Scrisoarea Papei către preoţi pentru Joia Mare

Scrisoarea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
către preoți pentru Joia Sfântă

Preaiubiți preoți,

1. Cu emoție, mă adresez vouă, așa cum este tradiția, pentru ziua de Joia Sfântă, ca și cum m-aș așeza împreună cu voi la masa aceea din Cenacol, unde Isus Domnul a celebrat împreună cu apostolii prima Euharistie: un dar făcut Bisericii, un dar care, deși ascuns sub vălurile sacramentale, îl face prezent „cu adevărat, în mod real, în mod substanțial” (Conciliul Tridentin, DS 1651) în toate tabernacolele și pretutindeni. În fața acestei prezențe deosebit de speciale, Biserica se pleacă întotdeauna în adorație: „Adoro te devote, latens Deitas”; ea se lasă purtată dintotdeauna de înălțările spirituale ale sfinților și, ca mireasă, se reculege într-o revărsare profundă de credință și iubire: „Ave, verum corpus natum de Maria Virgine”.

Isus a legat de darul acestei prezențe foarte speciale, care îl repropune în supremul act de jertfă și-l face hrană pentru noi, chiar în Cenacol, o misiune specifică a apostolilor și a succesorilor lor. De atunci, a fi apostol al lui Cristos, așa cum sunt episcopii și preoții care sunt părtași la misiunea lor, înseamnă a fi abilitați de a acționa in persona Christi capitis. Acest lucru se întâmplă în mod deosebit ori de câte ori se celebrează ospățul de jertfă al trupului și sângelui Domnului. Atunci, preotul îi dă lui Cristos chipul și glasul: „Faceți aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19).

Ce minunată este chemarea noastră, iubiții mei frați preoți! Cu adevărat putem să repetăm împreună cu psalmistul: „Ce-i voi da Domnului pentru tot ceea ce mi-a dat? Voi lua potirul mântuirii și voi lăuda numele Domnului” (Ps 116,12-13).

2. Cu ocazia remeditării acestui dar, în acest an aș vrea să mă opresc cu voi asupra unui aspect al misiunii noastre, asupra căruia anul trecut, cu această ocazie, v-am atras atenția. Cred că merită să mai fie aprofundat. Mă refer la misiunea pe care ne-a dat-o Domnul de a-l reprezenta nu numai în jertfa euharistică, ci și în sacramentul Reconcilierii.

Între cele două sacramente există o strânsă legătură. Euharistia, culmea economiei sacramentale, este și imagine: într-un anumit sens, toate sacramentele izvorăsc din ea și duc la ea. Acest lucru este valabil îndeosebi pentru sacramentul însărcinat să „mijlocească” iertarea lui Dumnezeu, care îl primește din nou în brațele sale pe păcătosul căit. Este adevărat că, reprezentând jertfa lui Cristos, Euharistia are și funcția de a ne elibera de păcat. În acest sens, Catehismul Bisericii Catolice amintește: „Euharistia nu ne poate uni cu Cristos fără a ne purifica în același timp de păcatele săvârșite și a ne apăra de cele viitoare” (nr. 1393). Totuși, în economia harului aleasă de Cristos, această energie purificatoare, realizând direct purificarea de păcatele lesne-iertătoare, urmărește numai în mod indirect păcatele de moarte, care prejudiciază în mod radical raportul credinciosului cu Dumnezeu și comuniunea sa cu Biserica. Tot Catehismul spune: „Euharistia nu este orânduită în vederea iertării păcatelor de moarte. Aceasta o realizează sacramentul Reconcilierii. Specificul Euharistiei este de a fi sacramentul celor care sunt în deplină comuniune cu Biserica” (nr. 1395).

Reafirmând acest adevăr, Biserica nu vrea să subevalueze rolul Euharistiei. Intenția sa este de a-i înțelege semnificația în cadrul întregii economii sacramentale, așa cum a fost descrisă de înțelepciunea mântuitoare a lui Dumnezeu. De altfel, aceasta este linia arătată fără încetare de apostol, atunci când le scria corintenilor: „Oricine va mânca pâinea și va bea potirul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat de trupul și sângele Domnului. Așadar, fiecare să se cerceteze pe sine și astfel să mănânce din această pâine și să bea din acest potir, căci cine mănâncă și bea fără să țină seama că este trupul Domnului, își mănâncă și bea propria lui osândă” (1 Cor 11,27-29). În acest avertisment paulin se află principiul conform căruia „cel care este conștient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtășanie” (CBC, nr. 1385).

3. Amintind acest adevăr, iubiți frați în preoție, simt dorința de a vă invita cu multă căldură, așa cum am făcut-o anul trecut, să redescoperiți personal și să faceți să fie redescoperită frumusețea sacramentului Reconcilierii. Din diferite motive, de câteva decenii acest sacrament suferă o anumită criză, la care m-am referit de mai multe ori, voind ca asupra lui să reflecteze chiar un sinod al episcopilor, ale cărui indicații le-am adunat apoi în îndemnul apostolic Reconciliatio et paenitentia. Pe de altă parte, nu pot să nu amintesc cu bucurie profundă semnalele pozitive care au arătat, mai ales în anul jubiliar, că acest sacrament, dacă este prezentat și celebrat cum se cuvine, poate să fie redescoperit mult și de către tineri. O atare redescoperire este favorizată, desigur, de exigența de comunicare personală, care astăzi a devenit tot mai dificilă din cauza ritmurilor frenetice ale societății tehnologice, dar tocmai pentru aceasta este simțită tot mai mult ca o necesitate vitală. Desigur, în întâmpinarea acestei necesități se poate veni în diferite moduri. Dar cum să nu recunoaștem că sacramentul Reconcilierii, deși nu se poate confunda cu diferitele terapii de tip psihologic, oferă din belșug un răspuns semnificativ și acestei exigențe? Acest lucru îl face punându-l pe penitent în raport cu inima milostivă a lui Dumnezeu prin intermediul chipului prietenos al unui frate.

Da, cu adevărat mare este înțelepciunea lui Dumnezeu, care, prin instituirea acestui sacrament, s-a îngrijit și de o necesitate profundă și de neeliminat a inimii umane. Noi trebuie să fim interpreți iubitori și luminați ai acestei înțelepciuni prin intermediul contactului personal, pe care suntem chemați să-l stabilim cu atâția frați și surori în celebrarea Pocăinței. În acest sens, doresc să reafirm că celebrarea personală este forma obișnuită de administrare a acestui sacrament, și numai în „cazuri de necesitate gravă” este legitimă recurgerea la forma comunitară cu mărturisire și dezlegare colectivă. Sunt foarte cunoscute condițiile cerute pentru o astfel de dezlegare, amintind că oricum niciodată nu există scutire de la o ulterioară mărturisire individuală a păcatelor grave, pe care credincioșii trebuie să se angajeze să o facă pentru ca să fie validă dezlegarea (cf. CBC, nr. 1483).

4. Să descoperim cu bucurie și încredere acest sacrament. Înainte de toate să-l trăim pentru noi înșine, ca o exigență profundă și un har așteptat mereu, pentru a reda vigoare și elan drumului nostru de sfințenie și slujirii noastre.

În același timp, să ne străduim să fim slujitori autentici ai milostivirii. Știm că în acest sacrament, ca în toate celelalte, în timp ce dăm mărturie despre un har care vine de sus și lucrează prin putere proprie, noi suntem chemați să fim instrumentele sale active. Cu alte cuvinte – și acest lucru ne umple de responsabilitate – Dumnezeu se bazează și pe noi, pe disponibilitatea și fidelitatea noastră, pentru a realiza în inimi minunățiile sale. În celebrarea acestui sacrament, poate mai mult decât în celelalte, este important ca toți credincioșii să experimenteze pe viu chipul lui Cristos, bunul păstor.

De aceea, permiteți-mi să mă opresc cu voi asupra acestei teme, ca și cum m-aș arăta în locurile în care în fiecare zi – în catedrale, în parohii, în sanctuare și în alte părți – administrați acest sacrament. Îmi revin în minte paginile evanghelice care ne prezintă mai direct chipul milostiv al lui Dumnezeu. Cum să nu merg cu gândul la întâlnirea mișcătoare a fiului risipitor cu Tatăl cel milostiv? Sau la imaginea oii rătăcite și regăsite, pe care păstorul, plin de bucurie, o pune pe umeri? Îmbrățișarea Tatălui, bucuria bunului păstor, trebuie să fie mărturisite de fiecare dintre noi, preaiubiți frați, în momentul în care ni se cere să devenim, pentru un penitent, slujitori ai iertării.

Totuși, pentru a scoate mai bine în evidență câteva dimensiuni specifice ale acestui special colocviu de mântuire care este mărturisirea sacramentală, aș vrea să iau astăzi ca „imagine biblică” întâlnirea lui Isus cu Zaheu (cf. Lc 19,1-10). Mi se pare că ceea ce se întâmplă între Isus și „mai-marele vameșilor” din Ierihon se aseamănă, în diferite aspecte, cu o celebrare a sacramentului milostivirii. Urmând această relatare scurtă, dar așa de intensă, vrem să cercetăm în atitudinile și în glasul lui Isus toate acele nuanțe de înțelepciune umană și supranaturală pe care și noi trebuie să încercăm să o exprimăm, pentru ca sacramentul să fie trăit cât mai bine.

5. Așa cum știm, relatarea ne prezintă întâlnirea dintre Isus și Zaheu ca pe un fapt întâmplător. Isus intră în Ierihon și traversează orașul fiind însoțit de mulțime (cf. Lc 19,3). Se pare că, prin urcarea sa într-un sicomor, Zaheu este mișcat numai de curiozitate. Uneori întâlnirile lui Dumnezeu cu omul au chiar această aparență de întâmplare. Dar nimic nu este „întâmplător” din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Găsindu-ne în realitățile pastorale cele mai diferite, uneori ne poate descuraja faptul că atâția creștini nu numai că nu dau atenție vieții sacramentale, ci, adesea, când se apropie de sacramente, o fac în mod superficial. Cel care are experiența spovezilor, a modului în care se apropie credincioșii de acest sacrament în viața obișnuită, uneori poate să rămână dezamăgit în fața faptului că unii ajung să se spovedească fără să știe bine ce anume vor. Pentru unii dintre ei, alegerea de a merge la spovadă poate să fie dictată de nevoia de a fi ascultați. Pentru alții, de exigența de a primi un sfat. Pentru alții, de necesitatea psihologică de a se elibera de apăsarea „simțului de vinovăție”. Pentru mulți, este nevoia autentică de a restabili un raport cu Dumnezeu, dar se spovedesc fără a-și da suficient seama de angajamentele care derivă din spovadă, făcând chiar o cercetare a cugetului foarte reductivă, din cauza lipsei de formare despre implicațiile unei vieți morale inspirate din evanghelie. Oare care confesor nu a experimentat acest lucru?

Ei bine, este chiar cazul lui Zaheu. Totul este uimitor în ceea ce i se întâmplă. Dacă, la un anumit moment, nu ar fi fost „surpriza” privirii lui Isus, poate că el ar fi rămas un spectator mut al trecerii sale pe drumurile Ierihonului. Isus ar fi trecut pe lângă viața sa, nu în viața sa. El însuși nu-și închipuia că acea curiozitate, care l-a făcut să facă un gest așa de deosebit, era deja rodul unei milostiviri care îl preceda, îl atrăgea și curând îl va schimba în profundul inimii sale.

Preaiubiții mei preoți, gândindu-ne la atâția penitenți ai noștri să recitim acea notă minunată a lui Luca referitor la atitudinea lui Cristos: „Când a ajuns la locul acela, Isus și-a ridicat privirea și i-a spus: ‘Zahee, coboară repede, pentru că astăzi trebuie să merg în casa ta'” (Lc 19,5).

Fiecare întâlnire a noastră cu un credincios care ne cere să se spovedească, deși într-un mod mai superficial, pentru că nu este suficient de motivat și pregătit, poate să fie mereu, prin harul surprinzător al lui Dumnezeu, acel „loc” apropiat de sicomor unde Cristos și-a ridicat ochii către Zaheu. Ne este imposibil să măsurăm cât de mult au pătruns ochii lui Cristos în sufletul vameșului din Ierihon. Însă știm că sunt aceiași ochi care îl fixează pe fiecare penitent de-al nostru. În sacramentul Reconcilierii noi suntem instrumentele unei întâlniri supranaturale cu legi proprii, pe care trebuie numai să o respectăm și să o însoțim. Pentru Zaheu a fost o experiență tulburătoare să se audă strigat pe nume. Acel nume era încărcat de dispreț din partea atâtor concetățeni ai săi. Acum el îl aude rostit cu un accent de tandrețe, care exprima nu numai încredere, ci familiaritate și aproape urgența unei prietenii. Da, Isus îi vorbește lui Zaheu ca unui prieten vechi, poate uitat, dar care nu a renunțat la fidelitatea sa și de aceea intră în viața și în casa prietenului regăsit, prin presiunea dulce a iubirii: „Coboară repede, pentru că astăzi trebuie să merg în casa ta” (Lc 19,5).

6. În relatarea lui Luca impresionează tonul limbajului: totul este atât de personalizat, așa de delicat, așa de iubitor! Nu este vorba doar de sentimente de omenie. În acest text există o urgență intrinsecă, pe care Isus o exprimă ca revelator definitiv al milostivirii lui Dumnezeu. El spune: „Trebuie să merg în casa ta”, sau pentru a traduce mai literal: „Este necesar ca eu să merg în casa ta” (Lc 19,5). Urmând harta misterioasă a căilor indicate de Tatăl, Isus l-a găsit în drumul său și pe Zaheu. El se oprește lângă el ca și cum ar fi fost o întâlnire prevăzută încă de la început. În ciuda atâtor reproșuri ale meschinității umane, casa acestui păcătos devine un loc de revelare, scenariu al unei minuni a milostivirii. Desigur că acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă Zaheu nu și-ar fi dezlegat inima de legăturile egoismului și de nodurile nedreptății făcută prin înșelătorie. Dar milostivirea a venit la el ca o ofertă gratuită și îmbelșugată. Milostivirea l-a precedat!

Acest lucru se întâmplă în fiecare întâlnire sacramentală. Nu trebuie să credem că păcătosul, prin drumul său autonom de convertire, câștigă milostivirea. Dimpotrivă, milostivirea îl împinge pe calea convertirii. Omul, de unul singur, nu este capabil de nimic. Nu merită nimic. Înainte de a fi un drum al omul spre Dumnezeu, spovada este o intrare a lui Dumnezeu în casa omului.

Așadar, în fiecare spovadă ne-am putea găsi în fața celor mai diferite tipuri de persoane. Ar trebui să fim convinși de un lucru: înainte de invitația noastră, înainte de cuvintele noastre sacramentale, frații care cer slujirea noastră au fost deja învăluiți de milostivirea care lucrează dinăuntru. Să dea Dumnezeu ca și prin cuvintele și prin sufletul nostru de păstori, atenți mereu față de fiecare persoană, capabili să-i intuim problemele și să o însoțim cu delicatețe în drumul ei, transmițându-i încredere în bunătatea lui Dumnezeu, să reușim să devenim colaboratori ai milostivirii care primește și ai iubirii care mântuiește.

7. „Trebuie să vin în casa ta”. Să încercăm să pătrundem și mai adânc în aceste cuvinte. Ele sunt o proclamare. Înainte de a indica alegerea făcută de Isus, ele proclamă voința Tatălui. Isus se prezintă ca unul care are un mandat precis. El însuși are o „lege” de respectat: voința Tatălui, pe care el o împlinește cu o atare iubire încât este „hrana” sa (cf. In 4,34). Cuvintele prin care Isus se adresează lui Zaheu nu sunt numai un mod de a stabili un raport, ci vestea unui plan proiectat de Dumnezeu.

Întâlnirea are loc în orizontul cuvântului lui Dumnezeu, care este un singur lucru cu cuvântul și chipul lui Cristos. Acesta este începutul necesar al oricărei întâlniri autentice pentru celebrarea Pocăinței. Ar fi vai dacă totul s-ar reduce la simple comunicări umane! Atenția acordată legilor comunicării umane poate să fie utilă, și nu trebuie neglijată, dar totul trebuie să se bazeze pe cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, ritualul sacramentului prevede și faptul ca penitentul să proclame acest cuvânt.

Este un aspect particular care nu trebuie subevaluat, chiar dacă nu este ușor de realizat. Confesorii experimentează încontinuu cât de greu este să ilustrezi exigențele acestui cuvânt celui care nu-l cunoaște decât în mod superficial. Desigur, momentul în care se celebrează sacramentul nu este cel mai adaptat pentru a umple această lacună. De ea trebuie să se aibă grijă, cu înțelepciune pastorală, în faza precedentă de pregătire, oferind acele indicații fundamentale care să permită fiecăruia să se măsoare cu adevărul evangheliei. În orice caz, confesorul trebuie să se folosească de întâlnirea sacramentală pentru a încerca să-l facă pe penitent să vadă într-un fel condescendența milostivă a lui Dumnezeu, care îi întinde mâna nu pentru a-l lovi, ci pentru a-l mântui.

De altfel, cum să ascundem dificultățile obiective pe care cultura dominantă a timpului nostru le creează în acest sens? Chiar și creștinii maturi sunt împiedicați de această cultură în angajarea lor de a se sintoniza cu poruncile lui Dumnezeu și cu orientările explicitate de magisteriul Bisericii, pe baza poruncilor. Este cazul atâtor probleme de etică sexuală și familială, de bioetică, de morală profesională și socială, dar este și cazul de probleme referitoare la datoriile legate de practica religioasă și de participarea la viața eclezială. Pentru aceasta se cere o lucrare catehetică ce nu poate fi lăsată pe umerii confesorului în momentul administrării sacramentului. Ar fi bine ca aceasta să devină o temă de aprofundat la pregătirea pentru spovadă. În acest scop, celebrările penitențiale, pregătite în mod comunitar și încheiate cu mărturisirea individuală, pot fi de mare ajutor.

Pentru a delimita bine toate acestea, „imaginea biblică” a lui Zaheu oferă încă o indicație importantă. În sacrament, înainte de a ne întâlni cu „poruncile lui Dumnezeu”, ne întâlnim cu Isus, cu „Dumnezeul poruncilor”. Isus se prezintă pe sine lui Zaheu: „Trebuie să merg în casa ta”. El este darul pentru Zaheu, de asemenea el este „legea lui Dumnezeu” pentru Zaheu. Când Isus este întâlnit ca dar, atunci și aspectul cel mai exigent al legii capătă „ușurința” proprie a harului, conform acelei dinamici supranaturale care îl făcea pe Paul să spună: „Dacă vă lăsați călăuziți de Duhul, nu mai sunteți sub lege” (Gal 5,18). Fiecare celebrare a pocăinței ar trebui să trezească în inima penitentului aceeași tresăltare de bucurie pe care le-au provocat cuvintele lui Isus în Zaheu, care „a coborât în grabă și l-a primit plin de bucurie” (Lc 19,6).

8. Precedența și belșugul milostivirii nu trebuie să ne facă să uităm că ea este numai început al mântuirii, care ajunge la împlinire în măsura în care găsește răspuns din partea ființei umane. Iertarea acordată în sacramentul Reconcilierii nu este un act extern, un fel de „act” juridic care înlătură un viciu, ci o adevărată întâlnire a penitentului cu Dumnezeu, care restabilește raportul de prietenie rupt de păcat. „Adevărul” acestui raport cere ca omul să primească îmbrățișarea milostivă a lui Dumnezeu, trecând peste orice rezistență pricinuită de păcat.

E ceea ce se întâmplă cu Zaheu. Simțindu-se tratat ca un „fiu”, el începe să gândească și să se comporte ca un fiu și arată acest lucru redescoperindu-i pe frați. Sub privirea iubitoare a lui Cristos, inima sa se deschide spre iubirea aproapelui. De la o atitudine de închidere, care îl făcuse să se îmbogățească fără a-i păsa de suferința altuia, el trece la o atitudine de împărtășire, care se exprimă într-o adevărată „împărțire” a patrimoniului său: „jumătate din avere” pentru săraci. Nedreptatea, făcută în dauna fraților prin înșelătorie, este reparată cu o restituire împătrită: „Dacă am înșelat pe cineva îi dau înapoi împătrit” (Lc 19,8). Numai acum iubirea lui Dumnezeu își atinge scopul și mântuirea se realizează: „Astăzi a intrat mântuirea în această casă” (Lc 19,9).

Acest drum al mântuirii, exprimat așa de clar în episodul cu Zaheu, trebuie să ne ofere, preaiubiți preoți, orientare pentru a desfășura cu echilibru pastoral înțelept misiunea noastră dificilă în slujirea spovezilor. Dintotdeauna, această slujire a simțit atacurile a două excese: rigorismul și laxismul. Primul nu ține cont de prima parte a episodului cu Zaheu: milostivirea prevenitoare, care stimulează la convertire și valorizează chiar și cele mai mici progrese în iubire, deoarece Tatăl vrea să facă imposibilul pentru a-l salva pe fiul pierdut. „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut” (Lc 19,10). Al doilea exces, laxismul, nu ține cont de faptul că mântuirea deplină, cea care nu este numai oferită, ci și primită, cea care cu adevărat însănătoșește și ridică, implică o convertire adevărată la exigențele iubirii lui Dumnezeu. Dacă Zaheu l-ar fi primit pe Domnul în casa sa fără a ajunge la o atitudine de deschidere spre iubire, spre repararea răului făcut, spre o propunere fermă de viață nouă, nu ar fi primit în străfundul său iertarea pe care Domnul i-a oferit-o cu atâta grijă.

Trebuie să fim întotdeauna atenți să menținem echilibrul just pentru a nu cădea în nici una din cele două extreme. Rigorismul distruge și îndepărtează. Laxismul nu educă și creează iluzii. Slujitorul iertării, întrupând pentru penitent chipul bunului păstor, trebuie să exprime în egală măsură milostivirea prevenitoare a lui Dumnezeu și iertarea care însănătoșește și aduce pacea. Pe baza acestor principii preotul este delegat să discearnă, în dialog cu penitentul, dacă el este gata pentru dezlegarea sacramentală. Desigur, delicatețea întâlnirii cu sufletele, într-un moment așa de profund și adesea greu, impune multă discreție. Dacă nu rezultă altfel, preotul trebuie să presupună că, mărturisindu-și păcatele, penitentul are o căință autentică de ele și propunerea de a se corecta. Această presupunere va fi fondată ulterior, dacă pastorația reconcilierii sacramentale va ști să aducă ajutoare corespunzătoare, asigurând momente de pregătire pentru sacrament, care să ajute pe fiecare să maturizeze în sine o conștiință suficientă a ceea ce vine să ceară. Totuși este clar că acolo unde ar apărea în mod evident contrariul, confesorul are datoria de a spune penitentului că încă nu este pregătit pentru dezlegare. Dacă aceasta ar fi dată celui care declară în mod explicit că nu vrea să se corecteze, ritualul s-ar reduce la o pură iluzie, ba chiar ar avea aspectul un act aproape magic, capabil poate să trezească o aparență de pace, dar nu pacea profundă a conștiinței, garantată de îmbrățișarea lui Dumnezeu.

9. În lumina celor spuse, apare și mai bine de ce întâlnirea personală dintre confesor și penitent este forma obișnuită a reconcilierii sacramentale, iar modalitatea dezlegării colective are un caracter de excepție. Așa cum este cunoscut, practica Bisericii a ajuns treptat la celebrarea privată a pocăinței, după secole în care a dominat formula pocăinței publice. Această dezvoltare nu numai că a schimbat substanța sacramentului – nici nu putea fi altfel! – ci i-a aprofundat exprimarea și eficacitatea. Acest lucru s-a verificat cu asistența Duhului Sfânt, care și în acest sens și-a îndeplinit misiunea de a duce Biserica „la tot adevărul” (In 16,13).

De fapt, forma obișnuită a Reconcilierii nu numai că exprimă bine adevărul milostivirii divine și al iertării care provine din ea, ci luminează însuși adevărul omului într-unul din aspectele sale fundamentale: originalitatea fiecărei persoane, care deși trăiește într-un ambient relațional și comunitar, niciodată nu se lasă aplatizat în condițiile unei mase informe. Acest lucru explică ecoul profund pe care îl trezește în suflet faptul de a se simți chemat pe nume. A ne ști cunoscuți și primiți în ceea ce suntem, în calitățile noastre cele mai personale, ne face să ne simțim cu adevărat vii. Tot pastorația ar trebui să acorde o atenție mai mare acestui aspect pentru a echilibra în mod înțelept momentele comunitare în care este subliniată comuniunea eclezială și cele ale atenției față de exigențele fiecărei persoane. În general, persoanele așteaptă să fie recunoscute și urmate, și chiar prin această apropiere ele simt mai puternic iubirea lui Dumnezeu.

În această perspectivă, sacramentul Reconcilierii se prezintă ca unul din parcursurile privilegiate ale acestei pedagogii a persoanei. Aici bunul păstor, prin intermediul chipului și glasului preotului, se apropie de fiecare, pentru a deschide cu el un dialog personal format din ascultare, sfat, mângâiere, iertare. Iubirea lui Dumnezeu este de așa natură încât, fără a lipsi altora, știe să se concentreze asupra fiecăruia. Cel care primește dezlegarea sacramentală trebuie să poată simți căldura acestei griji personale. Trebuie să experimenteze intensitatea îmbrățișării paterne oferită fiului risipitor: „S-a aruncat la gâtul lui și l-a sărutat” (Lc 15,20). Trebuie să poată asculta acea voce caldă de prietenie care a ajuns la vameșul Zaheu chemându-l pe nume la o viață nouă (cf. Lc 19,5).

10. De aici și necesitatea unei pregătiri adecvate a confesorului pentru celebrarea acestui sacrament. Celebrarea trebuie să se desfășoare în așa fel încât să iasă în evidență, chiar în formele externe ale ei, demnitatea sa de act liturgic, conform normelor indicate de ritualul pocăinței. Aceasta nu exclude posibilitatea unor adaptări pastorale dictate de circumstanțe, acolo unde sunt sugerate de diferitele exigențe ale drumului penitentului, în lumina principiului clasic care recunoaște în salus animarum suprema lex a Bisericii. Pentru aceasta să ne lăsăm călăuziți de înțelepciunea sfinților. Să înaintăm cu mult curaj și în propunerea făcută tinerilor de a se spovedi. Să stăm în mijlocul lor, știind să devenim alături de prietenii și părinții lor persoane confidente și confesori. Ei au nevoie să găsească în noi și unul și celălalt rol, și una și cealaltă dimensiune.

Apoi să ținem cu scrupulozitate la faptul de a fi cu adevărat la zi în formarea noastră teologică, mai ales luând în considerare noile provocări etice, rămânând mereu ancorați în discernământul magisteriului Bisericii. Adesea se întâmplă, cu privire la nodurile etice de actualitate, ca de la spovadă credincioșii să iasă cu idei mai confuze și din cauza faptului că nu găsesc în confesori aceeași linie de judecată. În realitate, cei care desfășoară în numele lui Dumnezeu și al Bisericii această slujire așa de delicată au datoria de nu cultiva, cu atât mai puțin de a arăta în scaunul sacramental, evaluări personale ce nu corespund cu ceea ce învață și proclamă Biserica. Nu se poate schimba cu iubire adeziunea scăzută la un adevăr din cauza unui simț rău înțeles de înțelegere. Nu ne este dat nouă să facem reducții după placul nostru, chiar dacă avem cele mai bune intenții. Misiunea noastră este de a fi martori ai lui Dumnezeu, devenind interpreți ai unei milostiviri care mântuiește chiar arătându-se ca o judecată asupra păcatului omului. „Nu oricine îmi spune mie: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci acela care face voința Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 7,21).

11. Preaiubiți preoți! Vă rog să mă simțiți foarte aproape de voi, în timp ce vă adunați în jurul episcopilor voștri, în această zi de Joia Sfântă a anului 2002. Am trăit cu toții un reînnoit elan eclezial în zorile noului mileniu, căutând să „repornim de la Cristos” (cf. Novo millennio ineunte, 29 ss.). Era dorința tuturor ca acest lucru să coincidă cu noul timp de fraternitate și de pace pentru întreaga omenire. În schimb, am văzut curgând din nou sânge. Am mai fost martori ai războaielor. Simțim cu neliniște tragedia diviziunii și a urii care devastează raporturile dintre popoare.

De asemenea, în acest moment, ca preoți, în mod personal suntem adânc zbuciumați de păcatele unor frați ai noștri care au trădat harul primit o dată cu hirotonirea, cedând chiar și celor mai rele manifestări ale acestui mysterium iniquitatis care lucrează în lume. Astfel apar scandaluri grave, care aruncă o umbră apăsătoare de suspiciune asupra tuturor celorlalți cucernici preoți, care-și desfășoară slujirea cu onestitate și coerență, și uneori cu o dragoste eroică. În timp ce Biserica își exprimă grija sa pentru victime și se străduiește să răspundă conform adevărului și dreptății tuturor situațiilor apăsătoare, noi toți – conștienți de slăbiciunea umană, dar încrezându-ne în puterea însănătoșitoare a harului divin – suntem chemați să îmbrățișăm acest „mysterium crucis” și să ne angajăm ulterior la căutarea sfințeniei. Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu, în providența sa, să trezească în inimi o relansare generoasă a acelor idealuri de dăruire totală lui Cristos care stau la baza slujirii preoțești.

Credința în Cristos este cea care ne dă putere pentru a privi cu încredere spre viitor. Știm că răul stă dintotdeauna în inima omului și numai când omul, ajuns de Cristos, se lasă „cucerit” de el, devine capabil să iradieze în jurul său pace și iubire. Ca slujitori ai Euharistiei și ai Reconcilierii sacramentale, noi avem, cu un titlu foarte special, misiunea de a răspândi în lume speranța, bunătatea, pacea.

Vă doresc să trăiți în pacea inimii, în comuniune profundă între voi, cu episcopul și comunitățile voastre, această zi preasfântă în care amintim, o dată cu instituirea Euharistiei, „nașterea” noastră preoțească. Prin cuvintele adresate apostolilor de Cristos în Cenacol, după înviere, și invocând-o pe Fecioara Maria, Regina apostolorum și Regina pacis, vă îmbrățișez pe toți cu îmbrățișare fraternă: Pace, pace tuturor și fiecăruia dintre voi. Paște fericit!

Vatican, 17 martie, a cincea duminică din Postul Mare al anului 2002, al 24-lea de pontificat

Ioan Paul al II-lea