Congregația pentru Educația Catolică
Studiul sfinților părinți ai Bisericii în formarea preoțească
Instrucțiune
1. Luând în considerație necesitățile particulare ale zilelor noastre în ceea ce privește studiile teologice în institutele de formare pentru preoție, această congregație, după ce s-a ocupat la timpul respectiv de studiul sfinților părinți ai Bisericii în globalitatea lor[1], dorește acum să dedice prezenta instrucțiune unor probleme privitoare la un astfel de subiect.
Invitația de a cultiva cu o mai mare intensitate studiul patristicii în seminariile și în facultățile teologice ar putea să surprindă pe unii. De ce – ne-am putea întreba – profesorii și studenții sunt invitați să se orienteze către trecut, când astăzi în Biserică și în societate există o mulțime de probleme grave care cer să fie în mod urgent rezolvate? Se poate găsi un răspuns convingător la această întrebare dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra istoriei teologiei, dacă se iau în considerație în mod atent unele caracteristici ale climatului cultural din zilele noastre și dacă se acordă atenție necesităților profunde, noilor orientări ale spiritualității și ale pastorației.
2. O privire de ansamblu asupra diverselor etape ale istoriei teologiei relevă faptul că niciodată reflecția teologică nu a renunțat la prezența pe care sfinții părinți o indicau și garantau. Ba mai mult, ea a avut mereu conștiința vie că în sfinții părinți există ceva singular, unic și în mod peren valabil, ceva ce continuă să supraviețuiască și să reziste trecerii timpului. După cum s-a și exprimat referitor la această problemă Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea, „din seva preluată de la sfinții părinți, Biserica mai trăiește astăzi; pe structurile stabilite de primii ei constructori este și astăzi edificată, în bucuria și în durerea drumului său și a frământărilor cotidiene”[2].
3. Analiza actualului climat cultural ne aduce în atenție multele analogii care leagă timpul prezent de epoca patristică, cu toate că există și diferențe evidente. Și astăzi, ca în vechile timpuri, Biserica operează un delicat discernământ al valorilor spirituale și culturale, într-un proces de asimilare și purificare, care-i permite să-și mențină identitatea și să ofere în complexa panoramă culturală de astăzi bogățiile pe care expresivitatea umană a credinței poate și trebuie să le dea lumii noastre[3]. Toate acestea constituie o provocare pentru viața întregii Biserici și în mod deosebit pentru teologie, care, pentru asumarea adecvată a atribuțiilor sale, nu poate să nu se hrănească din operele sfinților părinți, așa cum în mod asemănător se hrănește din Sfânta Scriptură.
4. În sfârșit, observarea actualei realități ecleziale evidențiază că exigențele pastorației generale a Bisericii și, în mod deosebit, noile curente de spiritualitate cer un aliment solid și izvoare sigure de inspirație. În fața sterilității atâtor eforturi, ne gândim spontan la acel suflu de adevărată înțelepciune și autenticitate creștină care izvorăște din operele patristice. Este un suflu care a contribuit deja, chiar și recent, la aprofundarea numeroaselor problematici liturgice, ecumenice, misionare și pastorale, care, recepționate de Conciliul Vatican II, sunt considerate pentru Biserica de astăzi izvor de încurajare și de lumină.
Sfinții părinți își arată, așadar, și astăzi vitalitatea și au încă multe lucruri de spus acelora care studiază sau predau teologia. Pentru acest motiv, Congregația pentru Educația Catolică se adresează acum responsabililor cu formarea preoțească, pentru a le propune unele reflecții utile asupra actualei situații a studiilor patristice (I), asupra celor mai profunde motivații ale acestora (II), asupra metodelor lor (III), asupra concretei lor programări (IV).
ASPECTE ALE SITUAȚIEI ACTUALE
Orice discurs asupra temelor mai sus indicate presupune ca propriu punct de plecare cunoașterea situației în care se găsesc astăzi studiile patristice. Pe de altă parte se pune întrebarea asupra spațiului rezervat astăzi acestora în pregătirea viitorilor preoți și asupra directivelor Bisericii privitor la această pregătire.
1.- Sfinții părinți în studiile teologice de astăzi
5. Stadiul actual al studiilor patristice în institutele de formare preoțească este strâns legat de condițiile generale ale învățământului teologic: de felul în care este prezentat, de structura și inspirația sa fundamentală; de calitatea și pregătirea specifică a profesorilor, de nivelul intelectual și spiritual al studenților, de starea bibliotecilor, și, în general, de accesul la mijloacele didactice. Pe de altă parte, situația acestora nu este peste tot la fel; ea se diferențiază nu doar de la o țară la alta, ci este diferită chiar și în alte dieceze ale aceleiași națiuni. Totuși, în ceea ce privește acest lucru se pot individualiza la nivelul Bisericii Universale atât aspecte pozitive cât și anumite situații și tendințe care pun uneori în dificultate studiile teologice.
6. a) Introducerea dimensiunii istorice în activitatea științifică a teologilor, survenită la începutul secolului nostru, i-a avut în atenție, printre altele, și pe sfinții părinți ai Bisericii. Acest lucru s-a dovedit extraordinar de eficace și de rodnic, nu doar pentru că a făcut posibilă o mai profundă cunoaștere a originilor creștine, a genezei și a evoluției istorice a diverselor chestiuni și doctrine, ci și pentru că studiul sfinților părinți a găsit în aceștia adevărați susținători erudiți și inteligenți, care au știut să pună în evidență legătura vitală dintre tradiție și unele probleme urgente ale lumii contemporane. Mulțumită unui astfel de acces la izvoare, lungile și obositoarele cercetări istorice nu au rămas fixate doar pe o simplă investigație a trecutului, ci au influențat orientările spirituale și pastorale ale Bisericii din zilele noastre, indicând calea către viitor. Este natural că de acestea, cea care a profitat în cea mai mare măsură a fost teologia.
7. b) Acest interes acordat sfinților părinți continuă și astăzi, chiar dacă în condiții puțin schimbate. Cu toată evidenta decădere generală a culturii umaniste, se observă ici-colo o redeșteptare în ambientul patristic, care implică nu doar cunoscuți cercetători din clerul călugăresc sau diecezan, ci și numeroși reprezentați ai laicatului. În ultimul timp se multiplică publicații ale celor mai bune culegeri de texte patristice și monografii științifice, care sunt poate cel mai evident indiciu al unei adevărate foame de patrimoniu spiritual al sfinților părinți, un fenomen mulțumitor care nu încetează să se reflecte chiar și în facultățile teologice și în seminarii. Totuși, evoluția constatată în ambientul teologic și, în general, în cel cultural ne pune în fața ochilor anumite insuficiențe și diverse obstacole ale seriozității muncii, care nu trebuie să fie ignorate.
8. c) Nu lipsesc astăzi nici concepțiile sau tendințele teologice care, în mod contrar indicațiilor decretului Optatam totius (nr. 16), dedică o insuficientă atenție mărturiilor sfinților părinți și, în general, tradiției bisericești, limitându-se la o directă confruntare a datelor biblice cu realitatea socială și cu problemele concrete ale vieții, analizate cu ajutorul științelor umane. Este vorba de curente teologice care au ca punct de plecare dimensiunea istorică a dogmelor și pentru care imensele eforturi ale epocii patristice și ale evului mediu nu par să aibă nici o importanță reală. În astfel de cazuri studiul sfinților părinți este redus la minimum și implicat practic în refuzul global al trecutului.
După cum se observă din exemplul oferit de diversele teologii ale timpului nostru desprinse din unitatea tradiției, în aceste cazuri activitatea teologică fie este redusă la un pur „biblism”, fie devine prizoniera propriului orizont istoric, adaptându-se la diferitele filozofii și ideologii curente. Teologul, abandonat practic lui însuși, crezând că face teologie, nu face altceva decât istorie, sociologie etc., reducând conținutul Crezului la o dimensiune pur pământească.
9. d) Se reflectă în mod negativ asupra studiilor patristice și o anumită unilateralitate, care se observă uneori astăzi în metodele exegetice. Exegeza modernă, care se bucură de ajutorul criticii istorice și literare, aruncă o umbră asupra contribuțiilor exegetice ale sfinților părinți, care sunt considerați simpliști și, în consecință, inutili pentru o cunoaștere aprofundată a Sfintei Scripturi. O astfel de orientare, în timp ce sărăcește și denaturează însăși exegeza rupând-o de naturala unire cu tradiția, diminuează fără îndoială stima și interesul pentru operele patristice. Exegeza sfinților părinți ar putea în schimb să ne deschidă ochii către alte dimensiuni ale exegezei spirituale și ale hermeneuticii, care ar completa exegeza istorico-critică, îmbogățind-o cu intuiții profund teologice.
10. e) Pe lângă dificultățile provenite din anumite orientări exegetice, trebuie să le menționăm și pe acelea care se nasc din concepțiile distorsionate ale tradiției. Într-adevăr, în unele cazuri, în locul concepției de tradiție vie, care avansează și se dezvoltă o dată cu istoria, ne găsim în fața alteia, mult mai rigidă, chemată uneori „integratoare”, care reduce tradiția la simpla repetiție a modelelor trecute, făcând din ea un bloc monolitic și fix care nu lasă deloc spațiu dezvoltării legitime și necesităților credinței de a răspunde noilor situații. În acest fel se creează foarte ușor prejudicii în ceea ce privește tradiția ca atare, prejudicii care nu favorizează un acces imediat la sfinții părinți ai Bisericii.
În mod paradoxal, însăși concepția de tradiție bisericească vie se răsfrânge în mod nefavorabil asupra aprecierii epocii patristice, când teologii, insistând asupra valorii similare a tuturor evenimentelor istorice, nu țin suficient cont de specificitatea contribuției furnizate de sfinții părinți la patrimoniul comun al tradiției.
11. f) Pe de altă parte, mulți dintre studenții teologi, care provin din școli de natură tehnică, nu dispun de acea cunoaștere a limbilor clasice care se cere pentru un temeinic acces la textele patristice. În consecință, situația patristicii în institutele de formare preoțească se resimte în mod evident din cauza actualelor schimbări culturale, caracterizate de un crescând spirit științific și tehnologic care privilegiază aproape în exclusivitate studiile științelor naturale și umane, neglijând cultura umanistă.
12. g) În sfârșit, în multe institute de formare preoțească programele de studiu sunt atât de supraîncărcate de diversele discipline considerate mai necesare și mai „actuale”, încât pentru patristică nu rămâne suficient spațiu. În consecință, aceasta trebuie să se mulțumească cu puține ore săptămânale sau cu soluții arbitrare în cadrul istoriei Bisericii primare. Unor astfel de dificultăți li se adaugă deseori lipsa colecțiilor patristice din biblioteci și a necesarelor fișe bibliografice.
2.- Sfinții părinți în directivele Bisericii
Discursul asupra stării actuale a studiilor patristice nu ar fi complet dacă nu ar fi menționate normele oficiale ale Bisericii. Ele, după cum se va vedea, pun într-o lumină foarte clară valorile teologice, spirituale și pastorale conținute în operele sfinților părinți, cu intenția de a face rodnice aceste studii pentru pregătirea viitorilor preoți.
13. a) Între aceste directive primul loc îl ocupă indicațiile Conciliului Vatican II privitoare la metodologia învățământului teologic și la rolul tradiției în interpretarea și transmiterea Sfintei Scripturi.
În nr. 16 al decretului Optatam totius este prescrisă pentru predarea dogmaticii metoda genetică, metodă care nu contrastează deloc cu necesitatea de aprofundare a misterelor teologiei, „și să le coreleze cu ajutorul speculației, sub călăuzirea sfântului Toma” (ib.): metodă care, în cea de-a doua etapă, pune în evidență contribuția pe care sfinții părinți ai Bisericii Orientale și Latine au furnizat-o pentru „transmiterea fidelă și dezvoltarea fiecăruia dintre adevărurile revelate”.
Această metodă, atât de importantă pentru înțelegerea progresului dogmatic, a fost din nou confirmată în recentul Sinod Extraordinar al Episcopilor din 1985 (cf. Relatio finalis, II, B, nr. 4).
14. Importanța pe care sfinții părinți o au pentru teologie, și în mod deosebit pentru înțelegerea Sfintei Scripturi, rezultă de altfel în mod foarte clar din unele declarații ale constituției dogmatice Dei verbum asupra valorii și rolului tradiției:
„Așadar, sfânta tradiție și Sfânta Scriptură sunt strâns legate și comunică între ele… iar sfânta tradiție transmite integral urmașilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredințat apostolilor de Cristos Domnul… Prin urmare, Biserica nu-și dobândește certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât și tradiția trebuie primite și venerate în egală măsură cu aceeași iubire și considerație” (nr. 9).
Așa cum se vede, Sfânta Scriptură, care trebuie să fie „sufletul teologiei” și „temelie trainică” (nr. 24), formează cu sfânta tradiție o unitate indivizibilă, „un tezaur unic al cuvântului lui Dumnezeu încredințat Bisericii… încât ele nu pot exista separat” (nr. 10). Și sunt tocmai „afirmațiile sfinților părinți” cele care „atestă prezența dătătoare de viață a acestei tradiții, ale cărei bogății se revarsă în practica și în viața Bisericii care crede și se roagă” (nr. 8). De aceea, chiar și astăzi, cu toate progresele inegalabile realizate de către exegeza modernă, Biserica „se străduiește să ajungă la o înțelegere tot mai profundă a Sfintelor Scripturi, pentru a-și hrăni necontenit fiii cu cuvântul lui Dumnezeu” și, „de aceea, ea încurajează cum se cuvine și studierea sfinților părinți atât orientali cât și occidentali precum și a liturgiilor sacre” (nr. 23).
15. b) Congregația pentru Educația Catolică, în documentele Ratio fundamentalis istitutionis sacerdotalis și Formarea teologică a viitorilor preoți reafirmă sus-amintitele prescripții ale Conciliului Vatican II, punând în lumină unele aspecte importante.
În fața anumitor tendințe reductive din teologia dogmatică, se insistă asupra integrității metodei genetice[4], ilustrându-i-se validitatea, valorile didactice[5], dar și condițiile care se cer pentru o corectă aplicare a sa[6]; referitor la acest fapt se face o referință explicită la etapa patristico-istorică[7].
În conformitate cu Ratio fundamentalis[8], profesorii și studenții trebuie să adere cu fidelitate deplină la cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură și din tradiție, să extragă sensul viu al acestora, „mai ales din operele sfinților părinți”. Ei merită o stimă deosebită, pentru că „opera lor aparține tradiției vii a Bisericii, la care, prin dispoziție providențială, au adus contribuții de o durabilă valoare în epoci mai favorabile sintezei credinței și rațiunii”[9]. O apropiere mai temeinică de sfinții părinți poate să se considere, de aceea, mijlocul cel mai eficace pentru a descoperi forța vitală a formării teologice[10] și, mai ales, pentru introducerea în dinamismul tradiției, „care protejează în fața unui individualism exagerat, garantând obiectivitatea gândirii”[11].
Pentru ca astfel de cerințe să nu rămână literă moartă, au fost împărtășite în mai sus-amintitul document Formarea teologică a viitorilor preoți unele norme pentru studierea sistematică a patristicii (nr. 85-88).
16. c) Îndemnurile date de părinții Conciliului Vatican II și de Congregația pentru Educația Catolică au fost accentuate cu diverse ocazii în aceste ultime decenii de către suveranii pontifi. Intervențiile lor, ca și cele ale predecesorilor lor, se disting prin varietatea argumentelor și prin incisivitate în ceea ce privește actuala situație teologică și spirituală: „Studiul sfinților părinți, de mare utilitate pentru toți, este de o imperioasă necesitate pentru cei care se preocupă de reînnoirea teologică, pastorală și spirituală promovată de Conciliu, și doresc să lucreze pentru aceasta. În ei, de fapt, se găsesc acele constante care stau la baza oricărei reînnoiri autentice”[12]. Gândirea patristică este cristocentrică[13], este exemplul unei teologii unificate, vii, devenită matură în contact cu problemele ministerului pastoral[14]; este un optim model de cateheză[15], izvor de cunoaștere a Sfintei Scripturi și a tradiției[16], dar și a omului întreg și a adevăratei identități creștine[17]. Sfinții părinți „sunt într-adevăr o structură stabilă a Bisericii, iar pentru Biserica tuturor secolelor îndeplinesc o funcție permanentă. Astfel că fiecare afirmație și magisteriu succesiv, dacă vor să fie autentice, trebuie să se confrunte cu afirmațiile și magisteriul lor; orice carismă și orice minister trebuie să se alimenteze din izvorul viu al paternității lor și orice nouă piatră adăugată construcției…trebuie să-și găsească locul în structurile stabilite deja de către ei, și cu acestea să se unească și să se lege”[18].
Nu lipsesc, așadar, provocările pentru un studiu mai intens al patristicii. Ele sunt numeroase și bine motivate. Acum, pentru a face aceste cerințe și mai explicite, se consideră oportună expunerea în continuare a unor motivații.
PENTRU CARE MOTIV SE STUDIAZĂ SFINȚII PĂRINȚI
17. Este evident că studiile patristice vor putea ajunge la nivelul științific necesar și vor aduce roadele sperate doar cu condiția cultivării lor cu seriozitate și dragoste. Într-adevăr, experiența ne învață că sfinții părinți își deschid comorile doctrinare și spirituale doar acelora care depun susținute eforturi pentru a intra în profunzimea lor, printr-o continuă și asiduă familiaritate cu ele. De altfel, din partea profesorilor și a studenților este necesară o adevărată implicare, pentru următoarele motive principale:
1) Sfinții părinți sunt mărturisitori privilegiați ai tradiției; 2) Ei ne-au transmis o metodă teologică, în același timp luminoasă și sigură; 3) Scrierile lor oferă o bogăție culturală, spirituală și apostolică, făcând din ei mari maeștri ai Bisericii de ieri și de azi.
1.- Mărturisitori privilegiați ai tradiției
18. Printre diversele calități și roluri pe care documentele magisteriului le atribuie sfinților părinți, figurează în primul rând acela de mărturisitori privilegiați ai tradiției. În decursul tradiției vii, care de la începuturile creștinismului continuă de-a lungul secolelor până în zilele noastre, ei ocupă o poziție cu totul specială, care îi face inconfundabili în comparație cu alți protagoniști ai istoriei Bisericii. Ei sunt de fapt cei care au stabilit primele structuri de bază ale Bisericii, alături de pozițiile doctrinare și spirituale care rămân valabile în toate timpurile.
19. a) În conștiința noastră creștină, sfinții părinți apar mereu legați de tradiție, fiind în același timp protagoniști și mărturisitori. Ei sunt mai aproape de prospețimea originilor; unii dintre ei au fost martori ai tradiției apostolice, izvor din care însăși tradiția își trage originea; mai ales cei din primele secole pot fi considerați autori și exponenți ai unei tradiții „constitutive”, care va permite în timpurile posterioare conservarea și explicarea ei continuă. În orice caz, sfinții părinți au transmis ceea ce au primit, „au învățat în Biserică ceea ce au învățat din Biserică”[19]; „ceea ce au găsit în Biserică au păstrat; ceea ce au învățat de la alții i-au învățat pe alții; ceea ce au primit de la părinți au transmis fiilor”[20].
20. b) Din punct de vedere istoric, epoca sfinților părinți este perioada unor importante noutăți în organizarea bisericească. Ei au fost cei care au fixat „întregul canon al Cărților Sfinte”[21], cei care au compus profesiunile de bază ale credinței („regulae fidei”), cei care au precizat depozitul credinței în raport cu ereziile și cultura contemporană, dând astfel naștere teologiei. Pe de altă parte, tot ei sunt cei care au pus bazele disciplinei canonice („statua patrum”, „traditiones patrum”) și au creat primele forme ale liturgiei care rămân un punct de referință obligatoriu pentru toate formele liturgice posterioare. Sfinții părinți au dat în acest fel primul răspuns conștient și clar la Sfânta Scriptură, formulându-l nu atât ca pe o teorie abstractă, ci ca pe o practică pastorală zilnică de experiență și de învățătură în cadrul adunărilor liturgice reunite pentru a-și profesa credința și pentru a celebra cultul Domnului înviat. În acest fel au fost autorii primei mari catehizări creștine.
21. c) Tradiția, ai cărei mărturisitori sunt sfinții părinți, este o tradiție vie care demonstrează unitatea în diversitate și continuitatea în progres. Aceasta se vede din multitudinea familiilor liturgice, a tradițiilor spirituale, disciplinare și exegetico-teologice existente în primele secole (spre exemplu școlile din Alexandria și Antiohia); tradiții diverse, dar unite și înrădăcinate toate în fundamentul comun, stabil și de neclintit al credinței.
22. d) Tradiția care a fost cunoscută și trăită de către sfinții părinți nu se prezintă ca un bloc monolitic, imobil și sclerozat, ci ca un organism multiform în care pulsează viața. Este o practică de viață și de doctrină care cunoaște, pe de o parte, chiar și incertitudini, tensiuni și căutări sterile, iar pe de altă parte, decizii oportune și curajoase, care se vor dovedi de o însemnată originalitate și de o importanță decisivă. A urma tradiția vie a sfinților părinți nu înseamnă a se agăța de trecut ca atare, ci a adera cu simțul siguranței și libertatea elanului la linia credinței, menținând o orientare constantă către fundament: ceea ce este esențial, ceea ce este durabil și nu se schimbă. Este vorba de o fidelitate absolută, în multe cazuri trăită și demonstrată „usque ad sanguinis effusionem”, față de dogmă și acele principii morale și disciplinare care își arată funcția de neînlocuit și rodnicia tocmai în momentele în care încep să se nască lucruri noi.
23. e) Sfinții părinți sunt deci mărturisitori și garanți ai unei autentice tradiții catolice și, de aceea, autoritatea lor în chestiuni teologice a fost și rămâne mereu de o importanță deosebită. Când era necesară denunțarea devierilor unor determinate curente de gândire, Biserica a făcut mereu apel la sfinții părinți ca și garanție de adevăr. Diferite concilii ecumenice, ca de exemplu cele din Calcedon și Trento, își încep declarațiile solemne cu un apel la tradiția patristică, folosind formula: (Urmându-i pe sfinții părinți… etc.). Tot la ei se fac referințe și în cazurile în care chestiunea este deja considerată rezolvată, prin apelul făcut la Sfânta Scriptură.
La Conciliul Tridentin[22] și Vatican I[23] a fost enunțat în mod explicit principiul că unanimul consens al sfinților părinți constituie regula sigură de interpretare a Scripturii, principiu care a fost mereu trăit și practicat în istoria Bisericii, și care se identifică cu cel al normelor tradiției formulate de către Vincențiu din Lerine[24] și, cu mult timp înainte, de către sfântul Augustin.
24. f) Exemplele și învățăturile sfinților părinți, mărturisitori ai tradiției, au fost în mod deosebit evaluate și puse în valoare de către Conciliul Vatican II, care, tocmai datorită lor, a putut să dobândească o conștiință mai vie pe care Biserica o are despre sine însăși, și să individualizeze calea cea sigură, în deosebi pentru reînnoirea liturgică, pentru un dialog ecumenic fructuos și pentru un contact cu religiile necreștine, făcând să rodească în circumstanțele zilelor noastre vechiul principiu al unității în diversitate și al progresului în continuitatea tradiției.
25. Delicatul proces de maturizare al creștinismului în lumea culturii antice, și necesitatea definirii conținutului misterelor creștine în comparație cu cultura păgână și cu ereziile, îi vor stimula pe sfinții părinți în aprofundarea și ilustrarea rațională a credinței cu ajutorul categoriilor de gândire elaborate mai bine de filozofiile timpurilor lor și mai ales de rafinata filozofie greacă. Una dintre sarcinile istorice mai importante a fost aceea de a da viață științei teologice și de a stabili în serviciul său unele coordonate și norme de acțiune care se vor revela valabile și fructuoase chiar și pentru secolele viitoare, așa cum va demonstra în opera sa sfântul Toma de Aquino, autor fidel operelor sfinților părinți.
În activitatea aceasta a teologilor se conturează în sfinții părinți unele momente și atitudini particulare, care sunt de mare interes și de care trebuie să se țină cont și astăzi în studiile sacre:
a) continuul apel la Sfânta Scriptură și sensul tradiției;
b) conștiința originalității creștine, recunoscând chiar și adevărurile conținute în cultura păgână;
c) apărarea credinței ca bine suprem și aprofundarea continuă a conținutului revelației;
d) sensul misterului și experiența divinului.
a) Apelul la Sfânta Scriptură, sensul tradiției
26. 1) Sfinții părinți sunt, în mod esențial și în primul rând, comentatori ai Sfintei Scripturi: „divinorum librorum tractatores”[25]. În această activitate este adevărat că, din punctul nostru actual de vedere, metoda lor prezintă anumite limite evidente. Ei nu cunoșteau și nu puteau să cunoască resursele de ordin filologic, istoric, antropologico-culturale, și nici tematicile de cercetare, de documentare, de elaborare științifică ce stau la dispoziția exegezei moderne, și, de aceea, o parte din activitatea lor exegetică este considerată efemeră, trecătoare. Cu toate acestea însă, meritele lor pentru o mai bună înțelegere a cărților sacre sunt incalculabile. Ei rămân pentru noi adevărați maeștri și se poate zice chiar superiori, sub atâtea aspecte, exegeților evului mediu și a perioadei moderne „printr-un fel de suavă intuiție a lucrurilor cerești, printr-o admirabilă penetrare a spiritului, mulțumită cărora avansează în profunzimea cuvântului dumnezeiesc”[26]. Exemplul sfinților părinți poate de fapt să-i învețe pe exegeții moderni posibilitatea unui contact într-adevăr religios cu Sfânta Scriptură, ca de altfel și o interpretare care se încadrează în mod constant în criteriul de comuniune cu experiența Bisericii, care traversează istoria sub îndrumarea Duhului Sfânt. Când aceste două principii interpretative, religios și specific catolic, sunt uitate, studiile exegetice moderne rezultă deseori sărăcite și deformate.
Sfânta Scriptură era pentru sfinții părinți obiectul unei venerații necondiționate, era fundament al credinței, argument constant de predicare, aliment al pietății, sufletul teologiei. I-au susținut mereu originea divină, inerența, normativitatea, inepuizabila bogăție de vigoare pentru spiritualitate și doctrină. Este suficient să ne amintim ceea ce scria sfântul Irineu despre Scripturi: ele „sunt perfecte, pentru că sunt dictate de Cuvântul lui Dumnezeu și de Duhul său”[27], iar cele patru evanghelii reprezintă „fundamentul și coloana credinței noastre”[28].
27. 2) Teologia s-a născut din activitatea exegetică a sfinților părinți, „in medio Ecclesiae”, și mai ales în adunările liturgice, în contact cu necesitățile spirituale ale poporului lui Dumnezeu. Acea exegeză, în care viața spirituală se contopește cu reflecția rațională teologică, țintește mereu către esențial, în fidelitate față de întregul sfânt depozit al credinței. Ea este centrată în totalitate în misterul lui Cristos, căruia îi adaugă toate adevărurile particulare într-o sinteză minunată. În loc de a se pierde în numeroasele problematici marginale, sfinții părinți încearcă să îmbrățișeze totalitatea misterului creștin, urmărind dezvoltarea fundamentală a revelației și a economiei mântuirii, care pleacă de la Dumnezeu, prin Cristos, și ajunge la Biserică, sacrament al unirii cu Dumnezeu și dătătoare de har divin, pentru a reveni apoi la Dumnezeu. Datorită acestei intuiții, datorată sensului lor viu de comuniune eclezială, vecinătății lor față de originile creștine și familiarității lor cu Scriptura, sfinții părinți privesc întregul în centralitatea sa, făcând ca acest întreg să fie prezent în fiecare dintre părțile sale, legând de el orice chestiune periferică. De aceea, urmându-i pe sfinții părinți în acest itinerar teologic se obține mai ușor nucleul esențial al credinței și „specificul” identității noastre creștine.
28. 3) Venerația și fidelitatea sfinților părinți față de Cărțile Sfinte, se dezvoltă în același ritm cu venerația și fidelitatea lor față de tradiție. Ei nu se consideră stăpâni, ci servitori ai Sfintelor Scripturi, primindu-le din Biserică, citindu-le, comentându-le în Biserică și pentru Biserică, în conformitate cu regula credinței propusă și ilustrată de către tradiția eclezială și apostolică. Mai sus-amintitul sfântul Irineu, mare iubitor și susținător al Cărților Sfinte, spune că cel care vrea să cunoască adevărul trebuie să privească la tradiția apostolilor[29], și adaugă că dacă aceștia nu ne-ar fi lăsat Scripturile, ar fi fost suficientă pentru instrucția și mântuirea noastră tradiția[30]. Însuși Origene, care a studiat cu atâta dragoste și pasiune Scripturile, și a făcut atât de mult pentru înțelegerea lor, declară în mod deschis că trebuie să fie crezute ca și adevăruri de credință doar acele adevăruri care în nici un mod nu se îndepărtează de „tradiția ecleziastică și apostolică”[31], făcând astfel din tradiție norma interpretativă a Scripturii. Sfântul Augustin apoi, care-și găsea „delectarea” în meditarea Scripturilor[32], exprimă acest principiu într-un mod extraordinar de convingător și de clar, care se referă și la tradiție: „Nu aș crede în evanghelie dacă autoritatea Bisericii nu m-ar îndemna la aceasta”[33].
29. 4) De aceea, Conciliul Vatican II, când a declarat că „sfânta tradiție și Sfânta Scriptură constituie tezaurul unic al cuvântului lui Dumnezeu încredințat Bisericii”[34] nu a făcut altceva decât să confirme un vechi principiu teologic, practicat și mărturisit de către sfinții părinți. Acest principiu care a iluminat și a călăuzit întreaga lor activitate exegetică și pastorală, în mod sigur rămâne valabil și pentru teologii și păstorii sufletelor de azi. Rezultă, așadar, în mod concret că, întoarcerea la Sfânta Scriptură, care este una dintre caracteristicile majore ale vieții actuale a Bisericii, trebuie să fie însoțită de întoarcerea la tradiția atestată de către scrierile patristice, dacă vrem să producă roadele sperate.
b) Originalitate creștină și înculturare
30. 1) O altă caracteristică importantă și de mare actualitate a metodei teologice a sfinților părinți este aceea că ea oferă lumina pentru a înțelege „mai limpede pe ce căi credința, ținând seama de filozofia și înțelepciunea popoarelor, poate să iasă în întâmpinarea rațiunii”[35]. Într-adevăr, sfinții părinți au extras din Scriptură și din tradiție conștiința clară a originalității creștine, adică ferma convingere că învățătura creștină conține un nucleu esențial al adevărurilor revelate, care constituie norma pentru judecarea înțelepciunii umane și pentru a distinge adevărul de eroare. Dacă această convingere i-a dus pe unii dintre ei să respingă aportul acestei înțelepciuni și să-i considere pe filozofi aproape „patriarhi ai ereticilor”, nu i-a împiedicat pe cei mai mulți să primească această contribuție cu interes și recunoștință, ca pe o manifestare a unicului izvor de înțelepciune, care este Cuvântul. Este suficient să-i amintim în acest context pe sfântul Iustin Martirul, Clement Alexandrinul, Origene, sfântul Grigore de Nyssa și, în mod cu totul deosebit, pe sfântul Augustin care, în opera sa De doctrina christiana, a trasat un program pentru o astfel de activitate: „Dacă cei care se cheamă filozofi au spus lucruri adevărate și în consonanță cu credința noastră…, nu numai că nu trebuie să ne inspire frică, dar… trebuie să fie făcut apel la ei spre folosul nostru… Oare nu tocmai aceasta o fac mulți dintre bunii noștri credincioși?… Ciprian… Lactanțiu… Victorin… Octat, Ilarie, pentru a nu vorbi decât despre cei morți, și o nenumărată mulțime de greci?”[36].
31. 2) Acestui studiu de asimilare i se adaugă un altul, nu mai puțin important și inseparabil de acesta, pe care-l vom putea chema studiu de dezasimilare. Ancorați în norma credinței, sfinții părinți au acceptat multe dintre contribuțiile filozofiei greco-romane, dar au respins gravele erori, evitând în mod particular pericolul sincretismului atât de răspândit în cultura elenistică dominantă în acele timpuri, dar și raționalismul care amenința să reducă credința doar la aspectele acceptabile pentru raționalitatea elenistică. „Împotriva marilor lor greșeli – scrie sfântul Augustin – trebuie să apărăm doctrina creștină”[37].
32. 3) Datorită acestui prudent discernământ al valorilor și limitelor ascunse în diversele forme ale culturii antice, au fost deschise noi căi către adevăr și noi posibilități pentru predicarea evangheliei. Instruită de către sfinții părinți greci, latini, sirieni… Biserica, „într-adevăr, încă de la începutul istoriei sale, a învățat să exprime mesajul lui Cristos cu ajutorul conceptelor și limbilor diferitelor popoare; mai mult, s-a străduit să-l ilustreze cu înțelepciunea filozofilor, și aceasta pentru a adapta evanghelia, în limitele cuvenite, atât la înțelegerea tuturor cât și la exigențele înțelepților”[38]. Cu alte cuvinte, sfinții părinți, conștienți de valoarea universală a revelației, și-au început marea operă de înculturare creștină, așa cum obișnuim să spunem azi. Au devenit exemplul unei întâlniri rodnice dintre credință și cultură, dintre credință și rațiune rămânând îndrumători pentru Biserica din toate timpurile, care s-a angajat să predice evanghelia la oameni din culturi atât de diferite și să opereze în mijlocul lor.
Se poate observa cum, datorită unei astfel de atitudini a sfinților părinți, Biserica se arată chiar de la începuturile sale, „prin natura sa, misionară”[39], chiar și la nivelul gândirii și al culturii, și de aceea Conciliul Vatican II stabilește că „această propovăduire adaptată a cuvântului revelat trebuie să rămână legea oricărei evanghelizări”[40].
c) Apărarea credinței, progres dogmatic
33. 1) În interiorul Bisericii, întâlnirea dintre credință și rațiune a oferit ocazie la multe și îndelungi controverse care s-au referit mai ales la marile teme ale dogmei trinitare, cristologice, ecleziologice, antropologice, escatologice. În astfel de ocazii, sfinții părinți, în apărarea adevărurilor care privesc însăși esența credinței, au fost autorii unui mare pas în înțelegerea mai aprofundată a conținuturilor dogmatice, aducând un serviciu imens progresului teologiei. Activitatea lor apologetică, exercitată printr-o conștientă grijă pastorală spre binele spiritual al credincioșilor, a fost un mijloc providențial pentru a duce la maturizare întregul trup al Bisericii. Așa cum spunea sfântul Augustin în fața creșterii numărului ereticilor: „Dumnezeu a permis răspândirea lor, pentru ca să nu ne hrănim doar cu lapte și să nu rămânem în starea unei grosolane copilării”[41], deoarece „multe chestiuni privitoare la credință sunt ridicate de către eretici, cu o neliniște înșelătoare; pentru a le putea apăra, împotriva acelora trebuie examinate cu mai multă sârguință, înțelese cu mai multă claritate, propovăduite cu mai multă insistență, astfel încât chestiunea pusă în discuție de către adversar să devină ocazie de învățătură”[42].
34. 2) Astfel, sfinții părinți au devenit începătorii unui procedeu rațional aplicat elementelor revelației, promotori iluminați ai acelui „intelectus fidei”, care aparține esenței oricărei teologii autentice. Sarcina lor providențială a fost nu numai apărarea creștinismului, dar și reelaborarea acestuia în ambientul cultural greco-roman: să găsească noi formule pentru exprimarea unei doctrine vechi, formule nebiblice pentru o doctrină biblică; într-un cuvânt, prezentarea credinței în forma unui discurs uman, deplin catolic și capabil să exprime conținutul dumnezeiesc al revelației, protejându-i mereu identitatea și transcendența. Numeroase concepte introduse de ei în teologia trinitară și cristologică (spre exemplu, ousia, hypostasis, psyhis, agenesia, genesis, ekporeusis etc.) au desfășurat un rol determinant în istoria conciliilor și au pătruns în formulele dogmatice, devenind o componentă actuală a limbajului nostru teologic.
35. 3) Progresul dogmatic realizat de către sfinții părinți, nu ca un proiect abstract pur intelectual, ci de cele mai multe ori în omilii, în mijlocul activităților liturgice și pastorale, constituie un optim exemplu în continuitatea tradiției. Pentru ei, „credința catolică provenită din doctrina apostolilor… și primită printr-o serie de succesiuni” trebuia „transmisă nealterată urmașilor”[43]. De aceea a fost tratată de către ei cu cel mai mare respect, cu fidelitate deplină față de fundamentul ei biblic, și în același timp cu o justă deschidere de spirit față de noile necesități și circumstanțe culturale; cele două caracteristici ale tradiției vii a Bisericii.
36. 4) Aceste prime schițe de teologie transmise de către sfinții părinți pun în evidență unele dintre atitudinile lor fundamentale față de „datul” revelat, atitudini ce pot fi considerate de o valoare permanentă și deci valabile și pentru Biserica de astăzi. Este vorba despre un fundament stabilit o dată pentru totdeauna, la care teologia posterioară trebuie să facă referință mereu, și, dacă este necesar, să se reîntoarcă la aceasta. Este vorba de un patrimoniu care nu este exclusiv al unei Biserici particulare, ci aparține tuturor creștinilor. Într-adevăr, el se naște în perioada precedentă rupturii dintre Orientul și Occidentul creștin, transmițând comori comune de spiritualitate și doctrină: o masă încărcată la care teologii diverselor confesiuni pot să se întâlnească mereu. Sfinții părinți sunt de fapt părinți atât ai ortodoxiei orientale cât și ai teologiei latine catolice, sau ai teologiei protestanților și ai anglicanilor, obiect comun de studiu și de venerație.
d) Sensul misterului, experiența divinului
37. 1) Dacă sfinții părinți au dat în atâtea ocazii mărturia responsabilității lor de gânditori și cercetători în ceea ce privește revelația, urmând, am putea spune, programul lui „credo ut intelligam” și al lui „intelligo ut credam”, întotdeauna au făcut-o ca și autentici oameni ai Bisericii, cu adevărat credincioși, fără a compromite nici măcar în cea mai mică măsură puritatea, sau, cum se exprimă sfântul Augustin, „virginitatea”[44] credinței. De fapt, ei, ca „teologi”, nu puneau accentul în mod exclusiv pe resursele rațiunii, ci și pe acelea în mod propriu religioase, oferite de către cunoașterea de tip afectiv și existențial, ancorată în unirea profundă cu Cristos, alimentată de rugăciune și susținută de harul și de darurile Duhului Sfânt. În activitatea lor de teologi și de păstori se manifesta la cel mai înalt nivel sensul profund al misterului și experiența divinului care îi proteja împotriva tentațiilor ce reveneau mereu, atât din partea raționalismului prea exagerat, cât și din partea unui fideism plat și resemnat.
38. 2) Primul lucru care surprinde în teologia lor este sensul viu al transcendenței adevărului divin conținut în revelație. Spre deosebire de mulți gânditori antici și moderni, ei dau dovadă de o mare umilință în fața misterului lui Dumnezeu conținut în Sfintele Scripturi, pe care în modestia lor preferă doar să le comenteze, atenți la a nu adăuga nimic din ceea ce le poate altera autenticitatea. Se poate spune că această atitudine de respect și umilință nu este altceva decât conștiința vie a limitelor de nedepășit pe care intelectul uman le trăiește în fața transcendenței divine. Este suficient să ne amintim aici, în afară de omiliile sfântului Ioan Gură de Aur Asupra necuprinderii lui Dumnezeu, de ceea ce scrie textual sfântul Ciril, episcopul Ierusalimului, adresându-se catehumenilor; „Când este vorba de Dumnezeu, să-ți mărturisești ignoranța este o mare știință”[45]; așa cum după el, episcopul din Hippona, sfântul Augustin, va spune cu valoare de sentință poporului său: „În locul unei științe temerare, este de preferat o ignoranță fidelă”[46]. Înaintea lor, sfântul Irineu afirmase că generarea Cuvântului este de nedescris, și că cei care pretind s-o explice „și-au pierdut mințile”[47].
39. 3) Prezentat fiind acest viu sens spiritual, imaginea pe care sfinții părinți ne-o oferă despre ei înșiși este aceea a unor oameni care nu numai studiază, dar mai ales experimentează și lucruri divine, așa cum spunea Dionisie numit Pseudo-Areopagitul despre maestrul său Ioret: „Non solum dicenssed et aptiens divina”[48]. Ei sunt de cele mai multe ori specialiști ai vieții supranaturale, care comunică ceea ce au văzut și gustat în contemplarea lucrurilor divine, dar și ceea ce au cunoscut prin iubire „per quandam connaturalitatem”, după cum spunea sfântul Toma de Aquino[49]. În modul lor de exprimare, deseori se percepe accentul aromat al misticilor, care lasă să se observe o mare familiaritate cu Dumnezeu, o experiență trăită în misterul lui Cristos și al Bisericii și un contact constant cu izvoarele pure ale vieții teologice considerată de ei ca situație fundamentală a vieții creștine. Se poate spune că, în sensul augustinianului „intellectum valde ama”[50], sfinții părinți apreciază cu siguranță utilitatea speculației, dar știu că aceasta nu este suficientă. În același efort intelectual pentru înțelegerea propriei credințe, ei practică iubirea, care, făcându-i prieteni pe cunoscut și cunoscător,[51] devine prin însăși natura sa izvor de nouă cunoaștere. Într-adevăr, „nici un bine nu este în mod perfect cunoscut, dacă nu este în mod perfect iubit”[52].
40. 4) Aceste principii metodologice, urmate și trăite în mod practic și nu doar afirmate în mod expres, au constituit și obiectul unor explicite reflecții ale sfinților părinți. Gândindu-ne la acest lucru, este suficient să ne referim la sfântul Grigore din Nazianz, care în prima din cele cinci faimoase orații teologice ce-i aparțin, dedicate modului de a face teologie, vorbește de necesitatea moderației, a umilinței, a purificării interioare, a rugăciunii. La fel spune și sfântul Augustin, care, amintind locul pe care credința îl are în viața Bisericii și vorbind despre funcția pe care o desfășoară teologii, scrie că ei trebuie sa fie „pe deplin învățați și cu adevărat spirituali”[53]. Se dă exemplu pe sine însuși când scrie opera De Trinitate, îndreptată ca răspuns „zgomotoșilor raționaliști”, care, „disprețuind începuturile umile ale credinței, se lasă înșelați de o necoaptă și perversă dragoste pentru rațiune”[54].
Datorită motivațiilor expuse, se poate spune că activitatea sfinților părinți este încă actuală. Ei rămân maeștri ai teologilor; reprezentanți ai unui moment important, decisiv care nu poate fi eliminat din teologia Bisericii; modele pentru felul în care au știut să-și desfășoare activitatea teologică; izvoare autoritare și mărturii de neînlocuit pentru informațiile pe care au știut să le obțină prin reflecție și prin meditarea elementului revelat.
3.- Bogăție culturală, spirituală și apostolică
41. Scrierile patristice, dincolo de profunzimea lor teologică, se disting și datorită marilor lor valori culturale, spirituale și pastorale pe care le conțin. Sub acest aspect, ele sunt după Sfânta Scriptură, așa cum stabilește decretul Presbyterorum Ordinis (nr. 19), unul dintre principalele izvoare ale formării teologice și un „medicament spiritual” care îi însoțește pe preoți pe toată durata activității lor.
42. a) Sfinții părinți latini, greci, sirieni, armeni…, dincolo de contribuția pe care au adus-o patrimoniului literar al propriilor lor națiuni, sunt - chiar dacă fiecare într-un fel și într-o măsură diferită – ca și clasicii culturii creștine, o cultură care, fondată și construită de ei, poartă pentru totdeauna semnul de neșters al paternității lor. Diferit de literaturile naționale, care exprimă și plasmează geniul fiecărui popor, patrimoniul sfinților părinți este cu adevărat „catolic”, universal, pentru că ne învață cum să devenim și cum să ne comportăm ca oameni demni și adevărați creștini. Datorită sensului viu asupra supranaturalului, și pentru discernământul lor în ceea ce privește valorile umane legate de specificitatea creștinismului, operele lor au fost în secolele trecute un excelent instrument de formare pentru generații întregi de preoți, și rămân indispensabile chiar și pentru Biserica de astăzi.
43. b) Din punct de vedere cultural, este foarte important faptul că numeroși sfinți părinți au primit o foarte bună formare în disciplinele vechii culturi greci și romane, de unde au împrumutat multe cunoștințe civile și spirituale, îmbogățindu-și astfel tratatele, catehezele și predicile lor. Ei, imprimând vechiului „humanitas” clasic pecetea creștină, au fost primii care au stabilit un contact între evanghelie și cultura profană, trasând pentru Biserică un bogat și angajant program cultural care a influențat profund secolele succesive, în mod deosebit, întreaga viață spirituală, intelectuală și socială a evului mediu[55]. Datorită magisteriului lor, mulți creștini ai primelor secole au avut acces la diversele sfere ale vieții publice (școli, administrație, politică) iar creștinismul a putut să valorifice ceea ce era valid în lumea antică, să purifice ceea ce era imperfect și să contribuie la crearea unei noi culturi și civilizații inspirate din evanghelie. De aceea, accesul la operele sfinților părinți înseamnă pentru viitorii preoți hrănirea din însăși rădăcinile culturii creștine, mai buna înțelegere a propriilor atribuții culturale în lumea de azi.
44. c) Referitor la spiritualitatea sfinților părinți, a fost relevat în paragraful precedent cum întreaga lor teologie este eminamente religioasă, o adevărată „știință sacră”, care în timp ce iluminează mintea, edifică și încălzește inima. Aici, dincolo de elementele și aspectele proprii teologiei, este bine să se pună în evidență unele comportamente și atitudini de ordin moral rezultat din operele lor ca și coeficient fundamental al progresivei expansiuni, deseori silențioasă, a fermentului evanghelic în societatea păgână, și rămas apoi pentru totdeauna imprimat în însăși conștiința și chipul Bisericii. Mulți dintre sfinții părinți erau „convertiți”; sensul noutății vieții creștine se unea în ei cu certitudinea credinței. Din aceasta se revărsa în comunitățile creștine din timpurile lor o „vitalitae explozivă”, o fervoare misionară, o climă de iubire ce inspira sufletele la eroismul vieții cotidiene personale și sociale, mai ales în ceea ce privește practica milosteniei, îngrijirea bolnavilor, a văduvelor și orfanilor, stima pentru femeie și pentru orice altă ființă umană, educarea fiilor, respectul pentru viața care se naște, fidelitatea conjugală, respectul și generozitatea în tratarea sclavilor, libertatea și responsabilitatea în fața autorităților publice, apărarea și susținerea săracilor și a celor oprimați, cu toate formele de mărturie evanghelică cerute de circumstanțele locului și ale timpului, împinsă uneori până la jertfa supremă a martiriului. Prin conduita inspirată de învățăturile sfinților părinți, creștinii se diferențiau de lumea înconjurătoare a lumii păgâne, exprimându-și noutatea din viața izvorâtă din Cristos, prin îmbrățișarea idealurilor ascetice ale fecioriei „propter regnum coelorum”, prin dezlipirea de bunurile lumești, prin penitență, prin viață monastică eremitică sau comunitară, practicând „sfaturile evanghelice” printr-o vigilentă așteptare a lui Cristos care trebuie să sosească. Multe forme de pietate privată (cum ar fi rugăciunea în familie, rugăciunile zilnice, practica postului) și comunitară (spre exemplu, sărbătorirea duminicii și a principalelor sărbători liturgice ca de altfel participarea la evenimentele mântuirii, venerarea preasfintei Fecioare Maria, privegherile, agapele etc.) se nasc în epoca patristică și-și primesc precisa semnificație teologico-spirituală din învățăturile sfinților părinți.
Este evident deci faptul că asidua familiaritate a seminariștilor cu operele sfinților părinți nu va putea decât să le întărească viața spirituală și liturgică, imprimând o caracteristică specială vocației lor, înrădăcinând-o în tradiția milenară a Bisericii, punând-o în comunicare directă cu bogăția și puritatea originilor. În același timp, îi va ajuta să descopere omul în totalitatea și unitatea sa: să recunoască și să urmeze acel ideal al umanității unificate și integrate în armonioasa dezvoltare a valorilor naturale și supranaturale, care este modelul antropologiei creștine.
45. d) Un alt motiv al fascinației și interesului operelor sfinților părinți este că ele au un caracter pastoral: adică sunt compuse pentru scopuri de apostolat. Operele lor sunt fie cateheze, fie omilii, sau sunt combateri ale ereziilor, răspunsuri și îndemnuri, exortații spirituale sau texte destinate instruirii credincioșilor. Se observă de aici implicarea pe care sfinții părinți au avut-o în problemele pastorale ale epocii lor. Ei își exercitau misiunea de maeștri și păstori, încercând în primul rând să mențină unit poporul lui Dumnezeu în credință, în cultul divin, în morală și în disciplină. De multe ori acționau în mod colegial, schimbându-și în mod reciproc scrisori cu caracter doctrinar și pastoral, cu scopul de a promova o linie de conduită comună. Ei nu se îngrijeau numai de binele spiritual al Bisericii lor particulare, ci și de cel al întregii Biserici. Unii dintre ei vor deveni apărători ai ortodoxiei și puncte de referință pentru ceilalți episcopi ai urbei catolice (spre exemplu, sfântul Atanasie în luptele antiariane, și sfântul Augustin în cele antipelagiane), influențând într-o oarecare măsură conștiința vie a Bisericii.
46. e) Nu se poate lăsa în umbră nici faptul că în activitatea lor pastorală sfinții părinți, chiar oferind observatorilor o bogată panoramă a celor mai variate problematici culturale și sociale ale epocii lor, totuși le încadrează mereu în coordonate clar supranaturale. Pentru ei este importantă integritatea credinței – ca fundament al mântuirii -, pentru ca să înflorească în caritate, legătura perfecțiunii, și aceasta să construiască omul nou și istoria nouă. În activitatea lor pastorală și în învățăturile lor, totul este îndreptat spre caritate, iar caritatea spre Cristos, calea universală de mântuire[56]. Ei orientează totul spre Cristos, recapitularea tuturor lucrurilor (sfântul Irineu), îndumnezeitor al oamenilor (sfântul Atanasie), fondator și stăpân al cetății lui Dumnezeu, care este comunitatea celor aleși (sfântul Augustin). În perspectiva lor istorică, teologică și escatologică, Biserica este Christus totus, care „aleargă și, alergând, își continuă peregrinarea, între prigoana lumii și mângâierile lui Dumnezeu, de la Abel, primul drept ucis de nelegiuitu-i frate, până la sfârșitul secolelor”[57].
47. Dacă în cele din urmă vrem să rezumăm motivele care ne provoacă la studierea operelor sfinților părinți, putem spune că ei au fost după apostoli, așa cum pe bună dreptate a spus sfântul Augustin, plantatorii, irigatorii, edificatorii, păstorii, hrănitorii Bisericii, care a putut să crească datorită activității lor atente și asidue[58]. Pentru ca Biserica să continue să crească, este indispensabilă cunoașterea integrală a doctrinei și operelor lor, care se disting prin faptul că sunt în același timp pastorale și teologice, catehetice și culturale, spirituale și sociale, excelente și se poate spune chiar unice în raport cu ceea ce s-a petrecut în alte epoci istorice. Tocmai această organică unitate a diverselor aspecte ale vieții și a misiunii Bisericii este cea care îi face pe sfinții părinți atât de actuali și rodnici chiar și pentru noi.
CUM SĂ-I STUDIEM PE SFINȚII PĂRINȚI
48. Din precedentele reflecții asupra situației actuale și asupra celor mai profunde motive ale studierii patristicii, se naște în mod spontan întrebarea referitoare la natura acesteia, la obiectivele ei și la metoda de urmat pentru a-i promova calitatea. Atât pentru profesori cât și pentru studenți se impun în acest sens numeroase sarcini, pentru ca să poată fi împlinită o operă de formare solidă, care să răspundă la cerințele doritei reînnoiri promovată în baza directivelor Conciliului Vatican II.
1.- Natura studiilor patristice și obiectivele lor
49. a) Este foarte importat ca acest sector al studiilor ecleziastice să fie clar delimitat, în conformitate cu natura și finalitățile sale, și să fie introdus în mod organic în contextul disciplinelor teologice. El se articulează în două sfere intercomunicante care se interesează de același obiect văzut sub aspecte diverse: pe de o parte patristica, cea care se ocupă de gândirea teologică a sfinților părinți, iar pe de altă parte patrologia, cea care are ca obiect de studiu viața și scrierile lor. În timp ce prima are un caracter propriu doctrinar și are multe raporturi cu dogmatica (dar și cu teologia morală și teologia spirituală, Sfânta Scriptură și liturgia), a doua se mișcă mai ales la nivelul cercetării istorice și a informației biografice și literare, găsindu-se într-o legătură naturală cu istoria Bisericii primare. Pentru caracterul lor teologic, patristica și patrologia se disting de literatura creștină primară, disciplină neteologică, și se poate spune literară, care studiază aspectele stilistice și filologice ale scriitorilor creștini primari.
50. b) În abordarea studiilor patristice trebuie să ne dăm seama înainte de toate de autonomia patristicii-patrologiei ca și disciplină de sine stătătoare, cu metodă proprie în cadrul celorlalte discipline și care este obiect de studiu în învățământul teologic. Autonomia sa, ca sector al teologiei în care se aplică în manieră riguroasă principiile metodei istorico-critice, este un element dobândit și, ca atare, trebuie să fie perceput de către student.
51. c) În particular, se așteaptă ca patrologia să ofere o bună panoramă a sfinților părinți și a operelor lor, cu caracteristicile lor individuale, situând în contextul istoric activitatea lor literară și pastorală. Cunoscând caracterul lor informativ-istoric, nimic nu împiedică faptul ca ea să se poată bucura de colaborare din partea profesorilor de istorie bisericească, atunci când acest lucru este cerut de exigențele unei mai mari economii a timpului disponibil sau din cauza insuficienței cadrelor profesorale. Dacă este necesar se poate chiar rezerva un spațiu mai larg studiului privat al studenților, făcându-se trimiteri la manuale bune, dicționare sau alte materiale bibliografice.
52. d) În ceea ce privește patristica, pentru ca aceasta să-și poată asuma în manieră satisfăcătoare sarcinile, trebuie să figureze ca disciplină de sine stătătoare, cultivând o strânsă colaborare cu dogmatica. De fapt, ambele discipline sunt chemate de către decretul Optatam totius (nr. 16) să se ajute și să se îmbogățească reciproc, cu condiția însă de a rămâne autonome și fidele metodelor lor specifice. Dogmatica desfășoară mai ales un serviciu de unitate. Ca și tuturor celorlalte discipline teologice, ea oferă și patristicii perspectiva unificatoare a credinței, ajutând-o să sistematizeze rezultatele parțiale și arătând calea de urmat în cercetarea și în activitatea didactică a profesorului. Serviciul pe care patristica îl oferă dogmaticii constă în delimitarea și precizarea operei de mediere a revelației lui Dumnezeu desfășurată de către sfinții părinți în Biserica și în lumea timpurilor lor. Este vorba de a descrie, cu deplin respect față de specificul metodei istorico-critice, cadrul teologiei și al vieții creștine din epoca patristică în întreaga sa realitate istorică. Din acest motiv, predarea patristicii, așa cum se exprimă documentul asupra formării teologice a viitorilor preoți, trebuie să tindă printre altele la „a da sens atât continuității discursului teologic, care răspunde elementelor fundamentale, cât și relativității sale, care corespunde aspectelor și aplicațiilor particulare” (Formarea teologică a viitorilor preoți, nr. 87).
53. a) Studiul patrologiei și al patristicii, în prima sa fază informativă, presupune consultarea manualelor și a altor materiale bibliografice, dar când se trece la tratarea delicatelor și complexelor probleme ale teologiei patristice, nici unul din aceste materiale nu poate să substituie consultarea directă a textelor sfinților părinți. Într-adevăr, la nivel academic și în cursuri speciale, patristica trebuie să fie predată și însușită mai ales prin contactul direct al profesorului sau studentului cu izvoarele patristice. Totuși, cunoscând dificultățile de care se lovesc studenții, va fi bine să se pună la dispoziția lor textele bilingve ale unor ediții recunoscute mai ales pentru seriozitatea lor științifică.
54. b) Studiul științific al textelor trebuie realizat cu metoda istorico-critică, așa cum în mod analog se aplică științelor biblice. Este necesar însă ca în folosirea acestei metode să se indice și limitele acesteia, să fie integrată cu prudență de moderna analiză literară și de hermeneutică printr-o adecvată călăuzire a studentului în înțelegerea, evaluarea și folosirea lor. Fiind vorba despre o disciplină teologică, ce în toate fazele sale procedează „ad lumen fidei”, libertatea în cercetare nu trebuie să reducă obiectul cercetării la sfera pluralității filologice sau a criticii istorice. Teologia pozitivă trebuie să recunoască, într-adevăr, ca primă supoziție, caracterul supranatural al obiectului său și necesitatea referinței la magister. De aceea, studenții trebuie să devină conștienți că rigoarea metodei, indispensabilă pentru validitatea obiectivă a oricărei cercetări patristice, nu exclude o prudentă schimbare de direcție și nici nu împiedică o participare activă a cercetătorului creștin, care în conformitate cu propriu-i „sensus fidei”, se situează și acționează într-un climat de credință.
55. c) Puritatea metodei mai sus amintite cere de altfel ca atât profesorul cât și studentul să fie liberi de prejudecăți sau preconcepții, care de obicei se manifestă în câmpul patristicii sub forma a două tendințe: acea de a se lega în mod material de scrierile sfinților părinți disprețuind tradiția vie a Bisericii și considerând Biserica postpatristică până azi în progresivă decadență; și aceea de a instrumenta elementul istoric într-o actualizare arbitrară, care nu ține cont de progresul legitim și de obiectivitatea situației.
56. d) Motive științifice dar și practice, cum ar fi spre exemplu o utilizare mai rațională a timpului, sugerează avantajul colaborării dintre disciplinele interesate în mod mai direct de sfinții părinți. Contactul interdisciplinar își găsește locul primar în dogmatică, unde se operează sinteza; dar de acest contact pot beneficia și multe alte discipline (teologia morală, teologia spirituală, liturghia, și în mod deosebit Sfânta Scriptură) care prin accesul la izvoarele patristice au nevoie de o continuă îmbogățire și reînnoire. Modurile concrete ale unei astfel de colaborări vor varia în funcție de circumstanțe; posibilitățile și exigențele de la nivelul cursurilor instituționale sunt diferite de cele ridicate de cursurile academice de specialitate.
57. a) Materia, obiectul cursului de patristică-patrologie, este cea codificată de practica școlară și tratată din manualele clasice: viața, scrierile și doctrina sfinților părinți și a scriitorilor bisericești ai antichității creștine; sau, cu alte cuvinte, profilul biografic al sfinților părinți și expunerea literară, istorică și doctrinară a scrierilor lor. Vastitatea materiei impune însă, referitor la aceasta, necesitatea unei limitări, recurgând la anumite alegeri.
58. b) Profesorul va trebui, înainte de toate, să transmită studenților nu doar cunoștințe despre sfinții părinți, ci și dragostea pentru aceștia. Pentru a face acest lucru nu este atât de necesară insistența asupra informațiilor bio-bibliografice, cât mai ales contactul cu izvoarele. În acest scop va trebui să se facă o alegere intre diversele moduri de prezentare a materiei, care în mod substanțial sunt următoarele patru:
1) analitic – permite studiul fiecărui sfânt părinte în parte, mod de studiu aproape imposibil, știind numărul mare al acestora și timpul restrâns rezervat acestui studiu;
2) panoramic – își propune să arunce o privire generală asupra epocii patristice și a reprezentanților săi: mod util de studiu pentru o introducere inițială, nu însă pentru un contact cu izvoarele sau pentru aprofundarea acestora;
3) monografic – insistă pe studierea unora dintre cei mai reprezentativi sfinți părinți, în mod particular potriviți pentru prezentarea concretă a metodei de apropiere de aceștia, precum și pentru aprofundarea gândirii lor;
4) tematic – ia în considerație unele argumente fundamentale și le urmărește progresul din operele patristice.
59. c) O dată făcută această primă alegere, va fi necesară o alta; aceea a textelor de citit, de examinat, de explicat. Este de preferat ca alegerea să cadă în primul rând pe texte care tratează în mod deosebit chestiuni teologice, spirituale, pastorale, catehetice sau sociale, texte care sunt în general mai atractive și mai ușoare, lăsându-le pe cele doctrinare care sunt mai dificile unui ulterior studiu. Acestea vor fi studiate printr-un continuu contact profesor-student, în timpul cursurilor, colocviilor, seminariilor, în diversele informări. Va lua naștere astfel acea familiaritate cu sfinții părinți care este cel mai bun rod al învățării. Însă adevărata încoronare a operei formative se realizează doar dacă studentul reușește să-și găsească printre sfinții părinți un prieten al cărui spirit să-l asimileze.
60. d) Studiile patristice nu se pot lipsi de o solidă cunoaștere a istoriei Bisericii, care face posibilă o viziune unitară a problemelor, a evenimentelor, a experiențelor, a progreselor doctrinare, spirituale, pastorale și sociale din diverse epoci. În acest fel ne putem da seama de faptul că gândirea creștină, chiar dacă începe cu sfinții părinți, nu se termină cu ei. Rezultă deci că studiul patristicii și al patrologiei nu poate face abstracție de tradiția posterioară, inclusiv cea scolastică, mai ales datorită prezenței sfinților părinți în această tradiție. Doar în acest fel se poate vedea unitatea și dezvoltarea pe care aceasta o suferă, dar și înțelegerea sensului revenirii la trecut. Această dezvoltare nu va apărea ca un arheologism inutil, ci ca un real studiu creativ care ne ajută să cunoaștem mai bine timpurile noastre și să pregătim viitorul.
DISPOZIȚII PRACTICE
Așa cum rezultă din tot ceea ce a fost mai sus prezentat, studiile patristice constituie o componentă esențială și o tematică stimulantă a învățământului teologic și a întregii formări preoțești. Este de aceea necesară luarea unor măsuri potrivite pentru promovarea acestora, astfel încât să poată ocupa în seminarii și în facultățile teologice un loc care să corespundă importanței lor.
61. 1) Aceste studii, atingând în mod direct scopul învățământului teologic, trebuie să fie considerate ca disciplină importantă ce trebuie predată separat printr-o metodă și cu ajutorul unei materii care îi este proprie. Rămânând valabil ceea ce s-a spus mai sus referitor la „patrologie” (nr. 51), această materie nu se poate identifica cu istoria Bisericii, nici cu istoria dogmaticii, și cu atât mai puțin cu literatura creștină primară.
62. 2) În „Ratio istitutionis sacerdotalis” și în relativele programe de studii să se dedice patrologiei-patristicii atenția necesară definind cu grijă conținuturile și metodele și atribuind acestora un suficient număr de ore săptămânale. Nu pare excesivă o perioadă de predare care să se extindă cel puțin pe durata a trei semestre cu două ore săptămânale.
63. În facultățile teologice, dincolo de obișnuitele cursuri instituționale ale ciclului I, se vor organiza seminarii cu relativele lucrări prezentate de studenți și se vor promova lucrările scrise pe diferite teme patristice. În ciclul II, de specializare, să se aibă în vedere stimularea interesului științific al studenților prin cursuri speciale și lucrări scrise, prin care aceștia să poată dobândi o mai profundă cunoaștere a diverselor teme metodologice și doctrinare și să se pregătească pentru viitoarea lor misiune de învățători. Astfel de calități vor putea fi ulterior perfecționate în ciclul III, cu pregătirea tezelor pe teme patristice.
64. 4) În institutele de formare preoțească, pentru predarea patrologiei și patristicii vor trebui numiți profesori care au obținut specializarea în această materie în cadrul institutelor special înființate cu acest scop, cum ar fi de exemplu Institutul Patristic „Augustinianum” din Roma. Într-adevăr, este de dorit ca profesorul să aibă posibilitatea unui acces direct la izvoare printr-o justă metodă, în vederea explicării complete și echilibrate a gândirii sfinților părinți, să poată judeca după un criteriu matur operele colegilor în materie și să fie în posesia acelor calități umane și religioase care rezultă din familiaritatea sa cu sfinții părinți, familiaritate ce va trebui să o transmită și altora.
65. 5) Este de notat faptul că această specializare nu are valoare numai pentru învățământul patristic-patrologic, ci este foarte utilă și pentru predarea teologiei dogmatice, pentru o desfășurare eficace a activității catehetice, spirituale și liturgice, activități marcate de înțelepciunea și echilibrul etico-spiritual al sfinților părinți.
66. 6) Este clar că studiul sfinților părinți cere, de asemenea, instrumente și materiale adecvate, ca de exemplu o bibliotecă bine înzestrată din punct de vedere patristic (colecții, monografii, reviste, dicționare), dar și cunoașterea limbilor clasice și moderne. Fiind cunoscute deficiențele studiilor umaniste în școlile din zilele noastre, va trebui să se facă tot posibilul pentru a întări în institutele noastre de formare studiul limbilor greacă și latină.
67. Făcându-se ecou al vocii Conciliului Vatican II și al papilor, această congregație a vrut să readucă în atenția episcopilor și a superiorilor de mănăstiri un subiect de mare importanță pentru solida formare a preoților, a seriozității studiilor teologice, a eficacității activității pastorale în lumea contemporană. Congregația încredințează considerațiile făcute și dispozițiile luate responsabilității lor conștiente și marii lor iubiri pentru Biserică, pentru a se tinde pe cât posibil la realizarea idealului de formare adecvată preoților timpurilor noastre, chiar și sub acest aspect. În sfârșit, formulează dorința ca un mai atent studiu al sfinților părinți să-i poarte pe toți la o mai bună cunoaștere a cuvântului lui Dumnezeu și la o reînnoită tinerețe a Bisericii, care a avut și are în sfinții părinți pe maeștrii și modelele sale.
Roma, Palatul Congregației, 10 noiembrie 1989, sărbătoarea Sfântului Leon cel Mare
Card. William Baum, prefect
Jose Saraiva Martins, arhiep. tit. de Tuburnica, secretar
Note:
[1] La formazione teologica dei futuri sacerdoti, 85-88, 22 februarie 1976.
[2] IOAN PAUL al II-lea, Scrisoarea apostolică Patres Ecclesiae, AAS 72 (1980), 5, 2 ianuarie 1980.
[3] PAUL al VI-lea, Enciclica Ecclesiam suam, 6 august 1964: AAS 56 (1864), 627-628, 6 august 1964.
[4] Ratio fundamentalis instructionis sacerdotalis, 79.
[5] La formazione teologica dei futuri sacerdoti, 89 și 93.
[6] Id., 90 și 91.
[7] Id., 92 și 4b.
[8] Ratio fundamentalis instructionis sacerdotalis, 86.
[9] La formazione teologica dei futuri sacerdoti, 48.
[10] Id., 74.
[11] Id., 49.
[12] PAUL al VI-lea, Scrisoarea adresată Eminenței sale cardinal Michele Pellegrino cu ocazia centenarului morții lui J.P. Migne, AAS 67 (1975), 47, 10 mai 1975.
[13] IOAN PAUL AL II-LEA, Alocuțiunea Sono lieto, ținută profesorilor și studenților Institutului Patristic „Augustinianum”, AAS 74 (1982), 798, 8 mai 1982: „A intra deci în școala sfinților părinți, înseamnă a învăța să-l cunoști mai bine pe Cristos și să cunoști mai bine omul. Această cunoaștere, documentată și dovedită în mod științific, va ajuta enorm Biserica în misiunea de predicare la toți oamenii, - așa cum de altfel o face fără încetare – că doar Cristos este mântuirea omului”.
[14] PAUL al VI-lea, Alocuțiunea I nostri padri, cu ocazia inaugurării Institutului Patristic „Augustinianum”, AAS 62 (1970), 425, 4 mai 1970: „Ca păstori apoi, sfinții părinți au simțit necesitatea adaptării mesajului evanghelic la mentalitatea contemporană și să hrănească cu alimentul adevărului credinței pe ei înșiși și poporul lui Dumnezeu. Aceasta a făcut ca pentru ei cateheza, teologia, Sfânta Scriptură, liturghia, viața spirituală și pastorală să se conjuge într-o unitate vitală, și ca ei să nu vorbească doar intelectului, ci omului în totalitatea sa, cu gândire, voință și simțuri”.
[15] IOAN PAUL al II-lea, Exortația apostolică Catechesi tradendae, 12, AAS 71 (1979), 1287, 16 octombrie 1979.
[16] IOAN PAUL al II-lea, Alocuțiunea Sono lieto, adresată profesorilor și studenților Institutului Patristic „Augustinianum”, AAS 74 (1982), 796 s., 8 mai 1982.
[17] Ibd., 797 s.
[18] IOAN PAUL al II-lea, Scrisoarea apostolică Patres Ecclesiae, AAS 72 (1980), 6, 2 ianuarie 1980.
[19] SF. AUGUSTIN, Opus imp. c. Iul. 1,117: PL 45,1125.
[20] Id., Contra Iul. 2, 10, 34: PL 44,698.
[21] CONCILIUL VATICAN II, Constituția dogmatică Dei verbum, 8.
[22] CONCILIUL TRIDENTIN, Ed. Georessiana, V (Acta II) 91 ss.
[23] CONCILIUL VATICAN I, Coll Lac. 7, 251.
[24] Comm. primum 2,10: PL 50,639, 650.
[25] SF. AUGUSTIN, De lib. arb. III, 21, 55; De Trin. II, 1, 2: PL 32,1300; 42,845.
[26] PIUS al XII-lea, Scrisoarea enciclică Divino afflante Spiritu, AAS 35 (1943), 312, 30 septembrie 1943.
[27] Adv. haer., 2, 28, 2: PG 7,805.
[28] Ibd., 3, 1, 1: PG 7,844.
[29] Ibd., 3, 3, 1: PG 7,848.
[30] Ibd., 3, 4, 1: PG 7,855.
[31] De principiis 1, praef. 1; cf. In Mt. comm. 46: PG 11,116; cf. 13,1667.
[32] Confess. 11, 2 3; PL 32,889.
[33] Contra Ep. fund. 5, 6: PL 42,176.
[34] Constituția dogmatică Dei verbum, 10.
[35] CONCILIUL VATICAN II, Decretul Ad gentes, 22.
[36] De doctr. chr., 40, 60-61: PL 34,63.
[37] Retractr. 1, 1, 4: PL 32,587.
[38] CONCILIUL VATICAN II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 44.
[39] CONCILIUL VATICAN II, Decretul Ad gentes, 2.
[40] CONCILIUL VATICAN II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 44.
[41] SF. AUGUSTIN, Tract. in. Iob. 36, 6: PL 35,1666.
[42] Id., De civ. Dei, 16, 2, 1,: PL 41,477.
[43] Id., Tract. in Iob. 37, 6: PL 35,1672.
[44] SF. AUGUSTIN, Serm, 93, 4; 341, 5; etc.: PL 38,574; 39,1496.
[45] Catech. 6, 2: PG 33,542.
[46] Serm. 27, 4: PL 38,179.
[47] Adv. haer. 2, 28, 6.: PG 7,809.
[48] De divinis nominibus, II, 9: PG 3,674, cf. 648; citat de SF. TOMA DE AQUINO în S. Th. II-II, q. 45, a. 2.
[49] S. Th. II-II, 2. 45, a. 2.
[50] SF. AUGUSTIN, Ep. 120, 3, 13: PL 33,459.
[51] SF. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromata 2, 9: PG 8,975-982.
[52] SF. AUGUSTIN, De divv. qq. LXXXIII, q. 35, 2: PL 40,24.
[53] Ep. 118, 32: PL 33,448.
[54] De Trin. 1, 1, 1: PL 42,819.
[55] O mare influență în acest sens au avut-o mai ales cele două opere ale SF. AUGUSTIN: De civitate Dei și De doctrina christiana.
[56] SF. AUGUSTIN, De civ. Dei, 10, 32, 1-3: PL 41,312 ss.
[57] Id., De civ. Dei, 18, 51, 2: PL 41,614; cf. CONCILIUL VATICAN II, Constituția dogmatică Lumen gentium, nr. 8.
[58] Contro Iul. 2, 10, 34: PL 44,698.
Traducător: pr. William Bleiziffer
Copyright: Editura Presa Bună
Publicarea în original: 10.11.1989
Publicarea pe acest sit: 19.12.2019
Etichete: Congregația pentru Educația Catolică