe care îl oferă credința în Dumnezeu. Anul Credinței este ocazie pentru a descoperi, cu fantezia însuflețită de Duhul Sfânt, noi itinerarii la nivel personal și comunitar, pentru ca în orice loc forța Evangheliei să fie înțelepciune a vieții și orientare a existenței.

Și în timpul nostru, un loc privilegiat pentru a vorbi despre Dumnezeu este familia, prima școală pentru a comunica noilor generații credința. Conciliul Vatican II vorbește despre părinți ca despre primii mesageri ai lui Dumnezeu (cf. Constituția dogmatică Lumen gentium, 11; Decretul Apostolicam actuositatem, 11), chemați să redescopere această misiune a lor, asumându-și responsabilitatea în educarea, în deschiderea conștiințelor celor mici la iubirea lui Dumnezeu ca o slujire fundamentală pentru viața lor, fiind primii cateheți și învățători ai credinței pentru copiii lor. Și în această misiune este importantă înainte de toate vigilența, care înseamnă a ști să se perceapă ocaziile favorabile pentru a introduce în familie discursul despre credință și pentru a face să se formeze o reflecție critică față de numeroasele condiționări la care sunt supuși copiii. Această atenție a părinților este și sensibilitate în a recepta posibilele întrebări religioase prezente în sufletul copiilor, uneori evidente, uneori ascunse.

Apoi, bucuria: comunicarea credinței trebuie să aibă mereu o tonalitate de bucurie. Este bucuria pascală, care nu reduce la tăcere sau nu ascunde realitățile durerii, suferinței, oboselii, dificultății, neînțelegerii și chiar a morții, ci știe să ofere criteriile pentru a interpreta totul în perspectiva speranței creștine. Viața bună a Evangheliei este tocmai această privire nouă, această capacitate de a vedea chiar cu ochii lui Dumnezeu orice situație. Este important să îi ajutăm pe toți membrii familiei să înțeleagă că credința nu este o povară, ci un izvor de bucurie profundă, că înseamnă a percepe acțiunea lui Dumnezeu, a recunoaște prezența binelui, care nu face zgomot; și oferă orientări prețioase pentru a trăi bine propria existență. În sfârșit, capacitatea de ascultare și de dialog: familia trebuie să fie un ambient în care se învață să se stea împreună, să se rezolve contrastele în dialogul reciproc, care este format din ascultare și din cuvânt, să se înțeleagă și să se iubească, pentru a fi un semn, unul pentru altul, al iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Deci, a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a face să se înțeleagă prin cuvânt și prin viață că Dumnezeu nu este concurentul existenței noastre, ci mai degrabă este adevăratul ei garant, garantul măreției persoanei umane. Astfel ne întoarcem la început: a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a comunica, prin forță și simplitate, prin cuvânt și prin viață, ceea ce este esențial: pe Dumnezeul lui Isus Cristos, acel Dumnezeu care ne-a arătat o iubire așa de mare încât s-a întrupat, a murit și a înviat pentru noi; pe acel Dumnezeu care cere să îl urmăm și să ne lăsăm transformați de iubirea Sa imensă pentru a reînnoi viața noastră și relațiile noastre; pe acel Dumnezeu care ne-a dăruit Biserica, pentru a merge împreună și, prin Cuvânt și Sacramente, a reînnoi întreaga Cetate a oamenilor pentru ca să poată deveni Cetatea lui Dumnezeu.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.11.2012
Publicarea pe acest sit: 28.11.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns