Scrisoare către familii

dată în anul 1994, Anul Familiei

Dragi familii!

1.Celebrarea Anului Familiei îmi oferă un fericit prilej de a bate la ușa casei voastre, mie care aș vrea să vă salut cu mare afecțiune și să stau de vorbă cu voi. O fac prin această Scrisoare, luînd ca punct de plecare expresia din enciclica Redemptor hominis, pe care am publicat-o încă de la începutul slujirii mele ca urmaș al lui Petru. Scriam atunci: omul este calea Bisericii1.

Prin această expresie, voiam să evoc înainte de toate nenumăratele drumuri de-a lungul cărora umblă omul și voiam în același timp să subliniez dorința profundă a Bisericii de a-l însoți în acest mers pe drumurile existenței sale pămîntești. Biserica ia parte la bucuriile și la speranțele, la tristețile și la angoasele2 mersului zilnic al oamenilor, avînd convingerea intimă că însuși Cristos a trimis-o pe toate aceste căi: El este cel care a încredințat pe om Bisericii, care l-a încredințat ca «drum» al misiunii și al slujirii ei.

Familia, calea Bisericii

2. Dintre aceste numeroase căi, familia este prima și cea mai importantă: este un drum comun, fiind în același timp deosebit, absolut unic, așa cum fiecare om este unic; un drum de care ființa omenească nu se poate îndepărta. Într-adevăr, ea vine în mod normal în lume în sînul unei familii; putem deci spune că datorează acestei familii însuși faptul de a exista ca om. Cînd familia lipsește, în persoana care vine pe lume se creează o carență îngrijorătoare și dureroasă, care-i va marca apoi toată viața. Biserica se apleacă cu afectuoasă solicitudine asupra celor care trăiesc o astfel de situație, căci ea cunoaște bine rolul fundamental pe care familia e chemată să-l îndeplinească. Mai știe și că în mod normal omul își părăsește familia pentru a-și realiza la rîndul său, într-un nou nucleu familial, vocația proprie. Chiar dacă alege să rămînă singur, familia rămîne, ca să zicem așa, orizontul lui existențial, comunitatea fundamentală în care se înrădăcinează toată rețeaua relațiilor lui sociale, de la cele mai imediate, cele mai apropiate, pînă la cele mai îndepărtate. Nu vorbim oare de «familie umană» referindu-ne la ansamblul oamenilor care trăiesc în lume?

Familia își are originea în însăși iubirea Creatorului pentru lumea creată, cum se spune deja «la început», în Cartea Genezei (1, 1). În Evanghelie, Isus o confirmă pe deplin: «Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît l-a dat pe Fiul său unul-născut» (In 3, 16). Fiul unul-născut, consubstanțial cu Tatăl, «Dumnezeu, din Dumnezeu, Lumină din Lumină», a intrat în istoria oamenilor prin familie: «Prin Întrupare, însuși Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mîini omenești, […] a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat»3. Dacă așadar Cristos «îl dezvăluie pe deplin omului pe om»4, o face mai întîi prin familia în care a ales să se nască și să crească. Știm că Răscumpărătorul a rămas ascuns la Nazaret o mare parte a vieții sale, «supus» (Lc 2, 51), ca «Fiu al omului», Mariei, Mamei sale, și lui Iosif, lemnarul. Această «ascultare» filială nu e oare prima expresie a ascultării de Tatăl său «pînă la moarte» (Fil 2, 8) prin care a răscumpărat lumea?

Misterul divin al Întrupării Cuvîntului are deci o legătură strînsă cu familia umană. Și aceasta nu numai cu o familie, cea din Nazaret, dar, într-un fel, cu orice familie, într-un mod analog cu ceea ce spune Conciliul Vatican II despre Fiul lui Dumnezeu care, prin Întrupare, «s-a unit, într-un fel, cu orice om»5. Urmîndu-l pe Cristos «venit» în lume «ca să slujească» (Mt 20, 28), Biserica consideră că a sluji familia este una din îndatoririle sale esențiale. În acest sens, atît omul cît și familia constituie «calea Bisericii».

Anul Familiei

3.Tocmai datorită acestor motive Biserica salută cu bucurie inițiativa luată de Organizația Națiunilor Unite de a face din 1994 Anul internațional al Familiei. Această inițiativă pune în lumină faptul că problema familiei este fundamentală pentru statele care sînt membre ale ONU. Biserica dorește să participe la o astfel de inițiativă, pentru că a fost ea însăși trimisă de Cristos la «toate neamurile» (Mt 28, 19). De altfel, nu e prima dată cînd Biserica adoptă o inițiativă internațională ONU. Ajunge să amintim, de pildă, Anul internațional al Tineretului, în 1985. Și în acest fel, ea se manifestă prezentă lumii, realizînd un obiectiv care era atît de drag Papei Ioan al XXIII-lea și care a inspirat constituția conciliară Gaudium et spes.

În sărbătoarea Sfintei Familii din 1993 a început, în toată comunitatea Bisericii, «Anul Familiei», etapă semnificativă a itinerariului de pregătire la marele Jubileu al anului 2000, care va marca sfîrșitul celui de-al doilea și începutul celui de-al treilea mileniu de la nașterea lui Isus Cristos. Acest An trebuie să ne determine să ne întoarcem, cu spiritul și cu inima, către Nazaret unde, la 26 decembrie trecut, el a fost inaugurat oficial prin celebrarea euharistică solemnă prezidată de către Legatul pontifical.

De-a lungul acestui An e important să redescoperim mărturiile de iubire și de solicitudine ale Bisericii față de familie, iubire și solicitudine exprimate de la începuturile creștinismului, cînd familia, în mod semnificativ, era considerată ca «Biserică familială». În zilele noastre reluăm adesea expresia «Biserică familială», pe care Conciliul și-a însușit-o6 și al cărei conținut dorim să rămînă mereu viu și actual. Această dorință nu e în nici un fel umbrită de conștientizarea noilor condiții de existență ale familiilor în lumea de astăzi. Acest lucru face mai semnificativ decît oricînd titlul pe care l-a ales Conciliul, în constituția pastorală Gaudium et spes, pentru a indica îndatoririle Bisericii în situația prezentă: «Demnitatea căsătoriei și a familiei și promovarea ei»7. După Conciliu, îndemnul apostolic Familiaris consortio, din 1981, constituie o altă referință importantă. În acest text este abordată o experiență vastă și complexă privitoare la familie: aceasta, la diferitele popoare și în diferite țări, rămîne totdeauna și pretutindeni «calea Bisericii». Într-un sens, ea devine și mai mult «calea Bisericii» acolo unde familia suferă crize interne sau este expusă unor influențe culturale, sociale și economice dăunătoare care îi amenință coeziunea internă, atunci cînd nu constituie chiar obstacole la formarea ei.

Rugăciunea

4. Prin scrisoarea de față aș vrea să mă adresez, nu familiei «în abstract», ci fiecărei familii concrete din toate regiunile pămîntului, oriunde s-ar afla în lungul și în latul lumii, și oricare ar fi diversitatea și complexitatea culturii și a istoriei sale. Iubirea cu care «a iubit Dumnezeu lumea» (In 3, 16), iubirea cu care Cristos «i-a iubit pînă la sfîrșit» pe toți și pe fiecare (In 13, 1), dă posibilitatea de a adresa acest mesaj fiecărei familii, «celulă» vitală a marii și universalei «familii» umane. Tatăl, Creatorul universului, și Cuvîntul întrupat, Răscumpărătorul omenirii, constituie izvorul acestei deschideri universale față de oameni ca spre niște frați și surori, și îi invită să-i cuprindă pe toți în rugăciunea care începe cu emoționantele cuvinte «Tatăl nostru».

Rugăciunea face ca Fiul lui Dumnezeu să rămînă în mijlocul nostru: «Unde sînt doi sau trei adunați în numele meu, acolo Eu sînt în mijlocul lor» (Mt 18, 20). Această Scrisoare către Familii vrea să fie înainte de toate o rugăciune adresată lui Cristos ca El să rămînă în fiecare din familiile omenești; o chemare care îi este adresată, prin intermediul micii familii constituite din părinți și copii, de a locui în marea familie a națiunilor, astfel încît împreună cu El să putem spune toți cu adevărat: «Tatăl nostru!» Rugăciunea trebuie să devină elementul dominant al Anului Familiei în Biserică: rugăciune a familiei, rugăciune pentru familie, rugăciune cu familia.

E semnificativ faptul că, tocmai în rugăciune și prin rugăciune, omul își descoperă, într-un mod cum nu se poate mai simplu și totodată mai profund, adevărata personalitate: în rugăciune, «eu»-ul uman sesizează mai ușor profunzimea calității sale de persoană. Acest lucru e valabil în egală măsură pentru familie, care nu e numai «celula» fundamentală a societății, dar care posedă și o fizionomie aparte. Aceasta își găsește o confirmare primară și fundamentală și se consolidează atunci cînd membrii familiei se întîlnesc în invocația comună: «Tatăl nostru!» Rugăciunea întărește soliditatea și coeziunea spirituală a familiei, contribuind la a face familia să participe la «puterea» lui Dumnezeu. În «binecuvîntarea nupțială» solemnă din ceremonia căsătoriei, celebrantul îl invocă astfel pe Domnul pentru noii miri: «Fă să coboare asupra lor harul Duhului Sfînt pentru ca, prin dragostea ta răspîndită în inimile lor, să rămînă mereu credincioși legămîntului conjugal»8. Din această «revărsare a Duhului Sfînt» se naște tăria interioară a familiilor, ca și puterea în stare să le unifice în dragoste și în adevăr.

Dragostea și solicitudinea pentru toate familiile

5. Fie ca Anul Familiei să devină o rugăciune comună și neîntreruptă a diverselor «Biserici familiale» și a întregului popor al lui Dumnezeu! Și fie ca intenția acestei rugăciuni să cuprindă și toate familiile aflate în greutăți sau în pericol, pe cele descurajate sau dezbinate și pe cele care se găsesc în situațiile pe care îndemnul Familiaris consortio le califică drept «neregulate»!9 Fie ca toate să se poată simți purtate de dragostea și solicitudinea fraților și surorilor lor!

Fie ca rugăciunea, în Anul Familiei, să constituie înainte de toate o mărturie încurajatoare din partea familiilor care își realizează în comuniunea familială vocația de viață umană și creștină! Ele sînt nenumărate, în toate țările, în toate diecezele și în toate parohiile. Putem în mod rezonabil să ne gîndim că ele constituie «regula», chiar ținînd cont de numeroasele «situații neregulate». Și experiența arată importanța rolului unei familii ce trăiește după normele morale, pentru ca omul care se naște și care se formează în ea să ia fără ezitare calea binelui, care de altfel este totdeauna înscrisă în inima lui. Diverse organizații susținute de mijloace foarte puternice par să urmărească dezagregarea familiilor. S-ar părea uneori că se caută prin toate mijloacele să se prezinte ca «în regulă» și atrăgătoare, îmbrăcîndu-le într-o aparență seducătoare, situații care sînt de fapt «neregulate». Într-adevăr, acestea contrazic «adevărul și iubirea» ce trebuie să inspire și să călăuzească raporturile dintre bărbați și femei și sînt astfel cauze de tensiuni și de diviziuni în familii, cu consecințe grave, în special pentru copii. Conștiința morală e întunecată, ceea ce este bun și frumos e deformat și libertatea este înlocuită de o adevărată servitute. Față de toate acestea, cuvintele Apostolului Paul despre libertatea cu care Cristos ne-a eliberat și despre sclavia cauzată de păcat (cf. Gal 5, 1) capătă o actualitate aparte și ne stimulează.

Înțelegem așadar cît este de oportun și chiar necesar în Biserică Anul Familiei; cît de indispensabilă este mărturia tuturor familiilor care își trăiesc în fiecare zi vocația; cît de urgentă este o mare rugăciune a familiilor, care să se intensifice și să se întindă în lumea întreagă și în care se exprimă mulțumirea pentru iubirea în adevăr, pentru «revărsarea harului Duhului Sfînt»10, pentru prezența lui Cristos în mijlocul părinților și al copiilor, a lui Cristos Răscumpărătorul și Mirele care «ne-a iubit pînă la sfîrșit» (cf. In 13, 1). Sîntem intim convinși că această dragoste este mai mare decît toate (cf. 1 Cor 13, 13) și credem că ea este în stare să depășească și să învingă tot ceea ce nu este dragoste.

Să se înalțe fără încetare, anul acesta, rugăciunea Bisericii, rugăciunea familiilor, «Biserici familiale»! Și să fie auzită mai întîi de Dumnezeu, apoi de oameni, pentru ca aceștia să nu se lase pradă îndoielii, iar cei care șovăie din pricina fragilității omenești să nu se prăbușească în fața atracției înșelătoare a bunurilor care nu sînt bunuri decît în aparență, cum sînt acelea pe care le prezintă orice ispită!

La Cana Galileii, unde Isus a fost invitat la un ospăț de nuntă, Mama lui, prezentă și ea, se adresează servitorilor spunîndu-le: «Faceți tot ceea ce vă va spune» (In 2, 5). Și nouă, care am intrat în acest An al Familiei, Maria ne adresează aceste cuvinte. Și ceea ce ne spune Cristos, în acest moment deosebit al istoriei, constituie o chemare puternică la o mare rugăciune cu familiile și pentru familii. Fecioara Mamă ne cheamă să ne unim, prin această rugăciune, sentimentelor Fiului ei, care iubește toate familiile. El a exprimat această iubire la începutul misiunii sale de Răscumpărător, tocmai prin prezența sa sfințitoare la Cana Galileii, prezență care se continuă mereu.

Să ne rugăm pentru familiile din lumea întreagă. Să ne rugăm, prin El, cu El și în El, Tatălui «din care își trage numele orice paternitate în cer și pe pămînt» (Ef 3, 15)!


I

CIVILIZAȚIA IUBIRII

«Bărbat și femeie i-a creat»

6.Cosmosul, imens și atît de diversificat, lumea tuturor ființelor vii, este înscris în paternitatea lui Dumnezeu ca în izvorul său (cf. Ef 3, 14-16). Bineînțeles, el este înscris în paternitatea lui Dumnezeu după criteriul analogiei, datorită căruia ne este cu putință să distingem, de la începutul Cărții Genezei, realitatea paternității și a maternității și deci și a familiei umane. Cheia de interpretare se găsește în principiul «chipului» și al «asemănării» lui Dumnezeu, pe care textul biblic îl pune cu tărie în evidență (Gen 1, 26). Dumnezeu creează prin puterea cuvîntului său: «Să fie!» (de ex. Gen 1, 3). Este semnificativ că acest cuvînt al Domnului este, în cazul creării omului, completat de aceste cuvinte: «Să facem om după chipul și asemănarea noastră» (Gen 1, 26). Înainte de a crea omul, Creatorul pare că intră în sine însuși pentru a-i căuta modelul și inspirația în misterul Ființei sale, care se manifestă deja aici în dumnezeiescul «Noi». Din acest mister se naște, prin actul creației, ființa umană: «L-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat. Bărbat și femeie i-a creat» (Gen 1, 27).

Dumnezeu spune noilor ființe, binecuvîntîndu-le: «Înmulțiți-vă și umpleți pămîntul și supuneți-l» (Gen 1, 28). Cartea Genezei folosește expresii întrebuințate deja în contextul creării celorlalte ființe vii: «Înmulțiți-vă», dar sensul lor analogic e clar. Nu se află aici oare analogia generării și a paternității și maternității, ce trebuie citită în lumina întregului context? Niciuna din ființele vii, în afara omului, n-a fost creată «după chipul și asemănarea lui Dumnezeu». Deși biologic asemănătoare cu cele ale altor ființe ale naturii, paternitatea și maternitatea umană au în ele însele, într-un mod esențial și exclusiv, o «asemănare» cu Dumnezeu, pe care este întemeiată familia înțeleasă ca și comunitate de viață umană, ca și comunitate de persoane unite în dragoste (communio personarum).

În lumina Noului Testament, se poate întrevedea faptul că modelul originar al familiei trebuie căutat în însuși Dumnezeu, în misterul trinitar al vieții lui. Dumnezeiescul «Noi» constituie modelul veșnic al omenescului «noi» și înainte de toate al acelui «noi» care e format din bărbat și din femeie, creați după chipul lui Dumnezeu, după asemănarea lui. Cuvintele Cărții Genezei conțin adevărul despre om căruia îi corespunde însăși experiența omenirii. Omul, încă de «la început», e creat masculin și feminin: viața colectivității umane ) a micilor comunități, ca și a întregii societăți ) poartă semnul acestei dualități originare. Din ea decurge caracterul «masculin» sau «feminin» al indivizilor și tot din ea fiecare comunitate își primește caracteristica și bogăția complementarității persoanelor. La aceasta pare să facă referință afirmația din Cartea Genezei: «Bărbat și femeie i-a creat» (Gen 1, 27). Tot aici se află prima afirmație a egalei demnități a bărbatului și a femeii: amîndoi sînt în același fel persoane. Constituirea lor, cu demnitatea specifică ce decurge din ea, stabilește de «la început» caracteristicile binelui comun al omenirii în orice dimensiune și în orice mediu de viață. Amîndoi, bărbatul și femeia, își aduc la acest bine comun contribuția proprie, datorită căreia se află, la însăși rădăcina conviețuirii umane, caracterul de comuniune și de complementaritate.

Legămîntul conjugal

7.Familia a fost considerată totdeauna ca expresia primară și fundamentală a naturii sociale a omului. În substanță, această concepție nu s-a schimbat, nici măcar astăzi. Dar în zilele noastre se preferă să se reliefeze ceea ce în familie ) care constituie cea mai mică comunitate umană de bază ) vine din aportul personal al bărbatului și al femeii. Familia este într-adevăr o comunitate de persoane, pentru care adevăratul mod de a exista și de a trăi împreună este comuniunea, communio personarum. Și aici, rămînînd neatinsă transcendența absolută a Creatorului față de creatură, reiese referința exemplară la dumnezeiescul «Noi». Numai persoanele sînt capabile să existe «în comuniune». Familia se naște din comuniunea conjugală, pe care Conciliul Vatican II o califică drept «legămînt», în care bărbatul și femeia «se dăruiesc și se primesc unul pe altul»11.

Cartea Genezei ne deschide acestui adevăr cînd afirmă, referindu-se la constituirea familiei prin căsătorie, că «va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amîndoi un singur trup» (Gen 2, 24). În Evanghelie, Cristos, în controversă cu fariseii, reia aceste cuvinte și adaugă: «Astfel încît nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Așadar ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă» (Mt 19, 6). El revelează din nou conținutul normativ al unui fapt care exista «de la început» (Mt 19, 8) și care păstrează totdeauna în sine acest conținut. Învățătorul îl confirmă «acum» tocmai spre a face limpede și fără echivoc, în pragul Noului Legămînt, caracterul indisolubil al căsătoriei ca fundament al binelui comun al familiei.

Atunci cînd, împreună cu Apostolul, ne plecăm genunchii în prezența Tatălui de la care își trage numele orice paternitate și maternitate (cf. Ef 3, 14-15), devenim conștienți că faptul de a fi părinți este evenimentul prin care familia, constituită deja prin legămîntul căsătoriei, se realizează «în sensul plenar și specific al termenului»12. Maternitatea presupune în mod necesar paternitatea și, reciproc, paternitatea presupune în mod necesar maternitatea: este rodul dualității acordate de Creator ființei umane «de la început».

Am menționat două concepte învecinate, dar nu identice: conceptul de «comuniune» și cel de «comunitate». «Comuniunea» privește relația personală între «eu» și «tu». «Comunitatea», dimpotrivă, depășește această schemă în direcția unei «societăți», a unui «noi». Familia, comunitate de persoane, este deci prima «societate» umană. Ea se naște în clipa în care se realizează legămîntul căsătoriei, care îi deschide pe soți spre o împărtășire durabilă de iubire și de viață și se completează din plin și într-un mod specific prin venirea pe lume a copiilor: «comuniunea» soților face să existe «comunitatea» familială. «Comunitatea» familială este intim impregnată de ceea ce constituie esența proprie a «comuniunii». Poate exista oare, pe plan uman, o altă «comuniune» comparabilă cu aceea care se stabilește între o mamă și copilul ei, pe care l-a purtat mai întîi în sînul ei, apoi l-a adus pe lume?

În familia astfel constituită se manifestă o nouă unitate în care se împlinește pe deplin relația «de comuniune» a părinților. Experiența arată că această împlinire este și o datorie și o provocare. Datoria îi obligă pe soți și pune în acțiune legămîntul lor originar. Copiii cărora le-au dat naștere ar trebui) în aceasta constă provocarea ) să consolideze acest legămînt, îmbogățind și aprofundînd comuniunea conjugală dintre tată și mamă. Dacă acest lucru nu se întîmplă, trebuie să ne întrebăm dacă egoismul, care se ascunde chiar și în dragostea dintre bărbat și femeie datorită înclinației omenești spre rău, nu este mai tare decît această iubire. Soții trebuie să-și dea bine seama de acest lucru. De la început ei trebuie să-și întoarcă inimile și gîndurile spre Dumnezeu «de la care își trage numele orice paternitate», astfel încît paternitatea și maternitatea lor să ia din acest izvor puterea de a se reînnoi continuu în dragoste.

Paternitatea și maternitatea sînt în sine o confirmare aparte a iubirii, permițînd descoperirea imensității și a profunzimii ei originare. Dar acest lucru nu se petrece în mod automat. Este mai degrabă o misiune încredințată amîndurora, soțului și soției. În viața lor, paternitatea și maternitatea constituie o «noutate» și o bogăție atît de admirabile, încît nu le putem aborda decît «în genunchi».

Experiența arată că iubirea omenească, orientată din natură către paternitate și maternitate, este uneori atinsă de o profundă criză și este deci serios amenințată. În acest caz, va trebui luată în considerație apelarea la serviciul consilierilor conjugali sau familiali, prin intermediul cărora se poate cere, între altele, asistența unor psihologi sau psihoterapeuți. Totuși, nu trebuie uitată valoarea perenă a cuvintelor Apostolului: «Îmi plec genunchii înaintea Tatălui din care își trage numele orice paternitate în cer și pe pămînt». Căsătoria, căsătoria sacramentală, este un legămînt al persoanelor în iubire. Și iubirea nu poate fi aprofundată și ocrotită decît prin Iubire, Iubirea care a fost «revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfînt, Cel dăruit nouă» (Rom 5, 5). Oare rugăciunea Anului Familiei n-ar trebui să se concentreze asupra punctului crucial și decisiv constituit de legătura dinamică, de trecerea de la dragostea conjugală la generare și, în consecință, la paternitate și la maternitate? Oare nu tocmai aici devine indispensabilă «revărsarea harului Duhului Sfînt» cerută în celebrarea liturgică a sacramentului căsătoriei?

Apostolul, plecîndu-și genunchii în fața Tatălui, îl imploră să «vă dăruiască să fiți puternic întăriți, prin Duhul său, în omul lăuntric» (Ef 3, 16). Această «tărie a omului lăuntric» e necesară în viața familială, îndeosebi în momentele ei critice, adică atunci cînd iubirea, care a fost exprimată în cursul ritului liturgic al schimbului de consimțăminte prin cuvintele «Făgăduiesc să-ți fiu credincios… în toate zilele vieții mele», e chemată să depășească o grea încercare.

Unitatea celor doi

8. Numai «persoanele» sînt în măsură să rostească aceste cuvinte; numai ele sînt capabile să trăiască «în comuniune» întemeindu-se pe alegerea reciprocă, alegere care este, sau ar trebui să fie, pe deplin conștientă și liberă. Atunci cînd vorbește despre bărbatul care va lăsa pe tatăl său și pe mama sa pentru a se uni cu femeia sa (cf. Gen 2, 24), Cartea Genezei pune în lumină alegerea conștientă și liberă care dă naștere căsătoriei, făcînd dintr-un fiu un soț și dintr-o fiică o soție. Cum să înțelegem în mod adecvat această alegere reciprocă, dacă nu avem în fața ochilor adevărul plenar despre persoană, adică despre ființa rațională și liberă? Conciliul Vatican II vorbește despre asemănarea cu Dumnezeu în termeni cum nu se poate mai semnificativi. El nu se referă numai la chipul și la asemănarea dumnezeiască pe care orice ființă umană le posedă deja prin ea însăși, dar și, mai ales, la «o anumită asemănare între unirea dintre Persoanele divine și unirea dintre fiii lui Dumnezeu în adevăr și iubire»13.

Această formulare, cu un sens deosebit de bogat, confirmă înainte de toate ceea ce determină identitatea profundă a oricărui bărbat și a oricărei femei. Această identitate constă în capacitatea de a trăi în adevăr și în iubire; mai mult încă, ea constă în nevoia de adevăr și de iubire, dimensiune constitutivă a vieții persoanei. Această nevoie de adevăr și de iubire îl deschide pe om spre Dumnezeu ca și spre creaturi: îl deschide spre celelalte persoane, spre viața «în comuniune», și în mod special spre căsătorie și familie. În cuvintele Conciliului, «comuniunea» persoanelor decurge într-un sens din misterul acelui «Noi» trinitar și deci «comuniunea conjugală» se leagă și ea de acest mister. Familia, care se naște din iubirea dintre bărbat și femeie, provine în mod fundamental din misterul lui Dumnezeu. Aceasta corespunde esenței celei mai intime a bărbatului și a femeii, demnității lor înnăscute și autentice de persoane.

În căsătorie, bărbatul și femeia se unesc într-un mod atît de strîns încît devin, după cuvintele Cărții Genezei, «un singur trup» (Gen 2, 24). Bărbat și femeie prin constituția lor fizică, cele două subiecte umane, deși diferite trupește, participă în mod egal la capacitatea de a trăi «în adevăr și în iubire». Această capacitate, ce caracterizează ființa umană ca persoană, are o dimensiune în același timp spirituală și trupească. Bărbatul și femeia sînt pregătiți și prin intermediul trupului să alcătuiască o «comuniune de persoane» în căsătorie. Cînd, în virtutea legămîntului conjugal, se unesc astfel încît devin «un singur trup» (Gen 2, 24), unirea lor trebuie să se realizeze «în adevăr și în iubire», punînd astfel în lumină maturitatea proprie a persoanelor create după chipul lui Dumnezeu, după asemănarea lui.

Familia care decurge de aici își primește trăinicia interioară din legămîntul dintre soți, din care Cristos a făcut un sacrament. Ea își află natura sa comunitară, sau mai degrabă caracterul său de «comuniune», în comuniunea fundamentală dintre soți, care se prelungește în copii. «Sînteți hotărîți să primiți cu iubire copiii pe care Dumnezeu va voi să vi-i dea și să-i creșteți…?», întreabă celebrantul în cursul ceremoniei căsătoriei14. Răspunsul soților exprimă adevărul intim al iubirii care îi unește. Cu toate acestea, unitatea lor, în loc să-i închidă în ei înșiși, îi deschide spre o nouă viață, spre o nouă persoană. Ca părinți, ei vor fi capabili să dea viață unei ființe asemănătoare cu ei, nu numai «carne din carnea lor și os din oasele lor» (cf. Gen 2, 23), dar și chip și asemănare cu Dumnezeu, adică o persoană.

Întrebînd «Sînteți hotărîți?», Biserica amintește noilor soți că se află în fața puterii creatoare a lui Dumnezeu. Ei sînt chemați să devină părinți, adică să coopereze cu Creatorul pentru a da viață. A coopera cu Dumnezeu pentru a chema noi ființe umane la viață, înseamnă a contribui la transmiterea chipului și asemănării dumnezeiești, pe care le reflectă oricine este «născut din femeie».

Genealogia persoanei

9. Prin comuniunea dintre persoane realizată în căsătorie, bărbatul și femeia întemeiază o familie. De familie este legată genealogia oricărui om: genealogia persoanei. Paternitatea și maternitatea umane sînt înrădăcinate în biologie și în același timp o depășesc. Apostolul, care își pleacă «genunchii înaintea Tatălui din care își trag numele orice paternitate [și orice maternitate], în cer și pe pămînt», ne pune întru cîtva în fața ochilor întreaga lume a ființelor vii, de la ființele spirituale din ceruri, pînă la ființele trupești de pe pămînt. Orice generare își găsește modelul său originar în paternitatea lui Dumnezeu. Totuși, în cazul omului, această dimensiune «cosmică» de asemănare cu Dumnezeu nu e suficientă pentru a defini în mod adecvat raportul de paternitate și de maternitate. Cînd, din unirea conjugală a celor doi, se naște un om nou, el aduce cu sine lumii un chip și o asemănare particulare cu Dumnezeu însuși: în biologia generării este înscrisă genealogia persoanei.

Afirmînd că soții, ca părinți, sînt cooperatori ai lui Dumnezeu Creatorul în conceperea și în generarea unei noi ființe umane15, nu ne referim numai la legile biologiei; înțelegem mai degrabă să subliniem că, în paternitatea și în maternitatea umană, Dumnezeu însuși este prezent, într-un mod diferit decît în orice altă generare «de pe pămînt». Într-adevăr, numai de la Dumnezeu poate proveni acest «chip», această «asemănare» care e proprie ființei umane, așa cum s-a realizat în creație. Generarea este continuarea creației16.

Astfel deci, atît în conceperea cît și în nașterea unui nou om, părinții se găsesc în fața unei «mari taine» (Ef 5, 32). Noua ființă umană, la fel ca și părinții lui, este chemată, și ea, la existență ca persoană; ea este chemată la viața «în adevăr și în iubire». Această chemare nu privește numai ceea ce se află în timp, dar, în Dumnezeu, este și o chemare care deschide spre veșnicie. Aceasta este dimensiunea genealogiei persoanei pe care Cristos a revelat-o definitiv, proiectînd lumina Evangheliei sale asupra vieții și asupra morții umane și deci asupra semnificației familiei umane.

Cum afirmă Conciliul, omul este «singura făptură de pe pămînt pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși»17. Geneza omului nu răspunde numai legilor biologiei, ea răspunde direct voinței creatoare a lui Dumnezeu, adică voinței care privește genealogia fiilor și fiicelor familiilor umane. Dumnezeu «a voit» omul de la început și Dumnezeu îl «vrea» în orice concepere și în orice naștere umană. Dumnezeu îl «vrea» pe om ca ființă asemănătoare lui, ca persoană. Acest om, orice om, este creat de Dumnezeu «pentru el însuși». Aceasta privește toate ființele omenești, inclusiv pe cei care se nasc cu boli sau infirmități. În constituția personală a fiecăruia este înscrisă voința lui Dumnezeu, care vrea ca finalitatea omului să fie într-un sens el însuși. Dumnezeu îl încredințează pe om lui însuși, încredințîndu-l în același timp responsabilității familiei și a societății. În fața unei noi ființe umane, părinții sînt sau ar trebui să fie pe deplin conștienți de faptul că Dumnezeu «vrea» această ființă «pentru ea însăși».

Această expresie sintetică este foarte bogată și foarte profundă. Din clipa conceperii sale, apoi a nașterii sale, noua ființă este destinată să-și exprime pe deplin umanitatea, să «se regăsească»18 în calitate de persoană. Acest lucru e valabil absolut pentru toți, chiar și pentru bolnavii cronici și pentru persoanele handicapate. «A fi om» este vocația lui fundamentală: «a fi om» pe măsura darului primit. Pe măsura acestui «talant» care este însăși umanitatea și, numai apoi, pe măsura celorlalți talanți. În acest sens Dumnezeu îl vrea pe orice om «pentru sine însuși». Cu toate acestea, în planul lui Dumnezeu, vocația persoanei merge dincolo de limitele timpului. Ea ajunge pînă la voința Tatălui, revelată în Cuvîntul întrupat: Dumnezeu vrea să extindă asupra omului participarea la însăși viața sa divină. Cristos spune: «Am venit ca oamenii să aibă viață și să o aibă din plin» (In 10, 10).

Destinul ultim al omului nu este oare în dezacord cu afirmația că Dumnezeu îl vrea pe om «pentru el însuși»? Dacă omul este creat pentru viața divină, el există într-adevăr «pentru sine însuși»? Iată o întrebare-cheie, de mare importanță atît la începutul cît și la sfîrșitul existenței lui pămîntești: ea este importantă pentru tot cursul vieții. Destinîndu-l pe om vieții divine, ar putea părea că Dumnezeu îl sustrage definitiv existenței sale «pentru el însuși»19. Care este raportul care există între viața persoanei și participarea la viața trinitară? Sfîntul Augustin ne răspunde prin celebrele cuvinte: «Neliniștită este inima noastră pînă ce nu se va odihni în tine»20. Această «inimă neliniștită» arată că nu există nici o contradicție între o finalitate și cealaltă, că există dimpotrivă o legătură, o coordonare, o unitate profundă. Prin însăși genealogia sa, persoana, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, participînd la Viața lui, există «pentru ea însăși» și se realizează. Conținutul acestei realizări este plinătatea Vieții în Dumnezeu, cea despre care vorbește Cristos (cf. In 6, 37-40), care ne-a răscumpărat tocmai pentru a ne introduce în această Viață (cf. Mc 10, 45).

Soții îi doresc pe copii pentru ei înșiși; și văd în aceștia încununarea iubirii lor reciproce. Ei îi doresc pentru familie, ca pe un dar de mare preț21. Este o dorință care se înțelege într-o anumită măsură. Totuși, în iubirea conjugală, ca și în iubirea paternă și maternă, trebuie să fie înscris adevărul despre om, care a fost exprimat într-un mod sintetic și precis de către Conciliu, afirmînd că Dumnezeu «îl vrea pe om pentru el însuși». Pentru aceasta trebuie ca voința părinților să fie în armonie cu cea a lui Dumnezeu: în acest sens, ei trebuie să vrea noua creatură umană așa cum o vrea Creatorul: «pentru ea însăși». Voința omenească este totdeauna și în mod inevitabil supusă legii timpului și a caducității. Voința divină, dimpotrivă, este veșnică. «Înainte să te plăsmuiesc în sînul mamei tale te-am cunoscut ) citim în Cartea Profetului Ieremia ); înainte să ieși din pîntece te-am sfințit» (1, 5). Genealogia persoanei este deci legată înainte de toate de veșnicia lui Dumnezeu și numai apoi de paternitatea și de maternitatea umană, care se realizează în timp. Chiar din clipa conceperii sale, omul este deja ordonat veșniciei în Dumnezeu.

Binele comun al căsătoriei și al familiei

10.Consimțămîntul matrimonial determină și stabilizează binele care este comun căsătoriei și familiei. «Te iau pe tine… de soție ) de soț ) și îți făgăduiesc să-ți fiu credincios în orice împrejurare fericită sau nefericită, în caz de boală ca și în timp de sănătate, să te iubesc și să te respect în toate zilele vieții mele»22. Căsătoria este o comuniune unică de persoane. Întemeiată pe această comuniune, familia este chemată să devină o comunitate de persoane. Este un angajament pe care noii soți îl iau «în fața lui Dumnezeu și în fața Bisericii», după cum le-o reamintește celebrantul în momentul schimbului de consimțăminte23. Cei care participă la ceremonie sînt martori ai acestui angajament; în ei sînt reprezentate într-un sens Biserica și societatea, medii de viață ale noii familii.

Cuvintele consimțămîntului matrimonial definesc ceea ce constituie binele comun al cuplului și al familiei. Înainte de toate, binele comun al soților: iubirea, fidelitatea, respectul, durata unirii lor pînă la moarte, «în toate zilele vieții». Binele amîndurora, care e în același timp binele fiecăruia, trebuie să devină apoi binele copiilor. Binele comun, prin natura sa, unind persoanele, asigură totodată adevăratul bine al fiecăreia. Dacă Biserica, la fel ca și statul, primește consimțămîntul soților în termenii indicați mai sus, o face pentru că el este «înscris în inima lor» (Rom 2, 15). Mirii sînt cei care își dau reciproc consimțămîntul matrimonial depunînd jurămînt, adică confirmînd în fața lui Dumnezeu adevărul consimțămîntului lor. Ca botezați, ei sînt, în Biserică, slujitorii sacramentului căsătoriei. Sfîntul Paul ne învață că angajarea lor reciprocă este o «mare taină» (Ef 5, 32).

Cuvintele consimțămîntului exprimă deci ceea ce constituie binele comun al soților și ele indică ceea ce trebuie să fie binele comun al viitoarei familii. Pentru a-l pune în evidență, Biserica îi întreabă dacă sînt dispuși să-i primească și să-i educe creștinește pe copiii pe care Dumnezeu va voi să li-i dea. Această întrebare se referă la binele comun al viitorului nucleu familial, ținînd cont de genealogia persoanelor înscrisă în însăși constituția căsătoriei și a familiei. Întrebarea referitoare la copii și la educația lor este strîns legată de consimțămîntul conjugal, de făgăduința de iubire, de respect, de fidelitate pînă la moarte. Primirea și educarea copiilor, care sînt două din finalitățile principale ale familiei, depind de modul în care se respectă acest angajament. Paternitatea și maternitatea reprezintă o îndatorire de natură nu numai fizică, dar și spirituală; căci genealogia persoanei, care își are începutul veșnic în Dumnezeu și care trebuie să ducă la El, trece prin paternitate și maternitate.

Anul Familiei, care va fi un an de rugăciune deosebită din partea familiilor, ar trebui să facă fiecare familie mai conștientă de toate acestea, într-un mod nou și profund. Ce abundență de teme biblice ar putea hrăni această rugăciune! Dar trebuie ca la cuvintele Sfintei Scripturi să se adauge întotdeauna menționarea personală a soților-părinți, ca și cea a copiilor și a nepoților. Prin genealogia persoanelor, comuniunea conjugală devine comuniunea generațiilor. Unirea sacramentală a celor doi, pecetluită în legămîntul încheiat în fața lui Dumnezeu, dăinuie și se consolidează în succesiunea generațiilor. Ea trebuie să devină unitate de rugăciune. Dar ca să poată iradia în mod semnificativ în timpul Anului Familiei, trebuie ca rugăciunea să devină un obicei înrădăcinat în viața cotidiană a fiecărei familii. Rugăciunea este mulțumire, laudă adusă lui Dumnezeu, cerere de iertare, implorare și invocare. Sub fiecare din aceste forme, rugăciunea familiei are multe să-i spună lui Dumnezeu. Are de asemenea multe de spus oamenilor, începînd cu comuniunea reciprocă dintre persoanele pe care le unesc legăturile familiei.

«Ce este omul, de-ți amintești de el?» (Ps 8, 5), se întreabă psalmistul. Rugăciunea este locul în care, în modul cel mai simplu, ne amintim de Dumnezeu Creator și Tată. Și nu e numai, și nici în primul rînd, omul cel care își amintește de Dumnezeu, dar mai degrabă Dumnezeu este cel care își amintește de om. De aceea, rugăciunea comunității familiale poate deveni locul amintirii comune și reciproce, căci familia este comunitate de generații. Toți trebuie să fie prezenți în rugăciune: cei vii, cei morți și de asemenea cei care trebuie să vină pe lume. În familie trebuie să ne rugăm pentru fiecare persoană, în funcție de binele care este familia pentru ea și de binele pe care ea îl aduce familiei. Rugăciunea consolidează mai mult acest bine, tocmai ca bine familial comun. Mai mult, ea face să se nască acest bine, într-un mod mereu nou. În rugăciune, familia se regăsește ca cel dintîi «noi» în care fiecare este «eu» și «tu»; fiecare este pentru celălalt respectiv soț sau soție, tată sau mamă, fiu sau fiică, frate sau soră, bunic sau nepot.

Oare sînt așa familiile cărora le adresez această Scrisoare? Desigur, multe, da; însă, în vremurile noastre, apare tendința de a restrînge nucleul familial la două generații. Acest fapt se datorează adesea dimensiunilor modeste ale locuințelor disponibile, mai ales în marile orașe. Dar nu arareori aceasta se datorează și convingerii că locuirea împreună a mai multor generații constituie un obstacol în calea intimității și face viața prea grea. Dar oare aceasta nu e o mare slăbiciune? Găsim prea puțină viață umană în familiile de astăzi. Nu mai sînt decît puține persoane cu care să creezi și să împarți binele comun; și totuși, prin natura sa, binele cere să fie creat și împărțit cu alții, «bonum est diffusivum sui», «binele tinde să se comunice»24. Cu cît mai mult binele este comun, cu atît mai mult este în egală măsură particular: al meu, al tău, al nostru. Aceasta este logica intrinsecă a existenței în bine, în adevăr și în iubire. Dacă omul știe să primească această logică și să o urmeze, existența sa devine într-adevăr o «dăruire dezinteresată».

Dăruirea dezinteresată de sine

11. Cînd afirmă că omul este unica creatură de pe pămînt voită de Dumnezeu pentru ea însăși, Conciliul adaugă imediat că el «nu se poate găsi deplin pe sine decît prin dăruirea dezinteresată de sine»25. Aceasta ar putea părea contradictoriu, dar nu este deloc așa. Este mai curînd marele și minunatul paradox al existenței umane: o existență chemată să slujească adevărul în iubire. Iubirea îl face pe om să se realizeze prin dăruirea dezinteresată de sine. A iubi înseamnă a da și a primi ceea ce nu putem nici să dobîndim, nici să vindem, ci numai să acordăm în mod liber și reciproc.

Dăruirea persoanei cere prin natură să fie durabilă și irevocabilă. Indisolubilitatea căsătoriei decurge în primul rînd din esența acestei dăruiri: dăruirea persoanei celeilalte persoane. În această dăruire reciprocă este manifestat caracterul sponsal[2]  al iubirii. În consimțămîntul matrimonial, logodnicii își spun pe numele lor: «Eu… te iau pe tine… de soție (de soț) și îți făgăduiesc să-ți fiu credincios… în toate zilele vieții mele». O astfel de dăruire leagă mult mai puternic și mult mai profund decît tot ce poate fi «dobîndit» în orice fel și cu orice preț ar fi. Plecîndu-și genunchii în fața Tatălui, de la care vine orice paternitate și orice maternitate, viitorii părinți devin conștienți că au fost «răscumpărați». Într-adevăr, ei au fost dobîndiți cu mare preț, cu prețul dăruirii celei mai dezinteresate care există, sîngele lui Cristos, la care participă prin sacrament. Încununarea liturgică a ritului matrimonial este Euharistia ) jertfă a «trupului dăruit» și a «sîngelui vărsat» ), care își găsește într-un fel expresia în consimțămîntul soților.

Cînd, în căsătorie, bărbatul și femeia se dăruiesc și se primesc reciproc în unitatea unui «singur trup», logica dăruirii dezinteresate pătrunde în viața lor. Fără ea, căsătoria ar fi goală, pe cînd comuniunea persoanelor, edificată conform acestei logici, devine comuniunea părinților. Cînd soții transmit viața copilului lor, un nou «tu» uman se înscrie pe orbita acelui «noi», o persoană pe care o vor chema cu un nume nou: «Fiul nostru…; fiica noastră…». «Am dobîndit om cu ajutorul lui Dumnezeu» (Gen 4, 1), spune Eva, prima femeie din istorie: o ființă umană, mai întîi așteptată timp de nouă luni, apoi «manifestată» părinților, fraților și surorilor. Procesul conceperii și al dezvoltării în sînul matern, al nașterii, toate acestea slujesc la crearea unui spațiu adecvat pentru ca noua creatură să se poată manifesta ca «dăruire», căci dăruire este de la început. Această ființă fragilă și fără apărare, dependentă de părinții săi în toate și pe deplin încredințată grijii lor, ar putea oare să fie desemnată altfel? Noul-născut se dăruiește părinților lui prin însuși faptul de a veni la lumină. Existența sa este deja un dar, primul dar al Creatorului făcut creaturii.

În noul-născut se realizează binele comun al familiei. La fel cum binele comun al soților se împlinește în iubirea sponsală, gata să dăruiască și să primească viața nouă, tot astfel binele comun al familiei se realizează prin aceeași iubire sponsală concretizată în noul-născut. În genealogia persoanei este înscrisă genealogia familiei, purtată de registrele de botez spre amintire perpetuă, chiar dacă această înregistrare nu este decît consecința socială a faptului «că s-a născut un om în lume» (cf. In 16, 21).

Dar e oare adevărat că noua ființă umană este un dar pentru părinți? Că e un dar pentru societate? La prima vedere nimic nu pare să indice acest fapt. Nașterea unui om pare să fie uneori o simplă dată statistică, înregistrată ca atîtea altele în bilanțurile demografice. Desigur, nașterea unui copil înseamnă, pentru părinți, osteneli ce vor veni, noi sarcini economice, alte constrîngeri practice: tot atîtea motive care pot trezi în ei ispita de a nu dori o altă naștere26. În unele medii sociale și culturale, această ispită devine și mai puternică. Atunci copilul nu este un dar? Vine numai pentru a lua și nu pentru a dărui? Iată cîteva întrebări îngrijorătoare, de care omul de astăzi se eliberează cu greu. Copilul vine să ocupe loc, în timp ce în lume spațiul pare a deveni tot mai restrîns. Dar e oare adevărat că el nu aduce nimic familiei și societății? Nu e el oare un «element» al binelui comun fără de care comunitățile umane s-ar dezagrega și ar risca moartea? Cum să negăm acest lucru? Copilul se dăruiește pe sine fraților și surorilor, părinților săi, întregii sale familii. Viața sa devine un dar pentru înșiși autorii vieții, care nu vor putea să nu simtă prezența copilului lor, participarea sa la existența lor, aportul său la binele comun al lor și al comunității familiale. Acesta este un adevăr care rămîne evident în simplitatea și profunzimea sa, în ciuda complexității și chiar a eventualei patologii a structurii psihologice a anumitor persoane. Binele comun al întregii societăți stă în om, care, așa cum am amintit, este «calea Bisericii»27. El este înainte de toate «slava lui Dumnezeu»: «Gloria Dei vivens homo», «slava lui Dumnezeu este omul viu», după formula bine cunoscută a Sfîntului Irineu28, care s-ar putea traduce și: «Slava lui Dumnezeu este ca omul să trăiască». Am putea spune că ne aflăm aici în fața celei mai înalte definiții a omului: slava lui Dumnezeu este binele comun a tot ceea ce există; este binele comun al neamului omenesc.

Da, omul este un bine comun: bine comun al familiei și al omenirii, al diverselor grupuri și al multiplelor structuri sociale. Trebuie să facem totuși o distincție semnificativă de grad și de modalitate: de exemplu, omul este binele comun al națiunii căreia îi aparține sau al statului al cărui cetățean este; dar este într-un mod mult mai concret, absolut unic, binele comun pentru familia sa; și aceasta nu numai ca individ care face parte din mulțimea oamenilor, ci ca «acest om». Dumnezeu Creatorul îl cheamă la existență «pentru el însuși» și, cînd vine pe lume, omul începe, în familie, «marea sa aventură», aventura vieții. «Acest om», în orice caz, are dreptul să se afirme el însuși avînd în vedere demnitatea sa umană. Tocmai această demnitate trebuie să determine locul persoanei printre oameni și înainte de toate în familie. Căci, mai mult decît oricare altă realitate omenească, familia este mediul în care omul poate exista «pentru el însuși» prin dăruirea dezinteresată de sine. De aceea ea rămîne o instituție socială pe care nu putem și nu trebuie să o înlocuim: ea este «sanctuarul vieții»29.

Faptul că un om se naște, că «s-a născut om în lume» (cf. In 16, 21), constituie un semn pascal. Isus însuși le vorbește despre aceasta ucenicilor săi, după cum relatează evanghelistul Ioan, înainte de patima și moartea sa, comparînd tristețea pricinuită de plecarea sa cu suferința unei femei care naște: «Femeia, cînd e să nască, se întristează (adică suferă) fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume» (In 16, 21). «Ceasul» morții lui Cristos (cf. In 13, 1) este comparat aici cu «ceasul» femeii în durerile nașterii; nașterea unui nou om se compară cu biruința vieții asupra morții, dobîndită prin învierea Domnului. Această alăturare suscită diferite reflecții. După cum învierea lui Cristos este manifestarea Vieții dincolo de pragul morții, la fel și nașterea unui copil este manifestare de viață, destinată și ea, prin Cristos, «plinătății Vieții» care este în Dumnezeu însuși: «Am venit ca să aibă viață și să o aibă din plin» (In 10, 10). Iată revelat în valoarea sa profundă adevăratul sens al expresiei Sfîntului Irineu: «Gloria Dei vivens homo».

Adevărul evanghelic al dăruirii de sine, fără de care omul nu poate «să se regăsească pe deplin», ne permite să înțelegem cît de adînc se înrădăcinează această «dăruire dezinteresată» în darul lui Dumnezeu Creator și Răscumpărător, în «harul Duhului Sfînt», a cărui revărsare asupra soților o cere celebrantul în cursul ceremoniei căsătoriei. Fără această «revărsare», toate acestea ar fi într-adevăr greu de înțeles și de realizat ca vocație a omului. Dar multe persoane înțeleg acest lucru! Mulți oameni primesc acest adevăr și ajung să întrevadă că numai în el găsesc «Adevărul și Viața» (In 14, 6). Fără acest adevăr, viața soților și a familiei nu poate ajunge la sensul său deplin uman.

Iată de ce Biserica nu obosește niciodată să învețe acest adevăr și să-i dea mărturie. Dovedind totodată înțelegere maternă față de numeroasele și complexele situații de criză în care se găsesc implicate familiile și față de fragilitatea morală a oricărei ființe umane, Biserica este convinsă că trebuie neapărat să rămînă credincioasă adevărului despre iubirea umană; altfel, s-ar trăda pe sine. A se îndepărta de acest adevăr mîntuitor ar fi într-adevăr ca o închidere a «ochilor inimii» (Ef 1, 18), care trebuie, dimpotrivă, să rămînă mereu deschiși luminii pe care Evanghelia o proiectează asupra vicisitudinilor omenirii (cf. 2 Tim 1, 10). Conștiința acestei dăruiri de sine dezinteresate prin care omul «se regăsește pe sine» trebuie reînnoită cu seriozitate și garantată în mod constant, în fața numeroaselor opoziții pe care Biserica le întîmpină din partea partizanilor unei false civilizații a progresului30. Familia exprimă totdeauna o nouă dimensiune a binelui pentru oameni și de aceea ea creează o nouă responsabilitate. Este vorba de responsabilitatea pentru binele comun deosebit în care rezidă binele omului, binele oricărui membru al comunității familiale. Desigur, este un bine «dificil», («bonum arduum»), dar este și un bine minunat.

Paternitatea și maternitatea responsabile

12. În desfășurarea prezentei Scrisori către Familii, a sosit momentul de a evoca două probleme legate între ele. Una din ele, mai generală, privește civilizația iubirii; cealaltă, mai specifică, se referă la paternitatea și maternitatea responsabile.

Căsătoria, după cum am spus deja, implică o responsabilitate singulară față de binele comun, mai întîi cel al soților, apoi cel al familiei. Acest bine comun este constituit de om, de valoarea persoanei și de tot ceea ce dă măsura demnității lui. Omul poartă în sine această demnitate în toate sistemele sociale, economice sau politice. Totuși, în cadrul căsătoriei și al familiei, această responsabilitate «angajează» și mai mult încă, din numeroase motive. Nu fără motiv constituția pastorală Gaudium et spes vorbește despre «punerea în valoare a demnității căsătoriei și a familiei». Conciliul consideră această «punere în valoare» ca o îndatorire ce-i revine în mod obligatoriu Bisericii și, de asemenea, statului; dar, în toate culturile, ea rămîne mai întîi datoria persoanelor care, unite în căsătorie, formează o familie determinată. «Paternitatea și maternitatea responsabile» desemnează acțiunea concretă de a înfăptui această datorie care, în lumea contemporană, prezintă noi caracteristici.

În mod particular, «paternitatea și maternitatea responsabile» se raportează direct la momentul în care bărbatul și femeia, unindu-se «într-un singur trup», pot deveni părinți. Este un moment bogat și deosebit de semnificativ pentru relațiile lor interpersonale, ca și pentru serviciul pe care-l aduc vieții: ei pot deveni părinți ) tată și mamă ) comunicînd viața unei noi ființe umane. Ambele dimensiuni ale unirii conjugale, unirea și procreația, nu pot fi separate artificial fără a altera adevărul intim al actului conjugal însuși31.

Aceasta este învățătura constantă a Bisericii; și «semnele timpurilor» ai căror martori sîntem astăzi ne dau noi motive de a o repeta cu deosebită insistență. Sfîntul Paul, atît de atent la necesitățile pastorale ale epocii sale, cerea limpede și ferm  o insistență «cu timp și fără timp» (cf. 2 Tim 4, 2), fără teamă în fața faptului că «nu se mai suferă învățătura sănătoasă» (cf. 2 Tim 4, 3). Cuvintele sale sînt familiare celor care, înțelegînd profund ceea ce se întîmplă în epoca noastră, așteaptă de la Biserică nu numai să nu părăsească «învățătura sănătoasă», ci și să o vestească cu reînnoită energie, căutînd în «semnele timpurilor» actuale motivele providențiale de a o aprofunda și mai mult.

Multe din aceste motive se regăsesc chiar în domeniile științelor care, plecînd de la vechiul trunchi comun al antropologiei, s-au dezvoltat în diferite specialități, ca biologia, psihologia, sociologia și ramificațiile lor ulterioare. Toate țin într-un fel oarecare de medicină, știință și în același timp artă (ars medica), în slujba vieții și a sănătății omului. Dar motivele evocate aici decurg mai ales din experiența umană care este multiplă și care, într-un sens, precede știința și o urmează.

Soții învață din propria lor experiență ce înseamnă paternitatea și maternitatea responsabile; ei o învață și datorită experienței altor cupluri care trăiesc în condiții analoage și sînt astfel mai deschiși față de datele științelor. Am putea spune că «savanții» primesc într-un fel o învățătură din partea «soților», pentru a fi la rîndul lor în măsură să-i instruiască într-un mod mai competent asupra sensului procreării responsabile și asupra modalităților de a o practica.

Această temă a fost amplu tratată în documentele conciliare, în enciclica Humanae vitae, în «Propunerile» Sinodului Episcopilor din 1980, în îndemnul apostolic Familiaris consortio și în intervenții de același ordin, pînă la instrucțiunea Donum vitae a Congregației pentru Doctrina Credinței. Biserica învață adevărul moral asupra paternității și maternității responsabile, apărîndu-l în fața concepțiilor și a tendințelor eronate răspîndite astăzi. De ce face Biserica acest lucru? Oare pentru că nu percepe punctul de vedere al celor care, în acest domeniu, sfătuiesc practicarea unor adaptări și care caută să o convingă chiar prin presiuni inoportune, sau chiar prin amenințări? Într-adevăr, i se reproșează adesea Magisteriului Bisericii că este acum depășit și închis față de cererile spiritului timpurilor moderne, că duce o acțiune nocivă pentru omenire și, mai mult încă, chiar pentru Biserică. Încăpățînîndu-se să rămînă pe pozițiile sale ) se spune ), Biserica va ajunge să-și piardă din popularitate și credincioșii se vor îndepărta de ea.

Dar cum se poate susține că Biserica, și în special Episcopatul în comuniune cu Papa, este insensibilă față de probleme atît de grave și atît de actuale? Paul al VI-lea și-a dat atît de bine seama de caracterul lor vital încît a publicat enciclica Humanae vitae. Fundamentul pe care se bazează doctrina Bisericii privind paternitatea și maternitatea responsabile este cum nu se poate mai amplu și solid. Conciliul îl arată înainte de toate în învățătura sa despre om, atunci cînd afirmă că acesta este «singura creatură de pe pămînt pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși» și că el «nu se poate găsi deplin pe sine decît prin dăruirea dezinteresată de sine»32; și aceasta pentru că a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și răscumpărat de Fiul unul-născut al Tatălui făcut om pentru noi și pentru a noastră mîntuire.

Conciliul Vatican II, deosebit de atent la problema omului și a vocației sale, declară că unirea conjugală, «una caro», «un singur trup» după expresia biblică, nu poate fi pe deplin înțeleasă și explicată decît recurgînd la valorile «persoanei» și ale «dăruirii». Orice bărbat și orice femeie se realizează deplin prin dăruirea dezinteresată de sine  și, pentru soți, momentul unirii conjugale constituie o experiență cu totul specifică a acestei dăruiri. În clipa aceea bărbatul și femeia, în «adevărul» masculinității lor și a feminității lor, devin un dar reciproc. Toată viața în căsătorie este o dăruire; însă acest lucru devine în mod deosebit evident atunci cînd soții, oferindu-se reciproc în iubire, realizează această întîlnire care face din amîndoi «un singur trup» (Gen 2, 24).

Ei trăiesc atunci un moment de responsabilitate deosebită, în special datorită facultății procreatoare a actului conjugal. Soții pot, în acel moment, să devină tată și mamă, angajînd procesul unei noi existențe umane, care se va dezvolta apoi în sînul femeii. Dacă femeia este prima care-și dă seama că a devenit mamă, bărbatul cu care s-a unit într-un «singur trup» devine la rîndul său conștient, la cuvîntul ei, că a devenit tată. Amîndoi au responsabilitatea paternității și a maternității potențiale și apoi efective. Bărbatul nu poate să nu recunoască, sau să nu accepte, rezultatul unei decizii care a fost și a sa. El nu se poate refugia în cuvinte ca: «nu știu», «nu voiam», «tu ai vrut-o». În toate cazurile, unirea conjugală implică responsabilitatea bărbatului și a femeii, responsabilitate potențială care devine efectivă atunci cînd împrejurările o impun. Acest lucru e valabil mai ales pentru bărbat care, deși este și el agent al angajării procesului de generare, rămîne de-o parte din punct de vedere biologic, de vreme ce acest proces se dezvoltă în femeie. Cum ar putea bărbatul să rămînă nepăsător? Amîndoi, bărbatul și femeia, trebuie să-și asume împreună, față de ei înșiși și față de ceilalți, responsabilitatea noii vieți pe care au suscitat-o.

Aceasta este o concluzie adoptată și de științele umane. Se cuvine cu toate acestea să mergem mai în profunzime și să analizăm sensul actului conjugal în lumina valorilor deja menționate: a «persoanei» și a «dăruirii». Biserica o face în mod constant prin învățătura sa, în special prin aceea a Conciliului Vatican II.

În momentul actului conjugal, bărbatul și femeia sînt chemați să confirme în mod responsabil dăruirea reciprocă de sine pe care au făcut-o în legămîntul căsătoriei. Or, logica dăruirii totale de sine față de celălalt comportă deschiderea potențială către procreație: căsătoria este astfel chemată să se realizeze și mai deplin în familie. Desigur, dăruirea reciprocă a bărbatului și a femeii n-are ca singură finalitate nașterea copiilor, căci este în ea însăși comuniune de iubire și de viață. Totdeauna trebuie să fie ocrotit adevărul intim al acestei dăruiri. Aici «intim» nu este sinonim cu «subiectiv». Semnifică mai degrabă armonia fundamentală cu adevărul obiectiv al celui și a celei care se dăruiesc. Persoana nu poate fi niciodată considerată ca mijloc de a atinge un scop și mai ales niciodată ca un izvor de «plăcere». Persoana este și trebuie să fie finalitatea oricărui act. Numai astfel acțiunea răspunde adevăratei demnități a persoanei.

La capătul reflecției noastre asupra acestui subiect atît de important și de delicat, aș vrea să vă adresez o încurajare deosebită, vouă mai întîi, dragi soți, și tuturor celor care vă ajută să înțelegeți și să puneți în practică învățătura Bisericii privind căsătoria, privind maternitatea și paternitatea responsabile. Mă gîndesc în mod special la păstori, la numeroșii savanți, teologi, filosofi, scriitori și publiciști care nu se supun conformismului cultural dominant și care au curaj să «meargă în contra curentului». Această încurajare se adresează în plus unui grup tot mai numeros de experți, de medici și de educatori, adevărați apostoli laici, care au făcut din punerea în valoare a demnității căsătoriei și a familiei o îndatorire importantă a vieții lor. În numele Bisericii, le mulțumesc tuturor! Fără ei, ce-ar putea face preoții, episcopii și chiar Urmașul lui Petru? M-am convins din ce în ce mai mult de acest lucru încă din primii ani ai preoției mele, chiar din clipa în care am început să mă așez în confesional pentru a împărtăși preocupările, temerile și speranțele a numeroși soți: am întîlnit cazuri dificile de răzvrătire și de refuz, dar și atîtea persoane responsabile și generoase în mod impresionant! Pe cînd scriu această scrisoare, toți acești soți îmi sînt prezenți, le împărtășesc afecțiunea mea și îi port în rugăciunea mea.

Cele două civilizații

13. Dragi familii, problema paternității și a maternității responsabile se înscrie în ansamblul problemei «civilizației iubirii» despre care vreau să vă vorbesc acum. Din cele spuse pînă aici, rezultă clar că familia se află la baza a ceea ce Paul al VI-lea a numit «civilizația iubirii»33, expresie intrată de atunci în învățătura Bisericii și devenită de-acum familiară. E greu de evocat astăzi o intervenție a Bisericii, sau privind Biserica, în care să nu fie menționată civilizația iubirii. Expresia se leagă de tradiția «Bisericii familiale» în creștinismul de la începuturi, dar se raportează și în mod precis la epoca actuală. Etimologic, termenul «civilizație» vine de la «civis», «cetățean», și subliniază dimensiunea politică a existenței oricărui individ. Cu toate acestea, sensul cel mai profund al cuvîntului «civilizație» nu este numai politic: este mai degrabă «umanist» în sensul propriu al cuvîntului. Civilizația aparține istoriei omului, pentru că ea corespunde nevoilor sale spirituale și morale: creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, el a primit lumea din mîinile Creatorului, cu misiunea de a o modela după propriul său chip și după propria sa asemănare. Din împlinirea acestei îndatoriri se naște civilizația care, în definitiv, nu este nimic altceva decît «umanizarea lumii».

Civilizația are deci, într-un fel, același sens ca și «cultura». Prin urmare, am putea spune și «cultura iubirii», deși ar fi preferabil să păstrăm expresia devenită de-acum familiară. Civilizația iubirii, în sensul actual al termenului, se inspiră dintr-un pasaj al Constituției conciliare Gaudium et spes: «Cristos […] îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii»34. Putem deci să spunem că civilizația iubirii ia avînt plecînd de la revelarea lui Dumnezeu care «este Iubire», cum o spune Sfîntul Ioan (1 In 4, 8. 16), și că ea este descrisă corect de către Paul în imnul închinat iubirii din Scrisoarea întîi către corinteni (13, 1-13). Această civilizație este în mod intim legată de dragostea «revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care ne-a fost dat» (Rom 5, 5) și ea se dezvoltă datorită cultivării constante despre care vorbește, în mod atît de sugestiv, alegoria evanghelică a viței și mlădițelor: «Eu sînt vița cea adevărată și Tatăl meu este lucrătorul. Orice mlădiță care nu aduce rod întru mine, El o taie; și orice mlădiță care aduce rod, El o curățește, ca mai mult rod să aducă» (In 15, 1-2).

În lumina acestor texte din Noul Testament și încă a altora, ne putem da seama ce se înțelege prin «civilizația iubirii» și în același timp de ce familia este integrată în mod organic în această civilizație. Dacă prima «cale a Bisericii» este familia, trebuie să adăugăm că civilizația iubirii este, și ea, «calea Bisericii» care înaintează în lume și cheamă familiile și celelalte instituții sociale, naționale și internaționale, să ia această cale, tocmai pentru familii și prin familii. Familia depinde într-adevăr, din numeroase motive, de civilizația iubirii în care ea își găsește rațiunea de a fi a existenței sale ca familie. În același timp, familia este centrul și inima civilizației iubirii.

Cu toate acestea, nu există iubire adevărată fără conștiința că «Dumnezeu este iubire» și că omul este singura creatură de pe pămînt chemată de Dumnezeu la existență «pentru ea însăși». Omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu poate să «se regăsească» deplin pe sine decît prin dăruirea dezinteresată de sine. Fără această concepție despre om, despre persoană și despre «comuniunea persoanelor» în familie, civilizația iubirii nu poate exista; reciproc, fără civilizația iubirii, această concepție despre persoană și despre comuniunea persoanelor este imposibilă. Familia constituie «celula» fundamentală a societății. Dar avem nevoie de Cristos ) «vița» de la care «mlădițele» primesc seva ) pentru ca această celulă să nu fie amenințată de un fel de dezrădăcinare culturală, care poate proveni din interior ca și din exterior. Într-adevăr, dacă există pe de-o parte «civilizația iubirii», pe de altă parte rămîne posibilitatea unei «contra-civilizații» distrugătoare, după cum o confirmă astăzi atîtea tendințe și situații de fapt.

Cine ar putea nega că epoca noastră este o epocă de gravă criză care se manifestă în primul rînd sub forma unei profunde «crize a adevărului»? Criză a adevărului înseamnă mai întîi criză a conceptelor. Termenii «iubire», «libertate», «dăruire dezinteresată» și chiar cei de «persoană», de «drepturi ale persoanei», exprimă oare cu adevărat ceea ce semnifică prin natura lor? Iată de ce enciclica despre «splendoarea adevărului» (Veritatis splendor) s-a arătat atît de semnificativă și atît de importantă pentru Biserică și pentru lume, mai ales în Occident. Numai dacă adevărul despre libertate și despre comuniunea persoanelor în căsătorie și în familie își regăsește splendoarea, edificarea civilizației iubirii va înainta realmente și vom putea vorbi în mod constructiv ) cum o face Conciliul ) despre «punerea în valoare a demnității căsătoriei și a familiei»35.

De ce este atît de importantă «splendoarea adevărului»? Mai întîi prin diferență: dezvoltarea civilizației contemporane este legată de un progres științific și tehnologic realizat adesea în mod unilateral, prezentînd în consecință caracteristici pur pozitiviste. Se știe, pozitivismul produce ca roade agnosticismul în domeniile teoretice și utilitarismul în domeniile etice și practice. În epoca noastră, istoria se repetă, într-un sens. Utilitarismul este o civilizație a producției și a plăcerii, o civilizație a «lucrurilor» și nu a «persoanelor», o civilizație în care persoanele sînt folosite așa cum se folosesc lucrurile. În cadrul civilizației plăcerii, femeia poate deveni un obiect pentru bărbat, copiii, o greutate pentru părinți, familia, o instituție care stînjenește libertatea membrilor ce o alcătuiesc. Pentru a ne convinge de acestea, ajunge să examinăm anumite programe de educație sexuală, introduse în școli adesea în ciuda părerii contrare și chiar în ciuda protestelor a numeroși părinți; sau tendințele de a favoriza avortul ce caută în zadar să se disimuleze sub așa-zisul «drept de a alege» («pro choice») din partea ambilor soți și îndeosebi din partea femeii. Acestea nu sînt decît două exemple printre toate cele pe care le-am putea evoca.

Într-o asemenea situație culturală, e evident că familia nu se poate simți decît amenințată, căci ea este atacată chiar în temeliile sale. Tot ceea ce este contrar civilizației iubirii este contrar adevărului integral despre om și devine pentru el o amenințare: aceasta nu-i permite să se găsească pe sine și să se simtă în siguranță ca soț, părinte, copil. Așa-zisul «sex în siguranță», propagat de «civilizația tehnică», în realitate, din punctul de vedere a tot ceea ce este esențial pentru persoană, nu se află deloc în siguranță în mod radical și este chiar deosebit de periculos. Într-adevăr, persoana se află în acest caz în pericol, la fel cum, la rîndul său, familia este în pericol. Care este primejdia? Acela de a pierde adevărul despre familie, la care se adaugă primejdia de a pierde libertatea și, în consecință, de a pierde însăși iubirea. «Veți cunoaște adevărul ) spune Isus ) și adevărul vă va face liberi» (In 8, 32): adevărul, și numai adevărul, vă va pregăti pentru o iubire de care să se poată spună că este «frumoasă».

Familia contemporană, ca cea dintotdeauna, se află în căutarea «iubirii frumoase». O iubire care nu este «frumoasă», adică redusă numai la satisfacerea concupiscenței (cf. 1 In 2, 16), sau la o «folosire» mutuală a bărbatului și a femeii, face persoanele sclave ale slăbiciunii lor. În epoca noastră, anumite «programe culturale» nu duc oare la o astfel de sclavie? Sînt programe care «mizează» pe slăbiciunile omului, făcîndu-l astfel tot mai slab și fără apărare.

Civilizația iubirii cheamă la bucurie: între altele, bucuria că s-a născut om în lume (cf. In 16, 21) și deci, pentru soți, bucuria de a fi devenit părinți. Civilizația iubirii înseamnă «a-și pune bucuria în adevăr» (cf. 1 Cor 13, 6). Dar o civilizație inspirată de o mentalitate consumistă și anti-natalistă nu este și nu poate fi niciodată o civilizație a iubirii. Dacă familia este atît de importantă pentru civilizația iubirii, este pentru că în ea se instaurează legături strînse și intense între persoane și între generații. Ea rămîne cu toate acestea vulnerabilă și poate fi ușor atinsă de tot ce riscă să-i slăbească sau chiar să-i distrugă unitatea și stabilitatea. Din cauza acestor piedici, familiile încetează de a mai da mărturie civilizației iubirii și pot chiar să devină negarea ei, un fel de contra-mărturie. O familie dislocată poate, la rîndul său, să întărească o formă deosebită de «anti-civilizație», distrugînd iubirea în diferitele domenii în care ea se exprimă, cu repercusiuni inevitabile asupra ansamblului vieții sociale.

Iubirea este exigentă

14. Iubirea căruia Apostolul Paul i-a consacrat un imn în Scrisoarea întîi către corinteni ) iubirea care este «răbdătoare», iubirea care «este binevoitoare» și care «toate le îndură» (1 Cor 13, 4. 7) ) este desigur o iubire exigentă. Tocmai în aceasta constă frumusețea ei, în faptul de a fi exigentă, căci astfel ea edifică adevăratul bine al omului și-l face să strălucească asupra celorlalți. Într-adevăr, binele prin natura sa «tinde să se comunice», cum spune Sfîntul Toma36. Iubirea este adevărată cînd creează binele persoanelor și al comunităților, cînd îl creează și îl dăruiește celorlalți. Numai cel care știe să fie exigent față de el însuși, în numele iubirii, poate să și ceară celorlalți iubirea. Căci iubirea este exigentă. Ea este exigentă în toate situațiile umane; este și mai exigentă pentru cine se deschide față de Evanghelie. Oare nu acest lucru îl proclamă Cristos prin porunca «sa»? Oamenii de astăzi trebuie să descopere această iubire exigentă, pentru că în ea se găsește fundamentul cu adevărat solid al familiei, un fundament care o face capabilă să «îndure toate». După cum spune Apostolul, iubirea nu e în stare să «îndure toate», dacă cedează «pizmei», dacă «se laudă», dacă «se trufește», «dacă se poartă cu necuviință» (cf. 1 Cor 13, 4-5). Adevărata iubire, ne învață Sfîntul Paul, este diferită: «Toate le crede, toate le nădăjduiește» (1 Cor 13, 7). Aceasta este iubirea care va «îndura toate». Puterea lui Dumnezeu însuși, care «este iubire», acționează în ea (1 In 4, 8. 16). Puterea lui Cristos, Răscumpărătorul omului și Mîntuitorul lumii, acționează în ea.

Meditînd capitolul al 13-lea al Scrisorii întîi a lui Paul către corinteni, luăm drumul care ne va duce la înțelegerea cea mai directă și cea mai pătrunzătoare a adevăratului sens al civilizației iubirii. Nici un alt text biblic nu exprimă mai simplu și mai profund acest adevăr, decît imnul închinat dragostei.

Primejdiile care amenință iubirea constituie și o amenințare pentru civilizația iubirii, căci ele favorizează ceea ce poate să i se opună în mod eficient. Ne gîndim aici înainte de toate la egoism, nu numai la egoismul individului, dar și la cel al cuplului sau, într-un cadru și mai larg, la egoismul social, de exemplu la cel al unei clase sau al unei națiuni (naționalismul). Egoismul, sub toate formele sale, se opune direct și radical civilizației iubirii. Ar însemna aceasta că iubirea se definește numai ca «anti-egoism»? Ar fi o definiție prea săracă și în cele din urmă prea negativă, chiar dacă e adevărat că, pentru a realiza iubirea și civilizația iubirii, diferitele forme de egoism trebuie depășite. E mai corect să vorbim de «altruism» care este antiteza egoismului. Dar concepția despre iubire dezvoltată de Sfîntul Paul este încă și mai bogată și mai completă. Imnul închinat dragostei din Scrisoarea întîi către corinteni rămîne ca magna charta a civilizației iubirii. El se referă mai puțin la manifestările izolate (ale egoismului sau ale altruismului), decît la acceptarea sinceră a concepției despre om ca persoană care «se regăsește» prin dăruirea dezinteresată de sine. Un dar este, evident, «pentru ceilalți»: aceasta este dimensiunea cea mai importantă a civilizației iubirii.

Ajungem în centrul adevărului evanghelic despre libertate. Persoana se realizează prin exercitarea libertății sale în adevăr. Nu putem înțelege libertatea ca facultatea de a face orice: ea semnifică dăruirea de sine. În plus, ea înseamnă: disciplină interioară a dăruirii. În noțiunea de dăruire nu figurează numai inițiativa liberă a subiectului, dar și dimensiunea datoriei. Toate acestea se realizează în «comuniunea persoanelor». Ne aflăm astfel chiar în inima oricărei familii.

Ne aflăm totodată în fața antitezei dintre individualism și personalism. Iubirea și civilizația iubirii sînt în relație cu personalismul. De ce tocmai personalismul? Pentru că individualismul amenință civilizația iubirii? Cheia răspunsului se află în expresia conciliară: o «dăruire dezinteresată». Individualismul presupune o folosire a libertății în care subiectul face ce vrea, «definind» el însuși «adevărul» a ceea ce îi place sau îi este util. El nu admite ca alții «să vrea» sau să pretindă de la el ceva în numele unui adevăr obiectiv. El nu vrea «să dăruiască» altuia în funcție de adevăr, nu vrea să devină «dăruire dezinteresată». Individualismul rămîne așadar egocentric și egoist. Antiteza cu personalismul apare nu numai pe terenul teoriei, dar mai mult încă pe cel al «ethos»-ului. «Ethos»-ul personalismului este altruist: determină persoana să se dăruiască pe sine celorlalți și să-și găsească bucuria în dăruirea de sine. Este bucuria de care vorbește Cristos (cf. In 15, 11; 16, 20. 22).

Trebuie așadar ca societățile omenești și, în sînul lor, familiile, care trăiesc adesea într-un context de luptă între civilizația iubirii și antitezele ei, să caute fundamentul lor stabil într-o viziune justă asupra omului și asupra a ceea ce determină deplina «realizare» a umanității sale. Așa-zisa «iubire liberă» se opune în mod incontestabil civilizației iubirii; ea este cu atît mai periculoasă cu cît este de obicei propusă ca traducere a unui sentiment «adevărat», pe cînd în realitate distruge iubirea. Atîtea familii au fost distruse din pricina acestei «iubiri libere»! A urma în orice împrejurare «adevărata» pulsiune afectivă în numele unei iubiri «libere» de orice constrîngere, înseamnă, în realitate, a-l face pe om sclavul instinctelor umane, pe care Sfîntul Toma le numește «pasiunile sufletului»37. «Iubirea liberă» exploatează slăbiciunile omenești oferindu-le o anumită respectabilitate cu ajutorul seducției și cu sprijinul opiniei publice. Se caută astfel «liniștirea» conștiinței prin crearea unui «alibi moral». Dar nu se iau în considerație toate consecințele care decurg de aici, în special cînd, în afară de soț (soție), cei care trebuie să plătească sînt copiii privați de tată sau de mamă și condamnați să fie de fapt orfani de părinții lor aflați în viață.

Se știe că la baza utilitarismului etic se află căutarea continuă a «maximului» de fericire, dar a unei «fericiri» utilitariste, înțeleasă numai ca plăcere, ca satisfacție imediată în profitul exclusiv al individului, în afara exigențelor obiective ale adevăratului bine sau în opoziție cu ele.

Scopul utilitarismului, întemeiat pe o libertate orientată într-un sens individualist, adică o libertate fără responsabilitate, constituie antiteza iubirii, chiar dacă vedem în ea expresia civilizației umane în ansamblul său. Cînd această noțiune despre libertate este acceptată în societate, făcînd cu ușurință cauză comună cu formele cele mai diverse ale slăbiciunii omenești, ea se dezvăluie repede ca o amenințare sistematică și permanentă pentru familie. Am putea menționa, în acest sens, numeroase consecințe nefaste, detectabile statistic, chiar dacă multe dintre ele rămîn ascunse în inimile bărbaților și femeilor ca niște răni dureroase ce sîngerează.

Iubirea soților și a părinților este în stare să vindece aceste răni, dacă piedicile evocate nu o lipsesc de puterea ei de regenerare, atît de binefăcătoare și de salutară pentru comunitățile umane. Această capacitate depinde de harul divin al iertării și al împăcării, care oferă energia spirituală necesară pentru a o lua fără încetare de la capăt. De aceea membrii familiei au nevoie să-l întîlnească pe Cristos în Biserică prin minunatul sacrament al pocăinței și al împăcării.

Vedem astfel importanța rugăciunii cu familiile și pentru familii, în special pentru cele amenințate de dezbinare. Trebuie să ne rugăm pentru ca soții să-și iubească vocația, chiar atunci cînd drumul devine anevoios sau cînd are porțiuni strîmte și abrupte, aparent de netrecut, trebuie să ne rugăm pentru ca, și în aceste condiții, ei să fie credincioși legămîntului lor cu Dumnezeu.

«Familia este calea Bisericii». În această Scrisoare dorim să ne exprimăm convingerea și să vestim în același timp această cale care, prin viața conjugală și familială, duce la Împărăția cerurilor (cf. Mt 7, 14). E important ca în familie «comuniunea persoanelor» să devină o pregătire la «împărtășirea sfinților». Iată de ce Biserica mărturisește și vestește iubirea care «toate le îndură» (1 Cor 13, 7), considerînd-o, împreună cu Sfîntul Paul, ca virtutea «cea mai mare» (1 Cor 13, 13). Apostolul nu indică limite pentru nimeni. A iubi este vocația tuturor, a soților și a familiilor. Într-adevăr, în Biserică, toți sînt chemați deopotrivă la perfecțiunea sfințeniei (cf. Mt 5, 48)38.


Porunca a patra: «Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta»

15.Porunca a patra a Decalogului privește familia, coeziunea ei internă și, am putea spune, solidaritatea ei.

În formulare, nu este vorba explicit de familie. Cu toate acestea, tocmai despre familie este de fapt vorba. Pentru a exprima comuniunea dintre generații, Legislatorul dumnezeiesc n-a găsit un termen mai adecvat decît acesta: «Cinstește…» (Ex 20, 12). Ne aflăm în fața unei alte maniere de a exprima ce este familia. Această formulare nu exaltă în mod «artificial» familia, ci îi pune în lumină fizionomia și drepturile care rezultă de aici. Familia este o comunitate de relații interpersonale deosebit de intense între soți, între părinți și copii, între diferitele generații. Este o comunitate care trebuie ocrotită în mod special. Și Dumnezeu nu găsește o garanție mai bună decît aceasta: «Cinstește».

«Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să trăiești ani mulți pe pămîntul pe care ți-l dă Domnul Dumnezeul tău» (Ex 20, 12). Această poruncă urmează celor trei porunci fundamentale care se referă la relația dintre om și poporul lui Israel cu Dumnezeu: «Șema`, Israel…», «Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn» (Dt 6, 4). «Să nu ai alți dumnezei în afară de mine» (Ex 20, 3). Iată cea dintîi și cea mai mare poruncă, porunca iubirii față de Dumnezeu «mai presus de toate»: trebuie să-l iubești «din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău» (Dt 6, 5; cf. Mt 22, 37). E semnificativ că porunca a patra se situează tocmai în acest context: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta», pentru că sînt pentru tine, într-un sens, reprezentanții Domnului, cei care ți-au dat viața, care te-au introdus în existența umană, într-un neam, într-o națiune, într-o cultură. După Dumnezeu, ei sînt primii tăi binefăcători. Dacă numai Dumnezeu este bun, dacă este Binele însuși, părinții se împărtășesc în mod unic din această bunătate supremă. În consecință: cinstește-ți părinții! Există aici o anumită analogie cu cultul datorat lui Dumnezeu.

Porunca a patra este strîns legată de porunca iubirii. Între «cinstește» și «iubește» legătura este profundă. Cinstirea, în esența sa, se leagă de virtutea dreptății, dar aceasta, la rîndul ei, nu se poate exercita pe deplin fără a face apel la iubire, iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Și cine este mai apropiat decît membrii familiei, decît părinții și copiii?

Tipul de relații interpersonale indicat de porunca a patra este oare unilateral? Angajează doar la cinstirea părinților? În sens literal, da. Dar indirect putem vorbi și de «cinstirea» datorată copiilor din partea părinților. «Cinstește» înseamnă: recunoaște! Adică lasă-te călăuzit de recunoașterea sinceră a persoanei, a persoanei tatălui tău și a mamei tale înainte de toate, apoi a persoanei celorlalți membri ai familiei. Cinstirea este o atitudine esențialmente dezinteresată. Am putea spune că este «o dăruire dezinteresată de la persoană la persoană» și, în acest sens, cinstirea se întîlnește cu iubirea. Dacă porunca a patra pretinde cinstirea tatălui și a mamei, o cere și pentru binele familiei. Și, din același motiv, impune exigențe și părinților. Părinți ) pare că le amintește porunca divină ), acționați în așa fel încît comportamentul vostru să merite cinstirea (și iubirea) pe care v-o poartă copiii voștri! Nu lăsați îndatorirea pe care o au de a vă cinsti să cadă într-un «vid moral»! În cele din urmă, e vorba deci de o cinstire reciprocă. Porunca «cinstește pe tatăl tău și pe mama ta» spune indirect părinților: cinstiți-vă fiii și fiicele. Ei o merită pentru că există, pentru că sînt ceea ce sînt: aceasta e valabil încă din primul moment al conceperii lor. Această poruncă, ce exprimă legăturile intime ale familiei, pune astfel în evidență temelia coeziunii ei interne.

Porunca se continuă: «ca să trăiești ani mulți pe pămîntul pe care ți-l dă Domnul Dumnezeul tău». Acest «ca să» ar putea da impresia unui calcul «utilitarist»: a cinsti în funcție de o longevitate ce va veni. Spunem că aceasta nu micșorează totuși valoarea esențială a imperativului «cinstește», apropiat prin natura lui de o atitudine dezinteresată. A cinsti nu înseamnă niciodată: «Ai în vedere avantajele». Dar e greu să nu admitem că atitudinea de cinstire reciprocă existentă între membrii comunității familiale are și diverse avantaje. «Cinstirea» este cu certitudine utilă, după cum orice bine adevărat este «util».

Familia realizează înainte de toate binele «existenței împreună», binele prin excelență legat de căsătorie (de unde indisolubilitatea ei) și de comunitatea familială. Am putea să-l definim și ca binele subiectului. Persoana este într-adevăr un subiect și este și cazul familiei, căci este formată din persoane care, unite printr-o  legătură strînsă de comuniune, formează un singur subiect comunitar. Iar familia este subiect chiar mai mult decît orice altă instituție socială: mai mult decît națiunea, mai mult decît statul, mai mult decît societatea și decît organismele internaționale. Aceste societăți, națiunile în special, posedă calitatea de subiect propriu zis în măsura în care o primesc de la persoane și de la familiile lor. Sînt acestea niște observații numai «teoretice» și formulate în scopul de a «preaslăvi» familia în fața opiniei publice? Nu, e vorba mai degrabă de o altă manieră de a exprima ce este familia. Aceasta rezultă tot din porunca a patra.

Este un adevăr care merită să fie remarcat și aprofundat; el subliniază într-adevăr importanța acestei porunci și pentru concepția modernă a drepturilor omului. Dispozițiile instituționale recurg la limbajul juridic. Din contră, Dumnezeu spune: «Cinstește». Toate «drepturile omului» rămîn în cele din urmă fragile și ineficace dacă în punctul de plecare nu figurează imperativul: «Cinstește»; dacă, cu alte cuvinte, lipsește recunoașterea omului pentru simplul fapt că este om, «acest» om. Drepturile singure nu sînt suficiente.

Nu este așadar exagerat să repetăm că viața națiunilor, a statelor, a organismelor internaționale «trece» prin familie și că este «întemeiată» pe a patra poruncă a Decalogului. Epoca în care trăim, în ciuda multiplelor declarații de tip juridic care au fost elaborate, rămîne amenințată în mare măsură de o «alienare», ce rezultă din premizele «raționaliste» după care omul este «mai» om dacă este «doar» om. Nu e greu de constatat că această alienare a tot ceea ce, în diverse feluri, alcătuiește bogata plenitudine a omului amenință epoca noastră. Aici intervine familia. Într-adevăr, afirmarea persoanei se leagă în mare măsură de familie și, în consecință, de porunca a patra. În planul lui Dumnezeu, familia este prima școală a omeniei în diferitele ei aspecte. Fii om! Acesta este îndemnul transmis în familie: om ca fiu al patriei, ca cetățean al statului și, am zice astăzi, ca cetățean al lumii. Cel care a dat omenirii porunca a patra este un Dumnezeu «binevoitor» față de om (philantrhopos, spuneau grecii). Creatorul universului este Dumnezeul iubirii și al vieții. El vrea ca omul să aibă viață și să o aibă din plin, după cum declară Cristos (cf. In 10, 10), să aibă viața, înainte de toate datorită familiei.

Devine limpede aici că «civilizația iubirii» este strîns legată de familie. Pentru mulți oameni, civilizația iubirii constituie încă o totală utopie. Se consideră într-adevăr că nu se poate pretinde nimănui iubirea și că ea nu poate fi impusă nimănui: ar fi vorba aici de o alegere liberă pe care oamenii ar putea să o accepte sau să o refuze.

În toate acestea există ceva adevărat. Dar rămîne faptul că Isus Cristos ne-a lăsat porunca iubirii, la fel cum Dumnezeu poruncise pe muntele Sinai: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta». Iubirea nu este deci o utopie: este dată omului ca o acțiune de împlinit cu ajutorul harului dumnezeiesc. Este încredințată bărbatului și femeii, în sacramentul căsătoriei, ca principiu primar al «datoriei» lor, și devine pentru ei temelia angajării lor mutuale, mai întîi conjugale, apoi ca tată și mamă. În celebrarea sacramentului, soții se dăruiesc și se primesc reciproc, declarîndu-se gata să-și primească și să-și educe copiii. Acesta este pivotul civilizației umane, care nu poate fi definită altfel decît ca «civilizația iubirii».

Familia este expresia și izvorul acestei iubiri. Prin ea trece principala linie de forță a civilizației iubirii care-și găsește în ea «temeliile sociale».

Părinții Bisericii, de-a lungul tradiției creștine, au vorbit despre familie ca despre o «Biserică domestică», o «mică Biserică». Ei gîndeau astfel că civilizația iubirii era posibilitatea de a organiza viața și conviețuirea umană. «A fi împreună» ca familie, a exista unii pentru ceilalți, a crea un spațiu comunitar pentru ca orice om să se afirme ca atare, pentru ca «acest»  om concret să se afirme. E vorba uneori de persoane atinse de handicapuri fizice sau psihice, de care societatea așa-zis «progresistă» preferă să se elibereze. Familia însăși poate deveni asemănătoare acestui tip de societate. Acest lucru se întîmplă în fapt atunci cînd se debarasează expeditiv de cei care sînt în vîrstă, atinși de malformații sau loviți de boală. Se acționează astfel pentru că lipsește credința în acest Dumnezeu pentru care «toți trăiesc» (Lc 20, 38) și în care toți sînt chemați la plinătatea vieții.

Da, civilizația iubirii este posibilă, nu este o utopie. Dar ea nu este posibilă decît dacă ne întoarcem în mod constant cu ardoare spre «Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, de la care vine orice paternitate [și orice maternitate] în lume» (cf. Ef 3, 14-15), din care provine orice familie umană.

Educația

16. În ce constă educația? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintite două adevăruri esențiale: întîi că omul este chemat să trăiască în adevăr și iubire; al doilea, că orice om se realizează prin dăruirea dezinteresată de sine. Aceasta este valabil pentru cel care educă, precum și pentru cel care este educat. Educația constituie deci un proces unic în care comuniunea reciprocă a persoanelor are un sens bogat. Educatorul este o persoană care «dă naștere» în sensul spiritual al termenului. În această perspectivă, educația poate fi considerată ca un adevărat apostolat. Ea este o transmitere de viață care nu numai că stabilește un raport profund între educator și persoana de educat, dar îi face pe amîndoi să participe la adevăr și la iubire, finalitate ultimă la care orice om este chemat din partea lui Dumnezeu Tată, Fiu și Duh Sfînt.

Paternitatea și maternitatea presupun coexistența și interacțiunea subiectelor autonome. Este evident în mod deosebit cînd o mamă concepe o nouă ființă omenească. Primele luni de prezență în sînul matern creează o legătură specială care îmbracă deja o valoare educativă. Mama, încă din perioada prenatală, structurează nu numai organismul copilului, dar indirect toată umanitatea lui. Chiar dacă e vorba de un proces care se orientează de la mamă către copilul ei, nu trebuie să uităm influența specifică pe care copilul ce se va naște o exercită asupra mamei sale. Tatăl nu ia parte direct la această influență mutuală care se va manifesta la lumina zilei după nașterea pruncului. Cu toate acestea, el trebuie să se angajeze în mod responsabil în a-și dărui atenția și sprijinul în timpul sarcinii și, dacă e posibil, și în momentul nașterii.

Pentru «civilizația iubirii», e esențial ca bărbatul să resimtă maternitatea femeii, soția sa, ca pe un dar; într-adevăr, acest lucru are o influență enormă asupra întregului proces educativ. Multe lucruri depind de disponibilitatea lui în a-și juca rolul ce-i revine în această primă fază a dăruirii firii omenești și în a se lăsa implicat ca soț și ca tată în maternitatea soției sale.

Educația este deci înainte de toate o «dăruire liberă» a firii omenești făcută de către cei doi părinți: ei își comunică împreună umanitatea adultă noului-născut care, la rîndul său, le dăruiește noutatea și prospețimea umanității pe care o aduce în lume. Aceasta se realizează și în cazul pruncilor afectați de handicapuri psihice și fizice și, chiar atunci, situația lor poate da educației o intensitate cu totul deosebită.

În cursul celebrării căsătoriei, Biserica întreabă deci pe bună dreptate: «Sînteți dispuși să primiți cu dragoste copiii pe care Dumnezeu va voi să vi-i dea și să-i educați după legea lui Cristos și a Bisericii sale?»39. În educație, iubirea conjugală se exprimă ca o adevărată iubire de părinți. «Comuniunea persoanelor», care, în punctul de plecare al familiei, se exprimă sub forma iubirii conjugale, este desăvîrșită și îmbogățită extinzîndu-se la copii prin educație. Bogăția potențială pe care o constituie orice om care se naște și crește în familie trebuie să fie asumată pentru ca ea să nu degenereze sau să nu se piardă, ci, dimpotrivă, să se deschidă într-o umanitate tot mai matură. Aflăm din nou aici o reciprocitate dinamică în cursul căreia părinții educatori sînt la rîndul lor educați într-o oarecare măsură. Învățători întru umanitate a propriilor lor copii, datorită lor urmează ei înșiși această ucenicie. Aici iese în evidență structura organică a familiei și apare sensul fundamental al poruncii a patra.

Acel «noi» al părinților, al soțului și soției, se prelungește, prin educație, în «noi» al familiei, care se grefează pe generațiile precedente și care se deschide la o lărgire treptată. În această privință, părinții părinților joacă și ei un rol deosebit și, de asemenea, și copiii copiilor.

Dacă, dînd viața, părinții iau parte la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, prin educație ei iau parte la pedagogia sa în același timp paternă și maternă. Paternitatea divină, după Sfîntul Paul, constituie originea și modelul oricărei paternități și al oricărei maternități în cosmos (cf. Ef 3, 14-15), îndeosebi al maternității și paternității umane. Asupra pedagogiei divine am fost pe deplin învățați de Cuvîntul veșnic al Tatălui care, întrupîndu-se, a revelat omului dimensiunea adevărată și integrală a umanității sale, filiațiunea divină. El ne-a revelat astfel în același timp care este adevăratul sens al educației omului. Prin Cristos, orice educație, în familie sau în altă parte, intră în dimensiunea mîntuitoare a pedagogiei divine, destinate oamenilor și familiilor, și culminînd în misterul pascal al morții și învierii Domnului. Orice demers de educație creștină, care este totdeauna în același timp o educație la plinătatea omeniei pornește din acest «miez» al răscumpărării noastre.

Părinții sînt primii și principalii educatori ai copiilor lor și ei au și o competență fundamentală în acest domeniu: sînt educatori pentru că sînt părinți. Ei își împart misiunea educativă cu alte persoane și alte instituții, ca Biserica și statul; totuși, aceasta trebuie să se facă totdeauna urmînd o justă aplicare a principiului subsidiarității. În virtutea acestui principiu, e legitim, și este chiar o datorie, să se aducă un ajutor părinților, respectîndu-se însă acea limita intrinsecă și de netrecut trasată de superioritatea dreptului lor și de posibilitățile lor concrete. Principiul subsidiarității vine deci în ajutor iubirii părinților concurînd la binele nucleului familial. Într-adevăr, părinții nu sînt în măsură să răspundă singuri tuturor exigențelor procesului educativ în ansamblul său, îndeosebi în ceea ce privește instruirea și vastul sector al socializării. Subsidiaritatea completează astfel iubirea paternă și maternă și îi confirmă caracterul fundamental, prin faptul că toate celelalte persoane care iau parte la procesul educativ nu pot să actioneze decît în numele părinților, cu consimțămîntul lor și chiar, într-o oarecare măsură, pentru că au fost însărcinați de ei.

Drumul educației duce pînă la faza auto-educației la care se ajunge atunci cînd, datorită unui nivel mulțumitor de maturitate psihică și fizică, omul începe să «se educe pe sine». De-a lungul timpului, auto-educația depășește obiectivele atinse anterior în procesul educativ, în care continuă totuși să se înrădăcineze. Adolescentul întîlnește noi persoane și medii noi, în special învățătorii și colegii de clasă, care exercită asupra vieții sale o influență ce se poate arăta educativă sau anti-educativă. În această etapă, el se desprinde într-o oarecare măsură de educația primită în familie și ia uneori o atitudine critică față de părinții săi. Cu toate acestea, procesul auto-educării nu poate să nu sufere influența educativă exercitată de familie și de școală asupra copilului și a adolescentului. Chiar transformîndu-se și luîndu-și propria orientare, tînărul continuă să rămînă intim legat de rădăcinile sale existențiale.

În acest context, dimensiunea celei de-a patra porunci, «cinstește pe tatăl tău și pe mama ta» (Ex 20, 12), se profilează într-un mod nou și rămîne organic legată de ansamblul procesului educației. Paternitatea și maternitatea, aceste elemente primare și fundamentale ale darului umanității, deschid în fața părinților și copiilor perspective noi și mai profunde. Nașterea după trup înseamnă începerea unei alte «generări», treptate și complexe, prin tot procesul educativ. Porunca Decalogului prescrie copilului să cinstească pe tatăl său și pe mama sa. Dar, cum a fost spus mai sus, aceeași poruncă impune părinților o datorie întru cîtva «simetrică». Și ei trebuie să-și «cinstească» copiii, mici sau mari, și această atitudine este indispensabilă de-a lungul întregului drum educativ, inclusiv al perioadei școlare. «Principiul de a cinsti», adică recunoașterea și respectarea omului ca om, este condiția fundamentală a oricărui proces educativ autentic.

În sfera educației, Biserica are un rol specific de îndeplinit. În lumina tradiției și a magisteriului conciliar, se poate spune că nu este numai vorba de a încredința Bisericii educația religioasă și morală a persoanei, ci și de a promova tot procesul educativ al persoanei «cu» Biserica. Familia este chemată să-și îndeplinească sarcina sa educativă în Biserică, luînd astfel parte la viața și la misiunea eclesială. Biserica dorește să educe mai ales prin familie, care e abilitată pentru aceasta prin sacramentul căsătoriei, cu «harul stării» care decurge din acest sacrament și prin carisma specifică ce îi este proprie oricărei comunități familiale.

Unul din domeniile în care familia este de neînlocuit este cu siguranță cel al educației religioase, care-i permite să se dezvolte ca «Biserică familială». Educația religioasă și cateheza copiilor situează familia în Biserică ca un adevărat subiect activ de evanghelizare și de apostolat. Este vorba despre un drept intim legat de principiul libertății religioase. Familiile, și mai concret părinții, au libertatea de a alege pentru copiii lor un model de educație religioasă și morală determinat, corespunzător convingerilor lor. Dar, chiar și atunci cînd ei încredințează aceste sarcini unor instituții bisericești sau unor școli conduse de un personal religios, e necesar ca prezența lor educativă să rămînă constantă și activă.

În educație nu trebuie neglijată nici problema esențială a discernerii vocației și, în acest cadru, în mod deosebit a pregătirii la viața conjugală. Biserica a depus eforturi și inițiative considerabile pentru pregătirea la căsătorie, de exemplu sub forma unor sesiuni organizate pentru logodnici. Toate acestea sînt valabile și necesare. Dar nu trebuie uitat că pregătirea la viitoarea viață de cuplu este mai ales o sarcină a familiei. Desigur, numai familiile cu maturitate spirituală pot să exercite această responsabilitate în mod adecvat. Se cuvine așadar să subliniem necesitatea unei strînse solidarități între familii care se poate exprima în diverse tipuri de organizații, ca asociațiile familiale pentru familii. Instituția familială se află întărită de această solidaritate care apropie nu numai persoanele, dar și comunitățile, angajîndu-le să se roage împreună și să caute, cu concursul tuturor, răspunsurile la întrebările esențiale ce apar în viață. Oare aceasta nu este o formă prețioasă de apostolat al familiilor desfășurat de familii? Este așadar important ca familiile să caute să înnoade între ele legături de solidaritate. Între altele, aceasta le permite un schimb de servicii educative: părinții sînt formați de către alți părinți, copiii de copii. Este astfel creată o tradiție educativă deosebită, căreia caracterul de «Biserică familială» propriu familiei îi dă toată vigoarea.

Evanghelia iubirii este izvorul nesecat din care se hrănește orice familie umană în calitatea ei de «comuniune de persoane». Întregul proces educativ își găsește în iubire sprijinul și sensul său ultim, căci ea este pe deplin rodul dăruirii reciproce a soților. Datorită eforturile, suferințelor și decepțiilor care însoțesc educația persoanei, iubirea este fără încetare supusă încercării. Pentru a face față, trebuie un izvor de putere spirituală care nu se găsește decît în Cel care «a iubit pînă la sfîrșit» (In 13, 1). Educația se situează astfel pe deplin în perspectiva «civilizației iubirii»; depinde de ea și contribuie în mare măsură la edificarea ei.

Rugăciunea încrezătoare și constantă a Bisericii în decursul Anului Familiei mijlocește pentru educația omului, pentru ca familiile să persevereze în sarcina lor educativă cu curaj, încredere și speranță, în ciuda dificultăților adesea atît de serioase încît par de netrecut. Biserica se roagă ca să predomine energiile «civilizației iubirii» care țîșnesc din izvorul iubirii lui Dumnezeu; energii pe care Biserica le cheltuiește fără încetare pentru binele întregii familii umane.

Familia și societatea

17.Familia este o comunitate de persoane, cea mai mică celulă socială, și, ca atare, este o instituție fundamentală pentru viața oricărei societăți.

Ce așteaptă de la societate familia ca instituție? Înainte de toate să fie recunoscută în identitatea sa și admisă în calitate de subiect social. Această natură de subiect este legată de identitatea proprie căsătoriei și familiei. Căsătoria, care se află la baza instituției familiei, constă într-un legămînt prin care «un bărbat și o femeie alcătuiesc între ei o comunitate pe toată viața, orînduită prin caracterul ei natural spre binele soților ca și spre generarea și educarea copiilor»40. Numai o astfel de unire poate fi recunoscută și confirmată drept «căsătorie» în sînul societății. Din contra, celelalte uniri de persoane, care nu răspund condițiilor amintite mai sus, nu pot fi recunoscute, chiar dacă astăzi se răspîndesc, în această privință, tendințe foarte periculoase pentru viitorul familiei și al societății înseși.

Nici o societate umană nu se poate expune riscului permisivității în probleme de fond privind esența căsătoriei și a familiei! O astfel de permisivitate morală nu poate decît să aducă prejudicii exigențelor autentice ale păcii și ale comuniunii dintre oameni. Înțelegem astfel de ce Biserica apără cu tărie identitatea familiei și de ce incită instituțiile competente, în special pe cele responsabile de viața politică, precum și organizațiile internaționale, să nu cedeze ispitei unei aparente și false modernități.

Comunitate de viață și de iubire, familia este o realitate socială temeinic înrădăcinată și, într-un mod cu totul deosebit, o societate suverană, chiar dacă ea este condiționată în diferite privințe. Afirmarea suveranității instituției-familie și constatarea multiplelor sale condiționări ne fac să vorbim despre drepturile familiei. În legătură cu acest subiect, Sfîntul Scaun a publicat în 1983 Carta Drepturilor Familiei, care își păstrează încă întreaga actualitatea.

Drepturile familiei sînt strîns legate de drepturile omului. Într-adevăr, dacă familia este comuniune de persoane, împlinirea ei depinde, în mod semnificativ, de justa aplicare a drepturilor persoanelor care o alcătuiesc. Cîteva din aceste drepturi privesc în mod imediat familia, ca dreptul părinților la procrearea responsabilă și la educarea copiilor; alte drepturi, dimpotrivă, privesc nucleul familial numai în mod indirect: printre acestea, o importanță deosebită o au dreptul la proprietate, în special la ceea ce numim proprietatea familială, și dreptul la muncă.

Cu toate acestea, drepturile familiei nu sînt simpla sumă matematică a drepturilor persoanei, familia fiind ceva mai mult decît suma membrilor ei luați separat. Ea este comunitate de părinți și de copii, uneori o comunitate compusă din mai multe generații. Din acest motiv, calitatea sa de subiect, care se realizează după planul lui Dumnezeu, fundamentează și cere drepturi particulare și specifice. Plecînd de la principiile morale enunțate, Carta Drepturilor Familiei consolidează existența instituției familiale în ordinea socială și juridică a «marii» societăți: a națiunii, a statului și a comunităților internaționale. Fiecare dintre aceste «mari» societăți este cel puțin indirect condiționată de existența familiei; pentru aceasta, definirea datoriilor și a drepturilor «marii» societăți față de familie este o chestiune extrem de importantă și de esențială.

În primul rînd, găsim legătura cvasi organică ce se instaurează între familie și națiune. Firește, nu putem vorbi de națiune în sens propriu în toate cazurile. Dar există grupuri etnice care, deși nu pot fi considerate ca adevărate națiuni, acced totuși într-o oarecare măsură la rangul de «mare» societate. Într-o ipoteză ca și în cealaltă, legătura familiei cu grupul etnic sau cu națiunea se sprijină înainte de toate pe participarea la cultură. Într-un sens părinții dau naștere și pentru națiune unor copii, ca să facă parte din membrii acesteia și să participe la patrimoniul ei istoric și cultural. De la început, identitatea unei familii se dezvoltă într-o oarecare măsură după imaginea identității națiunii căreia îi aparține.

Participînd la patrimoniul cultural al națiunii, familia contribuie la suveranitatea specifică ce se naște din cultura și din limba sa. Am abordat această problemă la Adunarea UNESCO de la Paris, în 1980, și am revenit de nenumărate ori asupra ei, din pricina importanței sale de netăgăduit. Datorită culturii și limbii, nu numai națiunea, dar fiecare familie își găsește suveranitatea spirituală. Altfel, ar fi greu de explicat numeroase evenimente din istoria popoarelor, în special europene: evenimente vechi și recente, fericite și dureroase, victorii și înfrîngeri, care arată cît de organic este legată familia de națiune, și națiunea de familie.

Legătura familiei cu statul este în parte asemănătoare și în parte diferită. Într-adevăr, statul se distinge de națiune prin structura sa mai puțin «familială», căci este organizat în funcție de un sistem politic și în mod mai «birocratic». Cu toate acestea, chiar și sistemul statului are într-un sens un «suflet», în măsura în care răspunde naturii sale de «comunitate politică» orînduită juridic în vederea binelui comun41. Familia se află în relație strînsă cu acest «suflet», ea este legată de stat tocmai în virtutea principiului subsidiarității. Într-adevăr, familia este o realitate socială care nu dispune de toate mijloacele necesare pentru a-și realiza finalitățile proprii, îndeosebi în domeniile instruirii și al educației. Statul este atunci chemat să intervină după principiul menționat: acolo unde familia își este sieși suficientă, se cuvine să fie lăsată să acționeze în mod autonom; o intervenție excesivă a statului s-ar vădi nu numai nerespectuoasă, dar și dăunătoare, căci ar constitui o violare evidentă a drepturilor familiei; numai acolo unde ea nu-și este în mod real suficientă sieși, statul are calitatea și datoria de a interveni.

În afara domeniului educației și al instruirii la toate nivelele, ajutorul statului, care în orice caz nu trebuie să excludă inițiativele persoanelor private, se exprimă de exemplu în instituțiile care vizează salvgardarea vieții și sănătății cetățenilor, și, îndeosebi, în măsurile de prevedere care privesc lumea muncii. Șomajul constituie în zilele noastre una din amenințările cele mai serioase pentru viața familială și preocupă pe bună dreptate toate societățile. El reprezintă o provocare pentru politica statelor și este un obiect de reflecție atentă pentru doctrina socială a Bisericii. Mai mult ca oricînd, în consecință, este indispensabil și urgent să-i aducem remedii prin soluții curajoase, știind să ne întoarcem privirea, chiar dincolo de granițele naționale, către numeroasele familii pentru care lipsa de lucru se traduce printr-o situație de mizerie dramatică42.

Vorbind despre muncă în legătură cu familia, se cuvine să subliniem importanța și ponderea muncii femeilor în căminul lor:43 trebuie să fie recunoscută și valorizată la maximum. «Sarcina» femeii care, după ce a dat naștere unui copil, îl hrănește, îl îngrijește și are grijă de educația lui, în special în decursul primilor ani, este atît de mare încît nu se poate compara cu nici o muncă profesională. Acest lucru trebuie afirmat limpede, la fel cum trebuie apărat orice alt drept legat de muncă. Maternitatea, cu toate ostenelile pe care le cuprinde, trebuie să dobîndească o recunoaștere chiar economică cel puțin egală cu aceea a celorlalte munci prestate pentru a întreține familia într-o perioadă atît de delicată a existenței sale.

Se cuvine cu adevărat să nu se precupețească nici un efort pentru ca familia să fie recunoscută ca societate primordială și, într-un sens, «suverană». «Suveranitatea» sa este indispensabilă pentru binele societății. O națiune cu adevărat suverană și puternică din punct de vedere spiritual este totdeauna compusă din familii puternice, conștiente de vocația lor și de misiunea lor în istorie. Familia se situează în centrul tuturor acestor probleme și al acestor îndatoriri: a o surghiuni într-un rol subaltern și secundar, îndepărtînd-o de la locul care-i revine în societate, înseamnă a cauza un grav prejudiciu creșterii autentice a întregului trup social.


II

MIRELE ESTE CU VOI

La Cana Galileii

18. Într-o zi, în fața ucenicilor lui Ioan, Isus a vorbit de o invitație la nuntă și de prezența mirelui printre invitați: «Mirele este cu ei» (Mt 9, 15). El vestea astfel îndeplinirea în persoana sa a imaginii, deja prezente în Vechiul Testament, a lui Dumnezeu-Mire, pentru a revela pe deplin misterul lui Dumnezeu ca mister de Iubire.

Calificîndu-se drept «mire», Isus dezvăluie deci esența lui Dumnezeu și își confirmă imensa iubire față de om. Dar alegerea acestei imagini pune indirect în lumină și adevărata natură a iubirii sponsale. Într-adevăr, recurgînd la ea pentru a vorbi despre Dumnezeu, Isus arată în ce măsură paternitatea și iubirea lui Dumnezeu se oglindesc în iubirea unui bărbat și a unei femei ce se unesc în căsătorie. De aceea, la începutul misiunii sale, Isus se află în Cana Galileii, pentru a lua parte la un ospăț de nuntă, cu Maria și primii săi ucenici (cf. In 2, 1-11). El înțelege să arate astfel că adevărul despre familie este înscris în Revelația lui Dumnezeu și în istoria mîntuirii. În Vechiul Testament, și în special la Profeți, găsim cuvinte foarte frumoase despre iubirea lui Dumnezeu: o iubire atentă ca cea a unei mame față copilul său, afectuoasă ca cea a soțului față de soția sa, dar și profund geloasă; nu este înainte de toate o iubire care pedepsește, ci care iartă; o iubire care se apleacă asupra omului, asemenea tatălui asupra fiului risipitor, ridicîndu-l și facîndu-l părtaș de viața divină. O iubire care umple de uimire: este o noutate necunoscută pînă atunci în ansamblul lumii păgîne.

La Cana Galileii, Isus este cumva crainicul adevărului dumnezeiesc despre căsătorie, al adevărului pe care se poate sprijini familia umană, găsind în el puterea necesară în fața tuturor încercărilor vieții. Isus vestește acest adevăr prin prezența sa la nunta din Cana și prin săvîrșirea primului său «semn»: apa prefăcută în vin.

El vestește adevărul despre căsătorie și vorbind cu fariseii și explicînd că iubirea care este de la Dumnezeu, iubire tandră și sponsală, este izvor de exigențe profunde și radicale. Moise fusese mai puțin exigent; el permisese darea unui act de repudiere. Într-o vie controversă, atunci cînd fariseii fac referință la Moise, Isus răspunde categoric: «La început, n-a fost așa» (Mt 19, 8). Și amintește că Cel care a creat omul l-a creat bărbat și femeie, și a poruncit: «Va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amîndoi un singur trup» (Gen 2, 24). Cu o coerență logică, Cristos conchide: «Astfel nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Așadar ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă» (Mt 19, 6). În fața obiecției fariseilor care se revendică de la legea mozaică, El răspunde: «Din cauza împietririi inimii voastre v-a dat voie Moise să vă lăsați femeile, dar de la început nu a fost așa» (Mt 19, 8).

Isus face referință «la început», regăsind în înseși originile creației planul lui Dumnezeu pe care se înrădăcinează familia și, prin intermediul său, întreaga istorie a omenirii. Realitatea naturală a căsătoriei devine, prin voința lui Cristos, un adevărat sacrament al Noului Legămînt, pecetluit de sîngele lui Cristos Răscumpărătorul. Soți și familii, amintiți-vă cu ce preț ați fost «cumpărați» (cf. 1 Cor 6, 20)!

Însă acest minunat adevăr este omenește dificil de primit și de trăit. Cum să ne mirăm că Moise a cedat în fața cererilor compatrioților săi, cînd pînă și Apostolii, ascultînd cuvintele Învățătorului, spun: «Dacă așa e pricina omului cu femeia, nu e de folos să te căsătorești» (Mt 19, 10)! Totuși, pentru binele bărbatului și al femeii, al familiei și al întregii societăți, Isus confirmă exigența stabilită de Dumnezeu de la început. Dar, în același timp, El profită de ocazie pentru a afirma valoarea alegerii de a nu se căsători, în vederea Împărăției lui Dumnezeu: această alegere permite și ea «să dea viață», chiar dacă într-un mod diferit. Această alegere este punctul de plecare al vieții consacrate, al Ordinelor și al Congregațiilor călugărești în Orient și în Occident, ca și a disciplinei celibatului preoțesc, după tradiția Bisericii latine. Nu este deci adevărat că «nu e de folos să te căsătorești», dar iubirea pentru Împărăția cerurilor îi poate îndemna pe unii și să nu se căsătorească (cf. Mt 19, 12).

Căsătoria rămîne totuși vocația obișnuită a omului, aleasă de cea mai mare parte a poporului lui Dumnezeu. În familie se formează pietrele vii ale edificiului spiritual de care vorbește Apostolul Petru (cf. 1 Pt 2, 5). Trupurile soților sînt locuința Duhului Sfînt (cf. 1 Cor 6, 19). Deoarece transmiterea vieții divine presupune cea a vieții umane, din căsătorie se nasc nu numai fii ai oamenilor, dar și, în virtutea botezului, fiii adoptivi ai lui Dumnezeu, care trăiesc viața nouă primită de la Cristos prin Duhul său.

În acest fel, dragi frați și surori, soți și părinți, Mirele este cu voi. Știți că El este Păstorul cel bun și îi cunoașteți glasul. Știți unde vă călăuzește, știți că luptă pentru a vă duce la pășunile în care să găsiți viața și să o găsiți din belșug, că se înfruntă cu lupii lacomi, gata  mereu să-și smulgă oile din gurile lor: orice soț și orice soție, orice fiu și orice fiică, orice membru al familiei voastre. Știți că, fiind Bunul Păstor, El e gata să-și dea viața pentru turma sa (cf. In 10, 11). El vă călăuzește pe drumuri care nu sînt drumurile abrupte și pline de piedici ale numeroaselor ideologii contemporane; El repetă lumii de azi adevărul integral, ca și atunci cînd se adresa fariseilor sau cînd îl vestea Apostolilor, care l-au vestit apoi în lume, proclamînd-l oamenilor timpului lor, evrei și greci. Ucenicii erau conștienți că Cristos reînnoise totul; că omul devenise «creatură nouă»: nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie, ci «una» în El (cf. Gal 3, 28), înveșmîntat în demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu. În ziua de Rusalii, acest om l-a primit pe Duhul mîngîietor, Duhul adevărului; astfel a început noul popor al lui Dumnezeu, Biserica, anticiparea unui cer nou și a unui pămînt nou (cf. Ap 21, 1).

Apostolii, mai întîi fricoși în ceea ce privește căsătoria și familia, au devenit apoi curajoși. Ei au înțeles că și căsătoria și familia constituie o vocație adevărată venind de la Dumnezeu însuși, un apostolat: apostolatul laicilor. Ele slujesc la transformarea pămîntului și la reînnoirea lumii, a creației și a întregii omeniri.

Dragi familii, și voi trebuie să fiți curajoase, totdeauna gata să dați mărturie despre această speranță care este în voi (cf. 1 Pt 3, 15), pentru că ea este înrădăcinată în inima voastră de către Bunul Păstor, prin Evanghelie. Trebuie să fiți gata să-l urmați pe Cristos spre pășunile care dau viața și pe care El însuși le-a pregătit prin misterul pascal al morții și învierii sale.

Nu vă fie teamă de riscuri! Puterile dumnezeiești sînt mult mai tari decît dificultățile voastre! Eficacitatea sacramentului Împăcării, numit pe bună dreptate de către Părinții Bisericii «al doilea Botez», este nemărginit mai mare decît răul care acționează în lume. Energia divină a sacramentului Mirului, care face să înflorească harul Botezului, are un impact mult mai mare decît corupția prezentă în lume. Incomparabil mai mare este mai ales puterea Euharistiei.

Euharistia este un sacrament cu adevărat admirabil. În acest sacrament, Cristos însuși ni s-a lăsat pe sine însuși ca hrană și ca băutură, ca izvor de putere mîntuitoare. El ni s-a lăsat pe sine, ca să avem viața, să o avem din belșug (cf. In 10, 10): viața care este în El și pe care ne-a împărtășit-o prin darul Duhului său, înviind a treia zi. Ea este într-adevăr pentru noi viața care vine de la El. Ea este pentru voi, dragi soți, părinți și familii! N-a instituit El oare Euharistia într-un context familial, în cursul ultimei Cine? Cînd vă întîlniți pentru a lua masa și cînd sînteți uniți între voi, Cristos este aproape de voi. Și, mai mult încă, El este Emanuel, Dumnezeu cu noi, cînd vă apropiați de Masa euharistică. Se poate întîmpla ca, la fel ca la Emaus, să nu fie recunoscut decît la «frîngerea pîinii» (cf. Lc 24, 35). Se întîmplă de asemenea să stea la ușă și să bată, așteptînd ca ușa să-i fie deschisă pentru a putea intra și cina cu noi (cf. Ap 3, 20). Ultima sa Cină și cuvintele rostite atunci își păstrează întreaga putere și toată înțelepciunea jertfei Crucii. Nu există altă putere, nici altă înțelepciune prin care să putem fi mîntuiți și prin care să putem contribui la mîntuirea celorlalți. Nu există altă putere, nici altă înțelepciune prin care, voi, părinți, să vă puteți educa copiii și pe voi înșivă. Puterea educativă a Euharistiei s-a confirmat de-a lungul generațiilor și a secolelor.

Păstorul cel Bun este pretutindeni cu noi. La fel cum se afla la Cana Galileii, Mire printre acei miri care se dăruiau unul altuia pentru toată viața lor, la fel Bunul Păstor este astăzi cu voi ca motiv de a nădăjdui, tărie a inimilor, izvor al unui entuziasm mereu nou și semn al biruinței «civilizației iubirii». Isus, Bunul Păstor, ne repetă: Nu vă temeți. Sînt cu voi. «Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrșitul lumii» (Mt 28, 20). De unde vine o astfel de putere? De unde vine certitudinea că ești cu noi, chiar dacă te-au ucis, o, Fiule al lui Dumnezeu, și ai murit ca orice altă ființă omenească? De unde vine această certitudine? Evanghelistul spune: «Pînă la sfîrșit i-a iubit» (In 13, 1). Tu așadar, ne iubești, Tu care ești Cel dintîi și Cel de pe urmă, Cel Viu; Tu care erai mort și care acum trăiești pentru totdeauna (cf. Ap 1, 17-18).

Taina cea mare

19. Sfîntul Paul rezumă problema vieții familiale în expresia «mare mister» (cf. Ef 5, 32). Cînd scrie în Scrisoarea către efeseni despre acest «mare mister», chiar dacă ceea ce scrie este înrădăcinat în Cartea Genezei și în toată tradiția Vechiului Testament, el înfățișează o organizare nouă, care va găsi apoi o dezvoltare în magisteriul Bisericii.

Căsătoria, mărturisește Biserica, că sacrament al legămîntului dintre soți, este un «mare mister», căci în el se exprimă iubirea sponsală a lui Cristos pentru Biserica sa. Sfîntul Paul scrie: «Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum  și Cristos și-a iubit Biserica, și s-a dat pe sine pentru ea; ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvînt» (Ef 5, 25-26). Apostolul vorbește aici despre Botez, despre care Scrisoarea către romani tratează pe larg, prezentîndu-l ca participarea la moartea lui Cristos pentru a împărtăși viața sa (cf. Rom 6, 3-4). Prin acest sacrament, credinciosul se naște ca un om nou, căci Botezul are puterea de a împărtăși o nouă viață, însăși viața lui Dumnezeu. Misterul teandric al Dumnezeului-om se rezumă, într-un fel, în evenimentul baptismal. «Cristos-Isus Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt ) va spune mai tîrziu Sfîntul Irineu, și împreună cu el atîția alți Părinți ai Bisericii din Orient și din Occident ) devine Fiul omului pentru ca la rîndul lui omul să devină fiu al lui Dumnezeu»44.

Mirele este deci Dumnezeu însuși care s-a făcut om. În Vechiul Legămînt, Domnul se prezintă ca Mirele lui Israel, poporul ales: un Mire tandru și exigent, gelos și fidel. Toate trădările, dezertările și idolatriile lui Israel, descrise de Profeți în mod dramatic și sugestiv, nu reușesc să stingă iubirea cu care Dumnezeul-Mire «iubește pînă la sfîrșit» (cf. In 13, 1).

Confirmarea și împlinirea comuniunii sponsale dintre Dumnezeu și poporul său se realizează în Cristos, în Noul Legămînt. Cristos ne asigură că Mirele este cu noi (cf. Mt 9, 15). El este cu noi toți, este cu Biserica. Biserica devine mireasă: mireasa lui Cristos. Această mireasă, despre care vorbește Scrisoarea către efeseni, este prezentă în orice botezat și este ca o persoană care se oferă privirii Mirelui său. El «a iubit Biserica; s-a dat pe sine pentru ea…; căci voia să și-o înfățișeze strălucitoare, fără pată sau zbîrcitură, ori altceva de acest fel, ci sfîntă și fără prihană» (Ef 5, 25. 27). Iubirea cu care Mirele «a iubit pînă la sfîrșit» Biserica este atît de mare încît aceasta este mereu din nou sfîntă în sfinții săi, chiar dacă nu încetează să fie o Biserică de păcătoși. Păcătoșii, «vameșii și desfrînatele», sînt chemați, și ei, la sfințenie, așa cum însuși Cristos o atestă în Evanghelie (cf. Mt 21, 31). Toți sînt chemați să devină Biserica glorioasă, sfîntă și neprihănită. «Fiți sfinți, spune Domnul, căci eu sînt sfînt» (Lev 11, 44; cf. 1 Pt 1, 16).

Iată cea mai înaltă dimensiune a «marelui mister», semnificația profundă a darului sacramental în Biserică, sensul cel mai profund al Botezului și al Euharistiei. Acestea sînt roadele iubirii cu care Mirele a iubit pînă la sfîrșit; iubire care se extinde în mod constant, făcîndu-i pe oameni să participe tot mai mult la viața divină.

După ce a spus: «Bărbaților, iubiți pe femeile voastre» (Ef 5, 25), Sfîntul Paul adaugă imediat cu mai multă tărie: «La fel, bărbații sînt datori să-și iubească soțiile ca pe trupul lor. Cel ce-și iubește femeia pe sine se iubește. Căci nimeni vreodată nu și-a urît propriul trup, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Cristos Biserica. Pentru că sîntem mădulare ale trupului său» (Ef 5, 28-30). Și îi îndeamnă pe soți cu aceste cuvinte: «Supuneți-vă unul altuia, întru frica lui Cristos» (Ef 5, 21).

Aceasta este desigur o nouă expresie a adevărului veșnic despre căsătorie și despre familie în lumina Noului Legămînt. Cristos a revelat-o în Evanghelie, prin prezența sa la Cana Galileii, prin jertfa sa pe Cruce și prin sacramentele Bisericii sale. Soții găsesc astfel în Cristos o referință pentru iubirea lor sponsală. Vorbind despre Cristos Mirele Bisericii, Sfîntul Paul se referă în mod analog la iubirea sponsală; el trimite la Cartea Genezei: «Va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amîndoi un singur trup» (Gen 2, 24). Iată «marele mister» al veșnicei iubiri prezent deja în creație, revelat în Cristos și încredințat Bisericii. «Taina aceasta este mare ) repetă Apostolul ); zic despre Cristos și Biserică» (Ef 5, 32). Așadar, Biserica nu poate fi înțeleasă ca Trup mistic al lui Cristos, ca semn al Legămîntului omului cu Dumnezeu în Cristos, ca sacrament universal de mîntuire, fără a face referință la «marele mister», în raport cu creația omului, bărbat și femeie, și cu vocația amîndurora la iubirea conjugală, la paternitate și la maternitate. «Marele mister», care este Biserica și omenireă în Cristos, nu există fără «taina cea mare» care se exprimă în faptul de a fi «un singur trup» (cf. Gen 2, 24; Ef 5, 31-32), adică în realitatea căsătoriei și a familiei.

Familia însăși este marele mister al lui Dumnezeu. Ca «Biserică familială», ea este mireasa lui Cristos. Biserica universală, și în ea fiecare Biserică particulară, se revelează mai imediat ca mireasa lui Cristos, în «Biserica familială» și în iubirea trăită în ea: iubire conjugală, iubire paternă și maternă, iubire fraternă, iubire a unei comunități de persoane și de generații. Iubirea omenească e oare de conceput fără Mire și fără iubirea cu care El cel dintîi a iubit pînă la sfîrșit? Numai dacă iau parte la această iubire și la acest «mare mister» soții pot iubi «pînă la sfîrșit»: sau devin părtași la această iubire, sau nu știu în profunzime ce este iubirea și în ce măsură exigențele ei sînt radicale. Aceasta constituie pentru ei fără doar și poate un mare pericol.

Învățătura Scrisorii către efeseni uimește prin profunzimea și prin autoritatea sa etică. Desemnînd căsătoria, și indirect familia, ca «marea taină» în referință cu Cristos și cu Biserica, Apostolul Paul poate să spună încă o dată ceea ce spusese mai înainte soților: «Fiecare să-și iubească femeia ca pe sine însuși». El adaugă apoi: «Iar femeia să aibă respect față de bărbat» (Ef 5, 33). Respect pentru că iubește și pentru că se știe iubită. În virtutea acestei iubiri soții devin un dar reciproc. În iubire e conținută recunoașterea demnității personale a celuilalt și a unicității sale fără echivalent: într-adevăr, ca ființă umană, fiecare din ei a fost ales de Dumnezeu pentru el însuși45, printre toate creaturile pămîntului; totuși, printr-un act conștient și responsabil, fiecare face din sine însuși un dar liber pentru celălalt și pentru copiii primiți de la Domnul. Sfîntul Paul își continuă îndemnul, legîndu-l în mod semnificativ de porunca a patra: «Copii, ascultați de părinții voștri în Domnul, că aceasta este cu dreptate. "Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta", iată porunca cea dintîi cu făgăduința: "ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pămînt". Și voi, părinților, nu întărîtați la mînie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățături și mustrări inspirate de Domnului» (Ef 6, 1-4). Așadar, Apostolul vede în porunca a patra angajarea implicită la respectul reciproc dintre soț și soție, dintre părinți și copii, recunoscînd astfel în ea principiul coeziunii familiale.

Admirabila sinteză paulină despre «marea taină» se prezintă, într-un sens, ca rezumatul, «summa» învățăturii despre Dumnezeu și despre om, pe care Cristos a dus-o la desăvîrșire. Din nefericire, gîndirea occidentală, cu dezvoltarea raționalismului modern, s-a îndepărtat treptat de această învățătură. Filosoful care a enunțat principiul lui «cogito, ergo sum», «gîndesc, deci sînt exist», a imprimat și concepției moderne despre om caracterul dualist care o caracterizează. Este propriu raționalismului de a opune în om, în mod radical, spiritul trupului, și trupul spiritului. Dimpotrivă, omul este o persoană în unitatea trupului și a spiritului său46. Trupul nu poate fi niciodată redus la o pură materie: este un trup «spiritualizat», la fel cum spiritul este atît de profund unit trupului încît poate fi calificat ca spirit «întrupat». Izvorul cel mai bogat pentru cunoașterea trupului este Cuvîntul făcut trup. Cristos îl dezvăluie omului pe om47. Această afirmație a Conciliului Vatican II este, într-un sens, răspunsul, așteptat de mult timp, pe care Biserica l-a dat raționalismului modern.

Acest răspuns îmbracă o importanță fundamentală pentru înțelegerea familiei, în special în contextul civilizației moderne, care, cum a fost spus, pare că a renunțat în numeroase ocazii să fie o «civilizație a iubirii». În epoca modernă, progresul cunoașterii lumii materiale și cel al psihologiei umane a fost considerabil; dar în ceea ce privește dimensiunea sa cea mai intimă, dimensiunea metafizică, omul de astăzi rămîne în mare parte o ființă necunoscută pentru sine însuși; și, în consecință, și familia rămîne o realitate insuficient cunoscută. Aceasta se întîmplă datorită distanțării de «marea taină» despre care vorbește Apostolul.

Separarea spiritului de trup în om a avut drept consecință întărirea tendinței de a trata trupul omenesc nu după categoriile asemănării sale specifice cu Dumnezeu, ci după cele ale asemănării sale cu toate celelalte trupuri prezente în natură, trupuri pe care omul le folosește ca material pentru activitatea sa în vederea producerii de bunuri de consum. Dar toți pot înțelege imediat că aplicarea unor astfel de criterii la om ascunde în realitate pericole imense. Atunci cînd trupul omenesc, considerat independent de spirit și de gîndire, este folosit ca material la fel ca trupul animalelor ) ceea ce se întîmplă, de exemplu, în manipulările asupra embrionilor și asupra foetușilor ), se merge inevitabil spre o teribilă derivă etică.

În fața unei astfel de perspective antropologice, familia umană ajunge să trăiască experiența unui nou maniheism, în care trupul și spiritul sînt puse radical în opoziție: trupul nu trăiește din spirit, și spiritul nu dă viață trupului. Astfel, omul încetează de a mai trăi ca persoană și ca subiect. În ciuda intențiilor și a declarațiilor contrare, el devine exclusiv un obiect. În acest sens, de exemplu, această civilizație neo-maniheistă duce la considerarea sexualității umane mai mult ca un teren de manipulări și de exploatare, decît ca realitatea acestei uimiri originare care, în zorii creației, l-a făcut pe Adam să exclame la vederea Evei: «Iată os din oasele mele și carne din carnea mea» (Gen 2, 23). Este uimirea al cărei ecou îl percepem în cuvintele Cîntării Cîntărilor: «Sora mea, mireasa mea, tu mi-ai robit inima numai cu o singură privire a ta» (Cînt 4, 9). Cît de departe sînt anumite concepții moderne de înțelegerea profundă a masculinității și a feminității oferită de Revelația divină! Aceasta din urmă ne face să descoperim în sexualitatea umană o bogăție a persoanei care-și află adevărata sa punere în valoare în familie și care exprimă de asemenea vocația sa profundă în fecioria și în celibatul pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Raționalismul modern nu suportă misterul. Nu acceptă misterul omului, bărbat și femeie, nici nu vrea să recunoască faptul că plinătatea adevărului despre om a fost revelat în Isus Cristos. În special, nu mai tolerează «marea taină» vestită în Scrisoarea către efeseni, și o combate în mod radical. Dacă recunoaște, într-un context de vag deism, posibilitatea și chiar nevoia unei Ființe supreme sau divine, raționalismul modern respinge ferm ideea unui Dumnezeu care se face om pentru a-l mîntui pe om. Pentru raționalism, e de negîndit ca Dumnezeu să fie Răscumpărătorul, cu atît mai puțin să fie «Mirele», izvorul originar și unic al iubirii sponsale umane. Interpretează creația și sensul existenței omenești într-un mod radical diferit. Dar dacă omului îi lipsește perspectiva unui Dumnezeu care îl iubește și care, prin Cristos, îl cheamă să trăiască în El și cu El, dacă posibilitatea de a participa la «marea taină» nu mai este deschisă familiei, ce rămîne dacă nu doar dimensiunea temporală a vieții? Rămîne viața temporală ca teren al luptei pentru existență, al căutării febrile a profitului, înainte de toate economic.

«Marele mister», sacramentul iubirii și al vieții, care-și are începutul în creație și în răscumpărare și al cărui garant este Cristos-Mirele, și-a pierdut în mentalitatea modernă rădăcinile sale cele mai profunde. Este amenințat în noi și în jurul nostru. Fie ca Anul Familiei, celebrat în Biserică, să devină pentru soți o ocazie propice pentru a-l redescoperi și pentru a-l reafirma cu tărie, curaj și entuziasm!


Maica frumoasei iubiri

20. Istoria «frumoasei iubiri» începe la Bunavestire, cu admirabilele cuvinte pe care Îngerul le-a adresat Mariei, chemată să devină Mama Fiului lui Dumnezeu. Prin «da»-ul Mariei, Cel care este «Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină» devine Fiul omului; Maria este Mama lui, fără a înceta să fie Fecioara care «nu cunoaște bărbat» (cf. Lc 1, 34). Ca Fecioară-Mamă, Maria devine Mama frumoasei iubiri. Acest adevăr este revelat deja prin cuvintele Arhanghelului Gabriel, dar semnificația sa deplină va fi confirmată și aprofundată pe măsură ce Maria îl va urma pe Fiul său în peregrinarea credinței48.

«Mama frumoasei iubiri» a fost primită de cel care, după tradiția lui Israel, era deja soțul ei pe pămînt, Iosif, din seminția lui David. El ar fi avut dreptul să vadă în logodnica sa pe soția și pe mama copiilor lui. Dar Dumnezeu intervine din propria sa inițiativă în acest legămînt sponsal: «Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt» (Mt 1, 20). Iosif este conștient, el vede cu ochii lui că în Maria a fost concepută o nouă viață care nu vine de la el și, ca (om)bărbat drept, fidel Legii vechi care, în cazul lui, impunea divorțul, el vrea să-și desfacă într-un mod caritabil căsătoria (cf. Mt 1, 19). Îngerul Domnului îl înștiințează că aceasta nu este conform cu vocația lui, că ar fi chiar opus iubirii sponsale care-l unește cu Maria. Această iubire sponsală mutuală, pentru a fi pe deplin «frumoasa iubire», cere ca Iosif să o primească pe Maria și pe Fiul ei sub acoperișul casei sale la Nazaret. Iosif ascultă de mesajul dumnezeiesc și acționează cum i-a fost prescris (cf. Mt 1, 24). Și datorită lui Iosif misterul Întrupării și, cu el, misterul Sfintei Familii, este profund înscris în iubirea sponsală a bărbatului și a femeii și, indirect, în genealogia oricărei familii umane. Ceea ce Paul va numi «marea taină» își găsește în Sfînta Familie expresia sa cea mai înaltă. Familia se situează astfel într-adevăr în centrul Noului Legămînt.

Putem să spunem și că istoria «frumoasei iubiri» a început, într-un sens, cu primul cuplu omenesc, cu Adam și Eva. Ispita căreia au cedat și păcatul originar care a fost consecința sa nu i-a privat total de capacitatea «frumoasei iubiri». Înțelegem acest fapt citind, de exemplu, în Cartea lui Tobia că soții Tobia și Sara, pentru a exprima sensul unirii lor, se referă la strămoșii or Adam și Eva (cf. Tob 8, 6). În Noul Legămînt, Sfîntul Paul este și el martorul acestui fapt atunci cînd vorbește de Cristos ca de noul Adam (cf. 1 Cor 15, 45): Cristos nu vine să-l condamne pe întîiul Adam și pe prima Evă, ci să-i răscumpere; El vine să reînnoiască ceea ce, în om, este dar al lui Dumnezeu, tot ceea ce, în el, este veșnic bun și frumos, și care constituie substratul frumoasei iubiri. Istoria «frumoasei iubiri» este, într-un sens, istoria mîntuirii omului.

«Frumoasa iubire» își trage totdeauna originea din auto-revelația persoanei. În creație, Eva se revelează lui Adam, după cum Adam se revelează Evei. În decursul istoriei, tinerele soții se revelează soților lor, noile cupluri umane își spun între ei: «Mergem împreună pe calea vieții». Astfel începe familia ca unire a două persoane și, în virtutea sacramentului, ca nouă comunitate în Cristos. Iubirea, pentru a fi realmente frumoasă, trebuie să fie un dar al lui Dumnezeu, grefat de Duhul Sfînt în inima oamenilor și continuu hrănit în ei (cf. Rom 5, 5). Biserica, care este perfect conștientă de asta, cere Duhului Sfînt să coboare în inimile oamenilor în cursul sacramentului căsătoriei. Ca să existe cu adevărat «frumoasa iubire», adică dăruire(a) de la persoană către persoană, ea trebuie să provină de la Cel care este El însuși dăruire și izvorul oricărui dar.

Așa este în Evanghelie pentru Maria și Iosif care, în pragul Noului Legămînt, retrăiesc experiența «frumoasei iubiri» descrisă în Cîntarea Cîntărilor. Iosif se gîndește și spune Mariei: «Sora mea, logodnica? mea» (cf. Cînt 4, 9). Maria, Mama lui Dumnezeu, zămislește de la Duhul Sfînt, de la care provine «frumoasa iubire», delicat așezată de Evanghelie în contextul «marii taine».

Cînd vorbim despre «frumoasa iubire», vorbim?? despre frumusețe: frumusețea iubirii și frumusețea ființei umane care, datorită Duhului Sfînt, este capabilă de o astfel de iubire. Vorbim despre frumusețea bărbatului și a femeii, de frumusețea lor ca frați și surori, ca logodnici, ca soți. Evanghelia luminează nu numai taina «frumoasei iubiri», dar în egală măsură și misterul tot atît de profund al frumuseții, care vine de la Dumnezeu ca și iubirea. De la Dumnezeu vin bărbatul și femeia, persoane chemate să devină un dar reciproc. De la darul originar al Duhului «dătător de viață» izvorăște dăruirea reciprocă a condiției de soț sau de soție, ca și darul de a fi frate sau soră.

Toate acestea își găsesc o confirmare în misterul Întrupării, devenit, în istoria oamenilor, izvor al unei noi frumuseți, care a inspirat nenumărate opere artistice. După interzicerea expresă de a-l reprezenta prin imagini pe Dumnezeul invizibil (cf. Dt 4, 15-20), era creștină, a suscitat, dimpotrivă, reprezentarea artistică a lui Dumnezeu făcut om, a Mariei Mama sa și a lui Iosif, a sfinților din Vechiul ca și din Noul Legămînt și, în general, a întregii creații, răscumpărate de Cristos; ea inaugura astfel o nouă relație cu lumea culturii și a artei. Putem spune că noul canon al artei, ținînd cont de dimensiunea profundă a omului și a viitorului său, începe cu misterul Întrupării lui Cristos, inspirîndu-se din misterele vieții sale: nașterea la Betleem, viața ascunsă la Nazaret, viața? publică, Golgotha, Învierea, reîntoarcerea în slavă. Biserica este conștientă de faptul că prezența sa în lumea contemporană, și în mod deosebit contribuția pe care o aduce pentru a pune în valoare demnitatea căsătoriei și a familiei, sînt strîns legate de dezvoltarea culturii; ea veghează la aceasta pe drept cuvînt. Iată de ce (De aceea) (Este motivul pentru care) Biserica urmărește cu o mare atenție orientările mijloacelor de comunicare socială, care au sarcina să formeze marele public și nu numai de a-l informa49. Foarte informată asupra marei și profundei influențe a acestor mijloace, ea nu obosește să-i avertizeze pe specialiștii (în) comunicației cu privire la pericolele manipulării adevărului. Într-adevăr, ce adevăr poate exista în filme, spectacole, în programe de radio și de televiziune în care domină pornografia și violența? Oare aceasta înseamnă a sluji adevărului despre om? Iată cîteva întrebări de la care nu se pot sustrage specialiștii acestor instrumente și diferiții responsabili ai elaborării și ai comercializării producțiilor (produselor) lor.

Datorită unei astfel de reflecții critice, civilizația noastră, care prezintă totuși aspecte pozitive pe plan material ca și pe plan cultural, ar trebui să-și dea seama că este, sub diverse aspecte, o civilizație bolnavă, care provoacă profunde deformări (denaturări) în om. De ce se întîmplă acest lucru? Motivul stă în faptul că societatea noastră s-a desprins de adevărul plenar despre om, de adevărul referitor la ceea ce sînt bărbatul și femeia ca persoane. În consecință, ea este incapabilă să înțeleagă în mod precis ceea ce sînt în mod real dăruirea persoanelor în căsătorie, iubirea responsabilă în slujba paternității și a maternității, măreția autentică a procreației și a educației. În consecință, este oare exagerat să afirmăm că mass-mediile, dacă nu ascultă de principiile sănătoase ale eticii, nu slujesc adevărul în dimensiunea sa esențială? Iată deci drama: mijloacele moderne de comunicare socială sînt supuse ispitei de a manipula mesajul, falsificînd adevărul despre om. Ființa umană nu este cea a cărei reclamă o face publicitatea, nici ceea ce este prezentat de către mass-mediile moderne. Ea este cu mult mai mult, ca unitate psiho-fizică, ca alcătuire unificată dintre suflet și trup, ca persoană. Ea este cu mult mai mult prin vocația sa la iubire, care o introduce ca bărbat și ca femeie în dimensiunea «marii taine».

Maria a ajuns prima la această dimensiune și ea l-a inclus și pe soțul său Iosif. Ei au devenit astfel primele modele ale acestei frumoase iubiri al cărei har Biserica nu încetează să-l ceară pentru tineret, pentru soți și pentru familii. Tinerii, soții, familiile să nu obosească nici ei (ele) să se roage cu această intenție! Cum să nu ne gîndim la mulțimea pelerinilor, tineri sau bătrîni, care aleargă la sanctuarele mariane și-și îndreaptă privirea către fața Mamei lui Dumnezeu, către fața (fețele) membrilor Sfintei Familii, care oglindesc toată frumusețea iubirii dăruite de Dumnezeu omului?

În Predica de pe munte, Cristos, referindu-se la porunca a șasea, proclamă acestea: «Ați auzit că s-a zis: Să nu săvîrșești adulter. Eu însă vă spun că oricine privește o femeie dorind-o a și săvîrșit adulter cu ea în inima sa» (Mt 5, 27-28). În raport cu Decalogul, care tinde să apere temeinicia tradițională a căsătoriei și a familiei, aceste cuvinte marchează un mare pas înainte. Isus urcă la izvorul păcatului de adulter: acest izvor se află în inima omului și se manifestă printr-o manieră de a privi și de a gîndi care e dominată de concupiscență. Prin concupiscență, omul tinde să-și aproprieze altă ființă umană, care nu este a lui, dar care îi aparține lui Dumnezeu. Adresîndu-se contemporanilor săi, Cristos vorbește totodată oamenilor din toate timpurile și din toate generațiile; vorbește în special generației noastre, care trăiește sub semnul unei civilizații înclinată spre consumism și spre edonism.

De ce Cristos, în Predica de pe munte, se pronunță într-un mod atît de răspicat și de exigent? Răspunsul este cum nu se poate mai clar: Cristos vrea să garanteze sfințenia căsătoriei și a familiei, vrea să apere întregul adevăr despre persoana umană și despre demnitatea ei.

Numai în lumina acestui adevăr, familia poate fi total marea «revelație», prima descoperire a celuilalt: descoperirea reciprocă a soților, apoi descoperirea fiecărui fiu sau fiică ce se naște din unirea lor. Tot ce soții își făgăduiesc reciproc ) să fie «mereu credincioși în bucurie și în durere, să se iubească și să se respecte în toate zilele vieții lor» ) nu e cu putință decît în dimensiunea «frumoasei iubiri». Omul de astăzi nu-i poate face ucenicia plecînd de la ce conține cultura de masă modernă. «Frumoasa iubire» se învață mai ales în rugăciune. Rugăciunea, într-adevăr, cuprinde totdeauna, pentru a folosi expresia Sfîntului Paul, un fel de ascundere interioară cu Cristos în Dumnezeu: «Viața voastră este ascunsă cu Cristos în(tru) Dumnezeu» (Col 3, 3). Numai într-o astfel de ascundere lucrează Duhul Sfînt, izvorul frumoasei iubiri. El răspîndește această iubire nu numai în inima Mariei și a lui Iosif, dar și în cea a soților dispuși să asculte Cuvîntul lui Dumnezeu și să-l păstreze (cf. Lc 8, 15). Viitorul oricărui nucleu familial depinde de această «frumoasă iubire»: iubire mutuală a soților, a părinților și a copiilor, iubirea tuturor generațiilor. Iubirea este adevăratul izvor al unității și al tăriei familiei.

Nașterea și primejdia

21. Scurta povestire a copilăriei lui Isus ne relatează, într-un mod foarte semnificativ, aproape simultan nașterea sa și primejdia căruia a trebuit să-i facă față imediat. Luca relatează cuvintele profetice rostite de bătrînul Simeon atunci cînd Copilul Isus este înfățișat Domnului în Templu, patruzeci de zile după nașterea sa. El vorbește despre «lumină» și de «semn de împotrivire»; apoi prezice Mariei: «Sufletul tău va fi străpuns de o sabie» (cf. Lc 2, 32-35). Matei, din contra, se oprește mai mult asupra cursei pe care Irod o întinde lui Isus: prevenit de către Magii veniți din Orient pentru a vedea noul rege care trebuia să se nască (cf. Mt 2, 2), el își simte amenințată puterea și după plecarea lor, poruncește să fie uciși toți copiii mai mici de doi ani din Betleem și din împrejurimi. Isus scapă din mîinile lui Irod datorită unei intervenții dumnezeiești deosebite și datorită solicitudinii paterne a lui Iosif, care-l duce cu Mama lui în Egipt unde au rămas pînă la moartea lui Irod. Ei se întorc apoi la Nazaret, orașul lor natal, unde Sfînta Familie începe o lungă perioadă de viață ascunsă, ritmată de îndeplinirea fidelă și generoasă a datoriilor zilnice (cf. Mt 2, 1-23; Lc 2, 39-52).

Faptul că Isus, încă de la nașterea sa, a trebuit să facă față unor astfel de amenințări și de primejdii pare a fi de o elocvență profetică. Copil fiind, El este deja «semn de împotriviri». Există de asemenea un semn de elocvență profetică în drama pruncilor nevinovați din Betleem, uciși din porunca lui Irod și deveniți, după străvechea liturgie a Bisericii, părtași la nașterea și la patima răscumpărătoare a lui Cristos50. Prin «pătimirea» lor, ei împlinesc «ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos, pentru trupul lui, adică Biserica» (Col 1, 24).

În Evanghelia copilăriei, vestirea vieții, care se realizează într-un mod admirabil în evenimentul nașterii Răscumpărătorului, este așadar pusă cu putere în fața amenințării împotriva vieții, viață care conține pe deplin misterul Întrupării și al realității divine și umane a lui Cristos. Cuvîntul s-a făcut trup (cf. In 1, 14), Dumnezeu s-a făcut om. Părinții Bisericii aminteau adesea acest mister sublim: «Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca noi să devenim dumnezei»51. Acest adevăr de credință este în același timp adevărul despre ființa umană. El pune în lumină gravitatea oricărui atentat împotriva vieții copilului în sînul mamei sale. Ne aflăm aici tocmai la antipozii «frumoasei iubiri». Căutînd numai plăcerea, putem ajunge să ucidem iubirea, să-i ucidem rodul. Pentru cultura plăcerii, «binecuvîntatul rod al trupului tău» (Lc 1, 42) devine într-un sens un «rod blestemat».

Cum să nu amintim legat de acest subiect devierile pe care le cunoaște, în numeroase țări, ceea ce numim statul de drept? Legea lui Dumnezeu cu privire la viața umană este fără echivoc și categorică. Dumnezeu poruncește «Să nu ucizi» (Ex 20, 13). Nici un legislator uman nu poate deci să afirme: Îți este îngăduit să ucizi, ai dreptul să ucizi, ar trebui să ucizi. Din păcate, în istoria secolului nostru, acest lucru s-a întîmplat atunci cînd au ajuns la putere, chiar într-un mod democratic, forțe politice care au stabilit legi contrare dreptului oricărui om la viață, în numele pretinselor, și totodată aberantelor motive eugenice, etnice sau de alt fel. Există un fenomen nu mai puțin grav, în special pentru că este însoțit de un larg asentiment sau de acordul opiniei publice: acela al legislațiilor care nu respectă dreptul la viață încă de la concepere. Cum am putea accepta moralmente legi care permit uciderea ființei umane care încă nu s-a născut, dar care trăiește deja în sînul matern? Dreptul la viață devine astfel apanajul exclusiv al adulților, care se folosesc de însăși parlamentele ca să facă să le reușească proiectele și să-și urmărească interesele personale.

Ne aflăm în față unei imense amenințări împotriva vieții, nu numai a indivizilor, dar a întregii civilizații. Afirmația că această civilizație a devenit, prin unele aspecte, o «civilizație a morții» se confirmă în mod îngrijorător. Nu este deci un eveniment profetic faptul că nașterea lui Cristos a fost însoțită de o amenințare împotriva existenței sale? Da, chiar viața Celui care este în același timp Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu a fost amenințată; ea a fost în pericol încă de la începuturile sale și n-a scăpat de moarte decît prin minune.

În ultimile decenii, totuși, remarcăm cîteva simptome reconfortante de trezire a conștiințelor: le constatăm atît în lumea gîndirii cît și în opinia publică. Vedem dezvoltîndu-se, mai ales printre tineri, o nouă conștiință a respectului vieții încă de la concepere; mișcările pentru viață (pro life) se răspîndesc. Este o plămadă de speranță pentru viitorul familiei și al întregii omeniri.

«… m-ați primit»

22. Soți și familii din lumea întreagă, Mirele este cu voi! Este primul lucru pe care vrea să vi-l spună Papa, în anul pe care Națiunile Unite și Biserica îl consacră familiei. «Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Căci Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume nu ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mîntuită prin El» (In 3, 16-17); «ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, Duh este… Trebuie să vă nașteți de sus» (In 3, 6-7). Trebuie să vă nașteți «din apă și din Duh» (In 3, 5). Tocmai voi, dragi tați și mame, sînteți cei dintîi martori și slujitori ai acestei noi nașteri din Duhul Sfînt. Voi, care-i nașteți pe copiii voștri pentru patria pămîntească, nu uitați că în același timp îi nașteți pentru Dumnezeu. Dumnezeu dorește ca ei să se nască din Duhul Sfînt; El vrea ca ei să fie copiii săi adoptivi în Fiul unul-născut, care ne dă «puterea să devenim copii ai lui Dumnezeu» (In 1, 12). Opera mîntuirii dăinuie în lume și se realizează datorită Bisericii. Toată aceasta este lucrarea Fiului lui Dumnezeu, a Mirelui dumnezeiesc, care ne-a transmis Domnia Tatălui și care ne amintește nouă, ucenicilor săi: «Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru» (Lc 17, 21).

Credința noastră ne spune că Isus Cristos, care «șade de-a dreapta Tatălui», va veni să-i judece pe cei vii și pe cei morți. Pe de altă parte, evanghelistul Ioan ne asigură că El a fost trimis în lume «nu ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să fie mîntuită prin El» (In 3, 17). În ce constă așadar judecata? Însuși Cristos dă răspunsul: «Aceasta este judecata: lumina a venit în lume… Acela care Cel ce săvîrșește adevărul vine la lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sînt săvîrșite» (In 3, 19. 21). Este ceea ce a amintit recent enciclica Veritatis splendor52. Cristos este deci judecător? Faptele tale te vor judeca la lumina adevărului pe care-l cunoști. Faptele vor judeca tații și mamele, fiii și fiicele. Fiecare din noi va fi judecat plecînd de la porunci, inclusiv cele pe care le-am amintit în această Scrisoare: a patra, a cincea, a șasea și a noua. Dar fiecare va fi judecat mai ales cu privire la iubire, care dă sensul lor poruncilor și care este sinteza lor. «În seara vieții, vom fi judecați asupra iubirii», a scris Sfîntul Ioan al Crucii53. Cristos, Răscumpărător și Mire al omenirii, nu «s-a născut și n-a venit în lume decît ca să dea mărturie pentru adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul lui» (cf. In 18, 37). El va fi judecătorul, dar în felul în care l-a arătat El însuși vorbind de judecata de apoi (cf. Mt 25, 31-46). Judecata sa va fi o judecată cu privire la iubire, o judecată ce va confirma definitiv adevărul că Mirele era cu noi, poate fără s-o știm.

Judecătorul este Mirele Bisericii și al omenirii. De aceea El judecă spunînd: «Veniți, binecuvîntații Tatălui meu…, căci am fost flămînd și mi-ați dat să mănînc; am fost însetat și mi-ați dat să beau; străin am fost și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat» (Mt 25, 34-36). Această listă s-ar putea lungi desigur și în ea ar apărea un număr infinit de probleme ce privesc și viața conjugală și familială. Am putea de asemenea să găsim în ea expresii ca acestea: «Am fost un copil care trebuia să mă nasc și m-ați primit, permițîndu-mi să mă nasc; am fost un copil părăsit și ați fost o familie pentru mine; am fost un copil orfan și m-ați înfiat și crescut ca pe copilul vostru». Și de asemenea: «Pe mamele care ezitau și care erau supuse unor presiuni neobișnuite le-ați ajutat să-și accepte copilul care trebuia să se nască și să-l aducă pe lume; ați ajutat familii numeroase, familii în dificultate, ca să-și păstreze și să-și crească copiii pe care Dumnezeu li-i dăduseră». Am putea continua cu o listă lungă și variată ce ar cuprinde multe feluri de bine adevărat moral și uman, în care se exprimă iubirea. Aceasta este secerișul pe care Răscumpărătorul lumii, căruia Tatăl i-a încredințat judecata, va veni să-l strîngă: este recolta de har și de fapte bune, coaptă la suflul Mirelui în Duhul Sfînt, care nu încetează să acționeze în lume și în Biserică. Să-i aducem mulțumiri Celui care este Autorul oricărui bine.

Cu toate acestea, știm că, în sentința finală redată de evanghelistul Matei, se află o altă listă, gravă și înspăimîntătoare: «Plecați de la mine…, căci am fost flămînd și nu mi-ați dat să mănînc; am fost însetat și nu mi-ați dat să beau; străin am fost și nu m-ați primit, gol și nu m-ați îmbrăcat» (Mt 25, 41-43). Și, la fel și în această listă, se vor găsi poate alte comportări, în care Isus, și aici, se prezintă tot ca omul disprețuit. Astfel, el se identifică cu soția sau cu soțul părăsit, cu copilul conceput și refuzat: «Nu m-ați primit!» Și această judecată își croiește drumul prin istoria familiilor noastre; își croiește drumul de-a lungul istoriei națiunilor și a omenirii. Cuvintele lui Cristos «nu m-ați primit» privesc și instituții sociale, guverne și organizații internaționale.

Pascal a scris că «Isus se va afla în agonie pînă la sfîrșitul lumii»54. Agonia din Gethsemani și agonia de pe Golgotha sînt punctul culminant al manifestării iubirii. Într-una ca și în cealaltă se manifestă Mirele care este cu noiu, care iubește mereu într-un mod nou, care «iubește pînă la sfîrșit» (cf. In 13, 1). Iubirea care este în El și care merge de la El pînă la granițele istoriilor personale sau familiale, depășește granițele istoriei omenirii.

La capătul acestor cugetări, dragi Frați și Surori, gîndindu-mă la tot ce va fi proclamat în timpul Anului Familiei de la diverse tribune, aș vrea să reînnoiesc cu voi mărturisirea adresată (făcută de Petru lui Cristos: «Tu ai cuvintele vieții veșnice» (In 6, 68). În același timp spunem: Cuvintele tale, Doamne, nu vor trece (cf. Mc 13, 31)! Ce urare poate să formuleze pentru voi Papa la capătul acestei lungi meditații asupra Anului Familiei? Vă urează să vă regăsiți toți în aceste cuvinte, care sînt «duh și viață» (cf. In 6, 63).

«Să fiți întăriți în omul lăuntric»

23. Îmi plec genunchii în prezența Tatălui din care își trage numele orice paternitate și orice maternitate: să «vă dăruiască să fiți puternic întăriți, prin Duhul său, în omul lăuntric» (Ef 3, 16). Mă întorc bucuros la aceste cuvinte ale Apostolului, pe care le-am citat în prima parte a acestei Scrisori. Sînt, într-un fel, cuvinte-cheie. Familia, paternitatea și maternitate merg mînă-n mînă. În același timp, familia este primul mediu uman în care se formează «omul lăuntric» despre care vorbește Apostolul. Întărirea puterii sale este un dar al Tatălui și al Fiului în Duhul Sfînt.

Anul Familiei așează în fața noastră și în Biserică o sarcină imensă, asemănătoare cu cea care privește familia în fiecare an și în fiecare zi, dar care, în contextul acestui An, îmbracă o semnificație și o importanță deosebite. Am început Anul Familiei la Nazaret, în solemnitatea Sfintei Familii; dorim, de-a lungul acestui An, să facem un pelerinaj pînă în acest loc de har care a devenit sanctuarul Sfintei Familii în istoria omenirii. Dorim să facem acest pelerinaj regăsind conștiința patrimoniului adevărului asupra familiei care, de la început, constituie una din comorile Bisericii. Este comoara care se strînge începînd cu bogata tradiție a Vechiului Legămînt, care se încheie în Noul și care își găsește expresia plenară și emblematică în misterul Sfintei Familii, prin care Mirele dumnezeiesc îndeplinește răscumpărarea tuturor familiilor. Plecînd de aici Isus proclamă «evanghelia familiei». Din această comoară de adevăr ??se inspiră toate generațiile de ucenici ai lui Cristos, începînd cu Apostolii, a căror învățătură am folosit-o pe larg în această Scrisoare.

În epoca noastră, această comoară este exploatată din plin în documentele Conciliului Vatican II55; de asemenea, analize interesante sînt dezvoltate în numeroase discursuri consacrate soților de către Pius al XII-lea56, în enciclica Humanae vitae a lui Paul al VI-lea, în intervențiile Sinodului Episcopilor consacrat familiei (1980) și în îndemnul apostolic Familiaris consortio. Am menționat deja aceste luări de poziții ale Magisteriului. Dacă revin acum asupra lor, o fac pentru a sublinia amploarea și bogăția acestei comori a adevărului creștin despre familie. Totuși, numai mărturiile scrise nu ajung. Mult mai importante sînt mărturiile vii. Paul al VI-lea a atras atenția că «omul contemporan îi ascultă mai bucuros pe martori decît pe învățători, sau, dacă-i ascultă pe învățători, aceasta se datorează faptului că sînt martori»57. În special martorilor se află încredințată, în Biserică, comoara familiei, taților și mamelor, fiilor și fiicelor care, prin familia lor, au găsit drumul vocației lor umane și creștine, dimensiunea «omului lăuntric» (Ef 3, 16) despre care vorbește Apostolul și care au ajuns atins astfel sfințenia. Sfinta Familia este cea dintîi dintre atîtea alte familii sfinte. Conciliul a reamintit că sfințenia este vocația universală a celor botezați58. În epoca noastră, ca și în trecut, nu lipsesc martori ai «evangheliei familiei», chiar dacă ei nu sînt cunoscuți sau dacă n-au fost canonizați de Biserică. Anul Familiei este o ocazie oportună de a deveni mai conștienți de existența lor și de marele lor număr.

Prin familie se desfășoară istoria omului, istoria mîntuirii omenirii. În aceste pagini am căutat să arăt că familia se află în centrul marii confruntări dintre bine și rău, dintre viață și moarte, dintre iubire și tot ce se opune iubirii. Familiei îi este încredințată sarcina de a lupta mai întîi pentru a elibera forțele binelui, ale căror izvor se află în Cristos Răscumpărătorul omului. Trebuie făcut astfel încît fiecare cămin să-și aproprieze aceste forțe, pentru ca, după expresia folosită la împlinirea mileniului de creștinism în Polonia, familia să fie «puternică de Dumnezeu»59. Este motivul pentru care această Scrisoare a vrut să se inspire din îndemnurile apostolice pe care le găsim în scrierile lui Paul (cf. 1 Cor 7, 1-40; Ef 5, 26 ) 6, 9; Col 3, 25) și în scrisorile lui Petru și Ioan (cf. 1 Pt 3, 1-7; 1 In 2, 12-17). În ciuda diferenței de context istoric și cultural, ce asemănare între situația creștinilor și a familiilor de atunci cu cea  de astăzi!

Vă lansez deci o chemare: o chemare pe care v-o adresez în special vouă, dragi soți și soții, tați și mame, fii și fiice. Este o chemare către toate Bisericile particulare, ca să rămînă unite în învățătura adevărului apostolic; către Frații mei întru episcopat, către preoți, către familiile religioase și către persoanele consacrate, către mișcările și asociațiile de credincioși laici; către frații și surorile de care sîntem uniți prin credința comună în Isus Cristos, chiar dacă nu facem încă experiența deplinei comuniuni voite de Mîntuitorul60; către toți cei care, împărtășind credința lui Abraham, aparțin ca și noi marii comunități a celor care cred într-un Dumnezeu unic61; cătrcei care sînt moștenitorii altor tradiții spirituale și religioase; oricărui bărbat și oricărei femei de bunăvoință.

Cristos, care este același «ieri, astăzi și în veci» (Evr 13, 8), să fie cu noi cînd ne plecăm genunchii în fața Tatălui de la care vin orice paternitate, orice maternitate și orice familie umană (cf. Ef 3, 14-15) și, odată cu însăși cuvintele rugăciunii pe care El o adresează Tatălui și pe care ne-a învățat-o El însuși, să ne dea încă o dată mărturia iubirii cu care ne-a «iubit pînă la sfîrșit» (In 13, 1)!

Cu puterea adevărului său, vorbesc omului timpului nostru ca să înțeleagă măreția bunurilor care sînt căsătoria, familia și viața; marea primejdie ce constituie refuzul de a respecta aceste realități și lipsa de considerație a valorilor supreme care fundamentează familia și demnitatea ființei umane.

Fie ca Domnul Isus să ne spună din nou acestea cu puterea și înțelepciunea Crucii, pentru ca omenirea să nu cedeze ispitei «tatălui minciunii» (In 8, 44), ispită care o împinge neîncetat să meargă pe căi largi și degajate, a căror aparență este facilă și agreabilă, dar care în realitate sînt pline de piedici și de primejdii! Să ne fie dat să-l urmăm mereu pe Cel care este «Calea, Adevărul și Viața» (In 14, 6)!

Iată, dragi Frați și Surori, sarcina familiilor creștine și grija misionară a Bisericii, de-a lungul acestui An bogat în haruri dumnezeiești unice. Fie ca Sfînta Familie, icoana și modelul oricărei familii umane, să-l poată ajuta pe fiecare să peregrineze în spiritul de la Nazareth; să poată ajuta fiecare familie să aprofundeze misiunea ei în societate și în Biserică prin ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu, prin rugăciune și prin împărtășirea frățească a vieții! Fie ca Maria, Maica frumoasei iubiri, și Iosif, Păzitorul Răscumpărătorului, să ne însoțească pe toți cu ocrotirea lor neîncetată!

Cu aceste sentimente binecuvîntez fiecare familie în numele Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt.

Dat la Roma, lîngă Sfîntul Petru, la 2 februarie 1994, în sărbătoarea Prezentării lui Isus în Templu, în al șaisprezecelea an al pontificatului meu.

Note


[1] Cf. Enc. Redemptor hominis (4 martie 1979), nr. 14: AAS 71 (1979), pag. 284-285.

[2] Cf. CONC. ECUM. VAT. II, Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 1.

[3] Ibid., nr. 22.

[4] Ibid.

[5] Ibid.

[6] Cf. Const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, nr. 11.

[7] Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, partea a II-a, capitolul I.

[8] Rituale Romanum, Ordo celebrandi matrimonium, nr. 74, a doua ediție tipică, 1991, pag. 26.

[9] Cf. Îndemnul apost. Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), nr. 79-84: AAS 74 (1982), pag. 180-186.

[10] Cf. Rituale Romanum, Ordo celebrandi matrimonium, nr. 74, ed. cit., pag. 26.

[11] Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et Spes, nr. 48.

[12] Îndemn apost. Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), nr. 69: AAS 74 (1982), pag. 165.

[13] Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et Spes, nr. 24.

[14] Rituale Romanum, Ordo celebrandi matrimonium, nr. 60, ed. cit., pag. 17.

[15] Cf. Îndemn apost. Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), nr. 28: AAS 74 (1982), pag. 114.

[16] Cf. PIUS al XII-lea, Encicl. Humani generis (12 august 1950): AAS 42 (1950), pag. 574.

[17] Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 24.

[18] Ibid.

[19] Ibid.

[20] Confesiuni, I, 1: CCL, 27, 1.

[21] Cf. CONC. ECUM. VAT. II, Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 50.

[22] Rituale Romanum, Ordo celebrandi matrimonium, nr. 62, ed. cit., pag. 17.

[23] Ibid., nr. 61, ed. cit., pag. 17.

[24] S. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I, q. 5, a. 4, ad 2.

[25] Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 24.

[26] Cf. Encicl. Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), nr. 25: AAS 80 (1988), pag. 543-544.

[27] Encicl. Redemptor hominis (4 martie 1979), nr. 14: AAS 71 (1979), pag. 884-885; cf. Encicl. Centesimus annus (1 mai 1991), nr. 53: AAS 83 (1991), pag. 859.

[28] Adversus haereses, IV, 20, 7: PG 7, 1057; SCh 100/2, pag. 648-649.

[29] Encicl. Centesimus annus (1 mai 1991), nr. 39: AAS 83 (1991), pag. 842.

[30] Cf. Encicl. Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), nr. 25: AAS 80 (1988), pag. 543-544.

[31] Cf. PAUL al VI-lea, Encicl. Humanae vitae (25 iulie 1968), nr. 12: AAS 60 (1968), pag. 488-489; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2366.

[32] Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 24.

[33] Cf. Omilia pentru ceremonia încheierii Anului Sfînt (25 decembrie 1975): AAS 68 (1976), pag. 145.

[34] Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 22.

[35] Cf. ibid., nr. 47.

[36] Summa theologiae, I, q. 5, a 4, ad 2.

[37] Ibid., I-II, q. 22.

[38] Cf. CONC. ECUM. VAT. II, Const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, nr. 11, 40-41.

[39] Rituale Romanum, Ordo celebrandi matrimonium, nr. 60, ed. cit., pag. 17.

[40] Codul Dreptului canonic, can. 1055, § 1; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1601.

[41] Cf. Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 74.

[42] Cf. Encicl. Centesimus annus (1 mai 1991), nr. 51: AAS 83 (1991), pag. 862-863.

[43] Cf. Encicl. Laborem exercens (14 septembrie 1981), nr. 19: AAS 73 (1981), pag. 625-629.

[44] Sf. IRINEU, Adversus haereses III, 10, 2: PG 7, 873; SCh 211, pag. 116-119; Sf. ATANASIE, De Incarnatione Verbi, n. 54: PG 25, 191-192; Sf. AUGUSTIN, Sermon 185, 3: PL 38, 999; Sermon 194, 3, 3: PL 38, 1016.

[45] Cf. CONC. ECUM. VAT. II, Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 24.

[46] «Corpore et anima unus», după fericita expresie a Conciliului: ibid., nr. 14.

[47] Ibid., nr. 22.

[48] Cf. CONC. ECUM. VAT. II, Const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, nr. 56-59.

[49] Cf. CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAȚIILE SOCIALE, Instrucțiunea pastorală Etatis novF (22 februarie 1992), nr. 7.

[50] În liturgia sărbătorii lor, care datează din secolul al V-lea, Biserica se adresează Sfinților Prunci Nevinovați folosind cuvintele poetului Prudențiu (+ către 405) care-i celebra ca «florile martiriului pe care persecutorul lui Cristos le-a tăiat, din zorii vieții lor, la fel cum uraganul ia trandafirii încă nedeschiși».

[51] Sf. ATANASIE, De Incarnatione Verbi, nr. 54: PG 25, 191-192.

[52] Cf. Veritatis splendor (6 august 1993), nr. 84.

[53] Llama de amor viva, 59.

[54] B. PASCAL, Pensées, nr. 553 (éd. Br.).

[55] Cf. în special Const. past. Gaudium et spes, nr. 47-52.

[56] O atenție deosebită trebuie acordată Discursului către participanții la Congresul Uniunii catolice italiene de Obstetrică (29 octombrie 1951), în Discorsi e Radiomessaggi, XIII, pag. 333-353.

[57] Cf. Discurs către membrii «Consiliului Laicilor» (2 octombrie 1974): AAS 66 (1974), pag. 568.

[58] Cf. Const. dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 40.

[59] Cf. Card. Stefan Wyszyński, Rodzina Bogiem silna, Omilie rostită la Jasna Góra, 26 august 1961.

[60] Cf. Const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, nr. 15.

[61] Cf. ibid., nr. 16

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 02.02.1994
Publicarea pe acest sit: 02.02.2000
Etichete:

Comentariile sunt închise.