Scrisoare către artiști
Tuturor acelora care cu o pasionată dăruire
caută noi „epifanii” ale frumuseții
pentru a le dărui lumii într-o creație artistică.
„Și a privit Dumnezeu toate câte le făcuse și iată erau foarte bune” (Gen 1,31).
Artistul, imagine a lui Dumnezeu creatorul
1. Nimeni nu poate intui mai bine decât voi artiștii, geniali constructori ai frumuseții, patosul cu care Dumnezeu, în zorii creației, a privit la lucrarea mâinilor sale. O vibrație a acelui sentiment s-a reflectat de infinite ori în privirile cu care voi, ca toți artiștii din orice timp, cuprinși de uimirea față de puterea tainică a sunetelor și cuvintelor, a culorilor și formelor, ați admirat lucrarea inspirației voastre, simțindu-vă cvasiecoul acelui mister al creației la care Dumnezeu, singurul creator al tuturor lucrurilor, a voit într-un oarecare mod să vă asocieze.
De aceea mi s-a părut că nu sunt cuvinte mai potrivite decât cele din Geneză, pentru a începe această scrisoare pe care v-o adresez vouă, de care mă simt legat prin experiențe care-și au originea mult înapoi în timp și și-au pus amprenta de neșters asupra existenței mele. Prin această scrisoare intenționez să mă plasez pe calea acelui rodnic dialog al Bisericii cu artiștii, care în cei două mii de ani de istorie nu s-a întrerupt niciodată, și se preconizează a fi încă mai bogat în viitor acum în pragul celui de-al treilea mileniu.
În realitate, este vorba despre un dialog care nu este dictat numai de circumstanțe istorice sau de motive funcționale, ci este înrădăcinat în însăși esența fie a experienței religioase, fie a creației artistice. Paginile de la începutul Bibliei ni-l prezintă pe Dumnezeu ca pe un model exemplar al oricărei persoane care realizează o lucrare: în omul artist se oglindește imaginea lui de Creator. Această relație este evocată într-un mod deosebit de evident în limba polonă, grație apropierii lexicale între cuvintele (creator) și tworca (artist).
Care este diferența dintre „creator” și „artist”? Cel care crează dă ființă, scoate ceva din nimic – ex nihilo sui et subiecti, se obișnuiește să se spună în latină – și acesta, în sens strict, este modul propriu de a acționa numai al Celui Atotputernic. În schimb, artistul folosește ceva deja existent, căruia îi dă formă și semnificație. Acest mod de a acționa este specific omului întrucât este imagine a lui Dumnezeu. De fapt, după ce ne-a spus că Dumnezeu i-a creat pe bărbat și femeie „după chipul său” (cf. Gen 1,27), Biblia adaugă că le-a încredințat misiunea de a stăpâni pământul (cf. Gen 1,28). Aceasta a fost ultima zi a creației (cf. Gen 1,28-31). În zilele precedente, parcă scandând ritmul evoluției cosmice, Iahve a creat universul. La sfârșit l-a creat pe om, rodul cel mai nobil al planului său, căruia i-a supus lumea vizibilă, ca pe un imens câmp în care să-și exprime capacitatea sa inventivă.
Așadar, Dumnezeu l-a chemat la existență pe om transmițându-i misiunea de a fi artist. În „creația artistică”, omul se revelează mai mult ca niciodată „imagine a lui Dumnezeu” și-și realizează această misiune în primul rând plăsmuind „materia” propriei umanități și apoi și exercitând o stăpânire creativă asupra universului care-l înconjoară. Artistul divin, printr-o iubitoare condescendență, transmite o scânteie din înțelepciunea sa transcendentă artistului uman, invitându-l să împărtășească din puterea sa creatoare. Evident că este o participare, care lasă intactă infinita distanță dintre Creator și creatură, așa cum sublinia și cardinalul Nicolae de Cusa: „Arta creatoare, pe care sufletul are fericirea s-o găzduiască, nu se identifică cu acea artă prin esență care este Dumnezeu, dar este numai o comunicare și o participare din ea”[1].
De aceea, artistul, cu cât este mai conștient de „darul” său, cu atât este mai determinat să privească la sine însuși și la întreaga creație cu niște ochi capabili să contemple și să mulțumească, înălțându-i lui Dumnezeu imnul său de laudă. Numai așa el se poate înțelege profund pe sine însuși, propria vocație și propria misiune.
2. Nu toți sunt chemați să fie artiști în sensul propriu al cuvântului. Totuși, conform expresiei din Geneză, fiecărui om îi este încredințată misiunea de a fi artistul vieții proprii: într-un anumit sens, el trebuie să facă din ea o lucrare de artă, o capodoperă.
Este important să remarcăm distincția, dar și conexiunea între acești doi versanți ai activității umane. Distincția este evidentă. De fapt, una este aptitudinea grație căreia ființa umană este autorul propriilor acte și este responsabil de valoarea lor morală, și alta este aptitudinea prin care el este artist, adică știe să acționeze conform exigențelor artei, împlinindu-i cu fidelitate normele specifice[2]. De aceea, artistul este capabil să producă obiecte, dar aceasta, în sine, nu ne spune încă nimic despre dispozițiile sale morale. De fapt aici nu este vorba despre a se plăsmui pe sine însuși, de a-și forma propria personalitate, ci numai de a face capacitățile operative să rodească, dând formă estetică ideilor concepute cu intelectul.
Dar dacă distincția este fundamentală, nu mai puțin importantă este conexiunea între aceste două dispoziții, cea morală și cea artistică. Ele se condiționează reciproc într-un mod profund. De fapt, modelând o lucrare, artistul se exprimă astfel pe sine însuși, încât realizarea sa constituie un reflex special al ființei sale, a ceea ce este el și a felului cum este el. Aceasta își găsește nenumărate confirmări în istoria omenirii. De fapt, atunci când realizează o capodoperă, artistul, nu numai cheamă la viață lucrarea sa, dar prin ea, într-un anumit mod, își dezvăluie și propria personalitate. În artă el își găsește o nouă dimensiune și un extraordinar canal de exprimare pentru propria creștere spirituală. Prin lucrările realizate, artistul vorbește și comunică cu ceilalți. De aceea, istoria artei, nu este numai istoria lucrărilor, dar și istoria oamenilor. Operele de artă vorbesc despre autorii lor, introduc la cunoașterea intimului lor și revelează contribuția originală oferită de ei la istoria culturii.
Vocația artistică în slujirea frumosului
3. Un cunoscut poet polonez, Cyprian Norwid, scrie: „Frumusețea este pentru a entuziasma la muncă, munca este pentru a reînvia”[3].
Tema frumosului este definitorie pentru un discurs despre artă. Ea a apărut deja când am evidențiat privirea plină de satisfacție a lui Dumnezeu în fața creației. Descoperind că tot ceea ce crease era foarte bun, Dumnezeu vede că este și ceva frumos[4]. Raportul dintre bun și frumos suscită reflecții stimulatorii. Frumusețea este într-un anumit sens expresia vizibilă a binelui, așa cum binele este condiția metafizică a frumuseții. Aceasta au înțeles-o foarte bine grecii care, unind împreună cele două concepte, au creat o locuțiune care le cuprinde pe amândouă: „kalokagathia„, adică „frumusețe-bunătate”. Platon a scris în această privință: „Puterea Binelui s-a refugiat în natura Frumosului”[5].
Numai trăind și lucrând, omul își stabilește raportul propriu cu ființa, cu adevărul și cu binele. Artistul trăiește o relație specială cu frumosul. Într-un sens foarte adevărat se poate spune că frumosul este vocația care i-a fost adresată lui de Creator prin darul „talentului artistic”. Și desigur, și acesta este un talant care trebuie fructificat, dacă ținem cont de logica din parabola evanghelică a talanților (cf. Mt 25,14-30).
Aici atingem un punct esențial. Acela care observă în sine acest fel de scânteie divină care este vocația artistică – de poet, de scriitor, de pictor, de sculptor, de arhitect, de muzician, de actor… – își dă seama în același timp de obligația de a nu irosi acest talent, ci de a-l dezvolta, pentru a-l pune în slujba aproapelui și a întregii omeniri.
4. În realitate, societatea are nevoie de artiști, așa cum are nevoie de oameni de știință, tehnicieni, muncitori, profesioniști, martori ai credinței, profesori, tați și mame, care să garanteze creșterea persoanei și dezvoltarea comunității prin acea formă foarte înaltă de artă care este „arta educativă”. În vasta panoramă culturală a fiecărei națiuni, artiștii își au un loc al lor special. Tocmai în timp ce ascultă de inspirația lor, în realizarea unor lucrări cu adevărat valabile și frumoase, ei nu numai că îmbogățesc patrimoniul cultural al fiecărei națiuni și al întregii omeniri, dar fac și un serviciu social calificat în avantajul binelui comun.
Vocația diferită a fiecărui artist, în timp ce determină ambientul slujirii sale, indică misiunile pe care trebuie să și le asume, munca grea la care trebuie să se supună, și responsabilitatea cu care trebuie să se confrunte. Un artist conștient de toate acestea, știe de asemenea că trebuie să lucreze fără a se lăsa dominat de căutarea unei glorii iluzorii sau de frenezia unei popularități facile, și încă și mai puțin de calculul unui posibil profit personal. Așadar există o etică, ba chiar o „spiritualitate” a slujirii artistice, care, în felul său, contribuie la viața și la renașterea unui popor. Tocmai la aceasta pare că vrea să facă aluzie Cyprian Norwid atunci când afirmă: „Frumusețea este pentru a entuziasma la muncă, munca este pentru a reînvia”.
Arta în fața misterului Cuvântului întrupat
5. Legea Vechiului Testament prezintă o interdicție explicită de a-l reprezenta pe Dumnezeu cel invizibil și inexprimabil cu ajutorul „unui chip cioplit sau metal turnat” (Dt 27,15), pentru că Dumnezeu transcende orice reprezentare materială: „Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14). Totuși, prin misterul Întrupării, Fiul lui Dumnezeu în persoană a devenit vizibil: „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie” (Gal 4,4). Dumnezeu s-a făcut om în Isus Cristos, care, în felul acesta, a devenit „centrul de referință pentru a putea înțelege enigma existenței umane, a lumii create și a lui Dumnezeu însuși”[6].
Această manifestare fundamentală a lui „Dumnezeu-mister” se plasează ca o încurajare și provocare pentru creștini, chiar și pe planul creației artistice. De aici a izvorât un adevărat evantai de frumusețe care tocmai de aici, din misterul Întrupării și-a scos seva sa. De fapt, devenind om, Fiul lui Dumnezeu a introdus în istoria omenirii toată bogăția evanghelică a adevărului și binelui și împreună cu ea a dat la iveală și o nouă dimensiune a frumosului: mesajul evanghelic este supraplin în acest sens.
Astfel Sfânta Scriptură a devenit un fel de „vocabular imens” (P. Claudel) și „atlas iconografic” (M. Chagall), din care s-au inspirat cultura și arta creștină. Însuși Vechiul Testament, interpretat în lumina Noului Testament, a constituit filoane inepuizabile de inspirație. Începând de la relatările creației, păcatului, potopului, ciclului patriarhilor, evenimentelor exodului și până la multe alte episoade și personaje ale istoriei mântuirii, textul biblic a aprins imaginația pictorilor, poeților, muzicienilor, autorilor de teatru și de cinema. O figură cum este cea a lui Iob, pentru a da doar un exemplu, cu arzătoarea și mereu actuala problematică a durerii, continuă să suscite împreună cu interesul filozofic și pe cel literar și artistic. Și ce să mai spunem apoi despre Noul Testament? De la Naștere până la Golgota, de la Transfigurare la Înviere, de la minuni la învățăturile lui Cristos, până la evenimentele relatate în Faptele apostolilor sau prezentate de Apocalipsă în cheie escatologică, de nenumărate ori cuvântul biblic a devenit imagine, muzică, poezie, evocând prin limbajul artei misterul „Cuvântului făcut trup”.
În istoria culturii toate acestea constituie un amplu capitol de credință și de frumusețe. De acestea au beneficiat mai ales credincioșii pentru experiența lor de rugăciune și de viață. Pentru mulți dintre ei, în epocile de insuficientă alfabetizare, expresiile plastice ale Bibliei au reprezentat chiar o concretă mediere catehetică[7]. Dar pentru toți, credincioși sau nu, realizările artistice inspirate din Scriptură rămân un reflex al misterului insondabil care învăluie și există în lume.
Între Evanghelie și artă există o alianță fecundă
6. În realitate, orice intuiție artistică autentică merge dincolo de ceea ce percep simțurile și, pătrunzând realitatea, se străduiește să-i interpreteze misterul ascuns. Ea izvorăște din adâncul sufletului omenesc, acolo unde aspirația de a da un sens vieții proprii se unește cu percepția fugară a frumuseții și a unității misterioase a lucrurilor. O experiență împărtășită de toți artiștii este cea a diferenței incalculabile care există între lucrarea mâinilor lor, oricât de reușită ar fi ea, și perfecțiunea fulminantă a frumuseții percepută în fervoarea momentului creator: ceea ce reușesc să exprime în ceea ce pictează, sculptează, crează, nu este decât o licărire a acelei splendori care a strălucit câteva clipe în fața ochilor sufletului lor.
Credinciosul nu se miră de aceasta: el știe că a fost pentru o clipă în fața acelui abis de lumină care-și are în Dumnezeu izvorul său originar. Oare trebuie să ne mirăm dacă spiritul rămâne în fața a toate acestea ca și copleșit încât nu este capabil să se exprime decât prin bâlbâieli? Nimeni nu este mai mult ca un artist gata să-și recunoască limita și să-și însușească cuvintele apostolului Paul, conform căruia Dumnezeu „nu locuiește în temple construite de mâinile omului”, astfel că „nu trebuie să ne gândim că divinitatea este asemenea aurului, argintului și pietrei, care poartă amprenta artei și imaginației omenești” (Fap 17, 24.29). Dacă deja realitatea intimă a lucrurilor stă mereu „dincolo” de capacitățile de pătrundere omenească, cu cât mai mult Dumnezeu în profunzimea misterului său insondabil!
De o altă natură este cunoașterea credinței: ea presupune o întâlnire personală cu Dumnezeu în Isus Cristos. Totuși, și această cunoaștere își poate găsi sprijin în intuiția artistică. Model elocvent al unei contemplații estetice care se sublimează în credință sunt, de exemplu, lucrările lui Fra Angelico. În această privință, nu mai puțin semnificativă este lauda extatică, pe care sfântul Francisc de Assisi o repetă de două ori în chartula redactată după ce a primit pe Muntele Verna stigmatele lui Cristos: „Tu ești frumusețea… Tu ești frumusețea!”[8]. Sfântul Bonaventura comentează: „Contempla în realitățile frumoase pe Cel Preafrumos și, mergând pe calea urmelor imprimate în creaturi, îl urma pretutindeni pe Cel Iubit”[9].
O apropiere asemănătoare se întâlnește și în spiritualitatea orientală, unde Cristos este numit drept „Cel Preafrumos de o frumusețe mai mare decât a oricărui muritor”[10]. Macarie cel Mare comentează astfel frumusețea transfigurată și eliberatoare a Celui Înviat: „Sufletul, care a fost pe deplin luminat de frumusețea de nedescris a slavei luminoase a chipului lui Cristos, este plin de Duhul Sfânt… este numai ochi, numai lumină, numai chip”[11].
Orice formă autentică de artă este, în felul său, o cale de acces spre realitatea cea mai profundă a omului și a lumii. Ca atare, ea constituie o apropiere foarte validă de orizontul credinței, în care istoria umană își află interpretarea sa desăvârșită. Iată de ce plinătatea evanghelică a adevărului nu putea să nu trezească încă de la început interesul artiștilor, sensibili prin natura lor la toate manifestările frumuseții intime a realității.
7. Arta pe care a întâlnit-o creștinismul la începuturile sale era rodul matur al lumii clasice, îi exprima canoanele estetice și în același timp îi vehicula valorile. Ca și în domeniul vieții și al gândirii, și în cel al artei, credința impunea creștinilor, un discernământ care nu-i permitea acceptarea automată a acestui patrimoniu. Astfel, arta de inspirație creștină a început în surdină, strâns legată de necesitatea credincioșilor de a elabora semne prin care să exprime, pe baza Scripturii, misterele credinței, și în același timp un „cod simbolic” prin care să se recunoască și să se identifice mai ales în timpurile dificile ale persecuțiilor. Cine nu-și amintește de acele simboluri care au fost și primele indicii ale unei arte pictoricești și plastice? Peștele, pâinile, păstorul evocau misterul devenind, aproape pe nesimțite, schițele unei arte noi.
Atunci când, prin Edictul lui Constantin, li s-a permis creștinilor să se exprime în libertate deplină, arta a devenit un canal privilegiat de manifestare a credinței. Spațiul a început să fie împânzit cu bazilici mărețe, în care canoanele arhitectonice ale vechiului păgânism erau reluate și în același timp adaptate la cerințele noului cult. Oare cum să nu ne amintim cel puțin de vechea bazilică „San Pietro” și de „Sfântul Ioan din Lateran”, construite cu cheltuiala lui Constantin însuși? Sau, datorită splendorilor de artă bizantină, de Haghia Sophia din voința lui Iustinian?
În timp ce arhitectura desena spațiul sacru, încetul cu încetul, nevoia de a contempla misterul și de a-l propune în mod imediat celor simpli a îmboldit spre expresii inițiale de artă pictoricească și sculpturală. În același timp apăreau și primele schițări ale unei arte a cuvântului și a sunetului și, dacă Augustin, printre multele teme ale operei sale, includea și un De musica, Ilarie din Nazianz, Paulin de Nola, pentru a nu cita decât câteva nume, deveneau promotorii unei poezii creștine care adesea atinge o înaltă valoare nu numai teologică, dar și literară. Programul lor poetic valorifica formele moștenite de la clasici, dar se inspira din seva curată a Evangheliei, așa cum foarte bine declara sfântul poet din Nola: „Singura noastră artă este credința, iar Cristos este cântarea noastră”[12]. În ceea ce-l privește, Grigore cel Mare, puțin timp mai târziu, pune, prin redactarea acelui Antiphonarium, premisa pentru dezvoltarea organică a acelei muzici sacre așa de originală încât de la el își trage numele. Prin modulațiile sale inspirate, cântul gregorian va deveni de-a lungul secolelor expresia melodică tipică a credinței Bisericii în timpul celebrării liturgice a misterelor sfinte. În felul acesta, „frumosul” se îmbina cu „adevărul”, pentru ca, și pe căile artei, sufletele să fie răpite de la sensibil la veșnic.
Pe tot acest parcurs nu au lipsit nici momentele dificile. Chiar pe tema reprezentării misterului creștin, antichitatea a cunoscut o aspră controversă intrată în istorie cu numele de „lupta iconoclastă”. Imaginile sfinte, de acum răspândite în devoțiunea poporului lui Dumnezeu, au devenit obiectul unei contestări violente. Conciliul care a avut loc la Niceea în anul 787, care a stabilit liceitatea imaginilor și a cultului lor, a fost un eveniment istoric nu numai pentru credință, dar și pentru cultura însăși. Argumentul decisiv la care au apelat episcopii pentru a doborî controversa a fost misterul Întrupării: dacă Fiul lui Dumnezeu a intrat în lumea realităților vizibile, făcând o punte de legătură între vizibil și invizibil prin umanitatea sa, în mod analog ne putem gândi că o reprezentare a misterului poate fi folosită, în logica semnului, ca evocare sensibilă a misterului. Icoana nu este venerată în ea însăși, ci trimite la subiectul pe care-l reprezintă[13].
8. Secolele care au urmat au fost martorii unei mari dezvoltări a artei creștine. În Orient a continuat să înflorească arta icoanelor, legată de semnificative canoane teologice și estetice și izvorâtă din convingerea că, într-un anumit sens, icoana este un sacrament: de altfel, în mod similar, cu ceea ce se întâmplă în sacramente, ea face prezent misterul Întrupării într-un aspect sau altul al său. Tocmai de aceea, frumusețea icoanei poate fi mai ales gustată în interiorul unui templu cu lămpi care ard și dau naștere în penumbră la infinite reflexe de lumină. În această privință, Pavel Florenski scria: „Aurul masiv, greoi, iluzoriu în lumina difuză a zilei, prin lumina tremurătoare a unei lămpi sau a unei lumânări prinde viață, pentru că strălucește în mii de scântei, când aici când dincolo, făcându-ne să presimțim alte lumini nepământești care umplu spațiul ceresc”[14].
În Occident, punctele de vedere de la care pornesc artiștii sunt mult mai variate, în dependență și de convingerile de fond prezente în mediile culturale ale timpului lor. Patrimoniul artistic care s-a acumulat în decursul secolelor cuprinde o gamă foarte vastă de lucrări sfinte foarte inspirate, care-l lasă chiar pe observatorul de astăzi plin de admirație. Rămân în primul rând marile construcții de cult, în care funcționalitatea se îmbină totdeauna cu talentul, iar acesta se inspiră din sensul frumosului și din intuiția misterului. De aici apar stilurile foarte cunoscute în istoria artei. Forța și simplitatea stilului roman, exprimată în catedralele sau ansamblurile abațiale, se dezvoltă treptat în elanurile și splendorile stilului gotic. În cadrul acestor forme, nu este numai geniul unui artist, dar sufletul unui popor. În jocurile de lumini și umbre, în formele când masive când zvelte, intervin desigur considerații de tehnică structurală, dar și tensiuni proprii experimentării de Dumnezeu, mister „cutremurător” și „fascinant”. Oare cum să sintetizăm în puține accentuări și prin diferitele expresii ale artei puterea creativă a îndelungelor secole ale evului mediu creștin? O întreagă cultură, deși în limitele mereu prezente ale umanului, a fost impregnată de Evanghelie, și acolo unde gândirea teologică realiza Summa theologiae a sfântului Toma, arta bisericilor făcea să se plece materia spre adorarea misterului, în timp ce un minunat poet ca Dante Alighieri putea compune „poemul sacru, la care și-au dat mâna și cerul și pământul”[15], așa cum el însuși caracteriza Divina commedia.
9. Frumoasa vreme culturală din care a odrăslit extraordinara înflorire artistică a Umanismului și a Renașterii are reflexe semnificative și asupra modului în care artiștii din această perioadă se raportează la tema religioasă. Natural, inspirațiile sunt împiestrițate ca și stilurile lor, sau cel puțin ale celor mai mari dintre ei. Dar nu este în intențiile mele să amintesc lucruri pe care voi, artiștii, le cunoașteți foarte bine. Aș dori mai degrabă, scriindu-vă din acest palat apostolic, care este și un adevărat scrin de capodopere, poate unic în lume, să devin glasul celor mai mari artiști care și-au revărsat aici bogățiile geniului lor, pătruns adesea de o mare profunzime spirituală. De aici vorbește Michelangelo, care în Capela Sixtină are ca într-o colecție, de la Creație la Judecata Universală, drama și misterul lumii, dând expresie lui Dumnezeu Tatăl, lui Cristos judecător, omului în drumul său obositor de la origini la limanul istoriei. De aici vorbește geniul delicat și profund al lui Rafaello, indicând prin varietatea picturilor sale, mai ales în „Disputa” din Camera Tribunalului, misterul revelației lui Dumnezeu Trinitar, care în Euharistie se face tovarășul omului și proiectează lumină asupra întrebărilor și așteptărilor inteligenței omenești. De aici, din măreața bazilică dedicată principelui apostolilor, din colonada care se separă de ea ca două brațe deschise pentru a primi omenirea, vorbesc un Bramante, un Bernini, un Borromini, un Maderno, pentru a nu cita decât pe cei mai mari, dând în mod plastic sens misterului care face din Biserică o comunitate universală, ospitalieră, mamă și tovarășă de călătorie pentru orice om în căutarea lui Dumnezeu.
Arta sacră a găsit, în acest ansamblu extraordinar, o expresie de o excepțională putere, atingând niveluri de o nepieritoare valoare, simultan estetică și religioasă. Ceea ce o caracterizează din ce în ce mai mult, sub imboldul Umanismului și al Renașterii, și apoi al următoarelor tendințe ale culturii și ale științei, este un interes crescând pentru om, lume și realitatea istoriei. În sine, această atenție, nu este de fapt un pericol pentru credința creștină, axată pe misterul Întrupării și prin urmare pe valorificarea omului din partea lui Dumnezeu. Tocmai cei mai mari artiști menționați mai sus demonstrează aceasta. Ar fi suficient să ne gândim la modul în care Michelangelo exprimă, în picturile și sculpturile sale, frumusețea trupului omenesc[16].
De altfel, chiar și în noul climat al ultimelor secole, în care o parte din societate pare să fi devenit indiferentă față de credință, arta religioasă nu și-a întrerupt drumul său. Constatarea crește în amploare dacă de pe versantul artelor figurative trecem să luăm în considerare marea dezvoltare pe care, chiar în arcul acesta de timp, a avut-o muzica sacră, compusă pentru exigențele liturgice, sau chiar numai legată de temele religioase. Făcând abstracție de mulți artiști care s-au dedicat ei în principal – cum să nu-i amintim cel puțin pe un Pier Luigi de Palestrina, un Orlando de Lasso, un Tomas Luis de Victoria? – este cunoscut faptul că mulți mari compozitori – de la Händel la Bach, de la Mozart la Schubert, de la Beethoven la Berlioz, de la Liszt la Verdi – ne-au dat opere de o foarte mare inspirație și în acest domeniu.
10. Dar este adevărat că în perioada modernă, alături de acest umanism creștin care a continuat să producă semnificative expresii de cultură și de artă, s-a afirmat progresiv și o formă de umanism caracterizat prin absența lui Dumnezeu și adesea prin opoziție față de el. Acest climat a condus uneori la o anumită separare între lumea artei și cea a credinței, cel puțin în sensul unui interes scăzut al multor artiști față de temele religioase.
Totuși dumneavoastră știți că Biserica a continuat să nutrească o mare apreciere față de valoarea artei ca atare. De fapt, aceasta, chiar dincolo de expresiile sale mai tipic religioase, atunci când este autentică, are o afinitate intimă cu lumea credinței, astfel încât, chiar în condițiile de cea mai mare separare a culturii de Biserică, tocmai arta continuă să constituie un fel de punte aruncată spre experiența religioasă. Întrucât este căutare a frumosului, rod al unei imaginații care merge dincolo de cotidian, ea, prin natura ei, este un fel de apel adresat misterului. Chiar atunci când scrutează profunzimile cele mai întunecate ale sufletului sau aspectele cele mai uluitoare ale răului, artistul devine într-un oarecare mod glasul universalei așteptări de răscumpărare.
De aceea, se înțelege de ce, în cadrul dialogului cu arta, Biserica ține în mod special și dorește ca în epoca noastră să se realizeze o nouă alianță cu artiștii, cum preconiza veneratul meu predecesor Paul al VI-lea în vibrantul discurs adresat artiștilor în timpul întâlnirii speciale din Capela Sixtină, din 7 mai 1964[17]. Din această colaborare, Biserica speră într-o reînnoită „epifanie” a frumosului pentru timpul nostru și răspunsuri adecvate la exigențele proprii ale comunității creștine.
În spiritul Conciliului Vatican II
11. Conciliul Vatican II a pus bazele unui reînnoit raport între Biserică și cultură, cu reflexe imediate și asupra domeniului artelor. Este un raport care se propune sub semnul prieteniei, deschiderii și al dialogului. În constituția pastorală Gaudium et spes, părinții conciliari au subliniat „marea importanță” a literaturii și artelor în viața omului: „Într-adevăr ele se străduiesc să cunoască caracterul propriu al omului, problemele și experiența sa, în efortul de a se cunoaște și perfecționa pe sine însuși și lumea; se preocupă să-i descopere locul lui în istorie și în univers, să-i pună în lumină necazurile și bucuriile sale, nevoile și capacitățile sale, și să schițeze o soartă mai bună a omului”[18].
Pe această bază, la încheierea Conciliului, părinții conciliari au adresat artiștilor un salut și un apel: „Această lume – au spus ei – în care noi trăim are nevoie de frumusețe, pentru a nu cădea în disperare. Frumusețea, ca și adevărul, dă bucurie inimii oamenilor și este un rod prețios care rezistă uzurii timpului, care unește generațiile și le ajută să comunice în admirație”[19]. Tocmai în acest spirit de profund respect față de frumusețe, constituția despre sfânta Liturgie Sacrosanctum Concilium amintise despre istorica prietenie a Bisericii cu arta și, vorbind mai ales despre arta sacră, „culmea” artei religioase, nu a ezitat să considere aportul artiștilor drept o „nobilă activitate” atunci când lucrările lor sunt capabile să reflecte, oarecum, frumusețea infinită a lui Dumnezeu, și să îndrepte spre el mințile oamenilor[20]. De asemenea și datorită contribuției lor „cunoașterea lui Dumnezeu este mai bine manifestată iar predicarea evanghelică devine mai transparentă inteligenței oamenilor”[21]. În lumina a toate acestea, nu surprinde afirmația părintelui Maria Dominic Chenu, conform căruia însuși istoricul teologiei ar face o lucrare incompletă, dacă nu ar acorda atenția cuvenită realizărilor artistice, atât literare cât și plastice, care constituie, în felul lor, „nu numai ilustrări estetice, dar adevărate „locuri” teologice”[22].
12. Pentru a transmite mesajul încredințat ei de Cristos, Biserica are nevoie de artă. În realitate, ea trebuie să facă perceptibilă, ba și mai mult, pe cât posibil, fascinantă lumea spiritului, invizibilului lui Dumnezeu. Deci, ea trebuie să transforme în formule palpabile ceea ce în sine este insesizabil. Or arta are o capacitate aparte de a culege și un aspect și celălalt al mesajului traducându-l în culori, forme, sunete care ajută intuiția celui care privește sau ascultă. Și aceasta fără a priva mesajul însuși de valoarea lui transcendentală și de aura lui de mister.
În special, Biserica are nevoie de cei care știu să realizeze toate acestea pe plan literar și figurativ, operând cu infinitele posibilități ale imaginilor și valențelor lor simbolice. Însuși Cristos a folosit mult imaginile în predica sa, în deplină coerență cu alegerea de a deveni el însuși, prin Întrupare, icoana lui Dumnezeu cel invizibil.
De asemenea, Biserica are nevoie de muzicieni. Câte compoziții sacre nu au fost elaborate în decursul secolelor de persoane profund pătrunse de sensul misterului! Nenumărați credincioși și-au hrănit credința din melodiile izvorâte din inima altor credincioși și devenite parte a liturgiei sau cel puțin ajutor foarte puternic în desfășurarea ei plăcută. În cântări, credința se experimentează ca belșug de bucurie, de iubire, de așteptare încrezătoare a intervenției mântuitoare a lui Dumnezeu.
Biserica are nevoie de arhitecți, pentru că are nevoie de spații pentru a aduna poporul creștin și pentru a celebra misterele mântuirii. După teribilele distrugeri din ultimul război mondial și expansiunea metropolelor, o nouă generație de arhitecți s-a confruntat cu cerințele cultului creștin, confirmând capacitatea de inspirație pe care o posedă tema religioasă în raport cu criteriile arhitectonice ale timpului nostru. De fapt, nu rareori, s-au construit biserici care sunt locuri de rugăciune și totodată și autentice lucrări de artă.
Oare arta are nevoie de Biserică?
13. Așadar, Biserica are nevoie de artă. Oare se poate spune că și arta are nevoie de Biserică? Întrebarea poate părea provocatoare. În realitate, dacă este înțeleasă în sensul corect, are o motivație legitimă și profundă a sa. Artistul este totdeauna în căutarea sensului ascuns al lucrurilor, preocuparea lui chinuitoare este de a reuși să exprime lumea inefabilului. Prin urmare, oare cum să nu vedem ce mare sursă de inspirație poate fi pentru el acel fel de patrie a sufletului, care este religia? Oare nu în domeniul religios se pun întrebările personale cele mai importante și se caută răspunsurile existențiale definitive?
În realitate, subiectul religios este unul dintre subiectele cele mai tratate de artiștii din orice epocă. Biserica a apelat totdeauna la capacitățile lor creatoare pentru a interpreta mesajul evanghelic și aplicarea sa concretă în viața comunității creștine. Această colaborare a fost izvor de reciprocă îmbogățire spirituală. În definitiv de aici a beneficiat înțelegerea despre om, despre imaginea sa autentică, despre adevărul său. Și de asemenea a ieșit la iveală și legătura specială care există între artă și revelația creștină. Aceasta nu înseamnă că geniul uman nu și-a găsit sugestii stimulatorii și în alte contexte religioase. Este suficient să ne amintim de arta din antichitate, mai ales cea greacă și romană, precum și cea încă înfloritoare a civilizațiilor foarte vechi din Orient. Totuși rămâne adevărat că, în virtutea dogmei centrale a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, creștinismul oferă artistului un orizont deosebit de bogat în motive de inspirație. Câtă sărăcire ar însemna pentru artă abandonarea filonului inepuizabil al Evangheliei!
14. Prin această scrisoare, mă adresez vouă, artiștilor din lumea întreagă, pentru a vă asigura de stima mea și pentru a contribui la reînnodarea unei mai benefice cooperări între artă și Biserică. Invitația mea este o invitație la redescoperirea profunzimii dimensiunii spirituale și religioase care a caracterizat în orice timp arta în cele mai nobile forme de expresie. Tocmai în această perspectivă fac apel la voi, artiști ai cuvântului scris și oral, ai teatrului și muzicii, ai artelor plastice și ai celor mai moderne tehnologii de comunicare. Fac apel în special la voi, artiștii creștini: fiecăruia aș dori să-i amintesc că strânsa alianță dintotdeauna dintre Evanghelie și artă, dincolo de exigențe funcționale, implică invitația la pătrunderea prin intuiție creativă în misterul lui Dumnezeu întrupat și, în același timp, în misterul omului.
Într-un anumit sens, fiecare ființă umană este necunoscută ei înseși. Isus Cristos nu numai că-l revelează pe Dumnezeu, dar „îl dezvăluie pe deplin pe om omului”[23]. În Cristos, Dumnezeu a împăcat lumea cu sine. Toți credincioșii sunt chemați să dea această mărturie; dar vă revine vouă, bărbați și femei care ați dedicat artei viața voastră, să spuneți cu bogăția genialității voastre că în Cristos lumea este răscumpărată: este răscumpărat omul, este răscumpărat trupul uman, este răscumpărată întreaga creație, despre care sfântul Paul a scris că „așteaptă cu nerăbdare dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19). Ea așteaptă dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu și prin artă și în artă. Aceasta este misiunea voastră. Intrând în contact cu lucrările de artă, omenirea din toate timpurile – și cea de astăzi – așteaptă să fie luminată pe drumul propriu și în ceea ce privește propriul destin.
Duh creator și inspirație artistică
15. În Biserică răsună deseori invocația către Duhul Sfânt: Veni, Creator Spiritus… – Vino, Duh creator, / Vizitează mințile noastre, / Umple cu harul tău / Inimile pe care le-ai creat”[24].
Duhul Sfânt, „suflul” (ruah), este cel la care se referă deja cartea Genezei: „Pământul era fără formă și pustiu, iar întunericul acoperea adâncul și Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape” (1,2). Câtă afinitate există între cuvintele „suflu – suflare” și „inspirație„! Duhul (Spiritul) este misteriosul artist al universului. În perspectiva celui de-al treilea mileniu, aș dori să urez tuturor artiștilor să poată primi din belșug darul acelor inspirații creatoare de la care începe orice autentică lucrare de artă.
Dragi artiști, voi o știți prea bine că multe sunt imboldurile, interioare și exterioare, care pot inspira talentul vostru. Totuși, fiecare inspirație autentică cuprinde în sine ceva din freamătul acelui „suflu” cu care Duhul creator pătrundea încă de la început lucrarea creației. Supraveghind legile misterioase care conduc universul, suflul divin al Duhului creator se întâlnește cu geniul omului și-i stimulează capacitatea creatoare. Îl atinge cu un fel de iluminare interioară, care unește simultan indicația spre bine și spre frumos, și trezește în el energiile minții și ale inimii făcându-l capabil să conceapă ideea și să-i dea formă în lucrarea de artă. Atunci pe bună dreptate este vorba, chiar dacă analog, de „momente de har”, pentru că ființa umană are posibilitatea de a trăi o oarecare experiență despre Absolutul care-l transcende.
16. Acum în pragul celui de-al treilea mileniu, vă doresc vouă tuturor, preaiubiți artiști, să fiți atinși de aceste inspirații creatoare cu o intensitate specială. Frumusețea pe care o veți transmite generațiilor de mâine să fie de așa natură încât să trezească în ele uimire! În fața sacralității vieții și a ființei umane, în fața minunățiilor universului, singura atitudine potrivită este cea a uimirii.
De aici, din uimire, va putea izvorî acel entuziasm despre care vorbește Norwid în poezia la care făceam referire la început. De acest entuziasm au nevoie oamenii de astăzi și de mâine pentru a înfrunta și depăși sfidările cruciale care se anunță la orizont. Datorită lui, omenirea, după orice rătăcire, va putea să se ridice din nou și să-și reia drumul său. În acest sens s-a spus cu o profundă intuiție că „frumusețea va salva lumea”[25].
Frumusețea este cifrul misterului și atenționarea spre transcendent. Și invitația de a gusta viața și de a visa viitorul. De aceea, frumusețea lucrurilor create nu poate satisface pe deplin, și suscită acea nostalgie tainică după Dumnezeu pe care un îndrăgostit de frumos ca sfântul Augustin a știut s-o interpreteze prin accente inegalabile: „Târziu te-am iubit, frumusețe atât de veche și atât de nouă, târziu te-am iubit!”[26].
Multiplele drumuri ale voastre, artiști ai lumii, toate pot conduce spre acel ocean infinit de frumusețe unde uimirea devine admirație, încântare, bucurie nespusă.
Să vă călăuzească și să vă inspire misterul lui Cristos înviat, de a cărui contemplare se bucură Biserica în aceste zile.
Să vă însoțească sfânta Fecioară, cea „toată frumoasă” căreia nenumărați artiști i-au reprezentat chipul, iar marele Dante o contemplă în splendorile paradisului ca „frumusețe, care înveselește / era în ochii tuturor celorlalți sfinți”[27].
„Iese la iveală din haos lumea spiritului!”. Din cuvintele pe care Adam Mickiewicz le scria într-un moment de mare suferință pentru patria poloneză[28] scot o urare pentru voi: arta voastră să contribuie la afirmarea unei frumuseți autentice care, ca o reverberație a Duhului lui Dumnezeu, să transfigureze materia, deschizând sufletele spre sensul veșnicului.
Primiți urările mele cele mai cordiale!
Vatican, 4 aprilie 1999, sărbătoarea Învierii.
Papa Ioan Paul al II-lea
Note
[1] Dialogus de ludo globi, lib. II: Philosophisch-Theologische Schriften, Wien 1967, III, p. 332.
[2] Virtuțile morale, și dintre acestea în special prudența, permit subiectului să acționeze în armonie cu criteriul binelui și răului moral: conform acelui recta ratio agibilium (criteriul corect al comportamentelor). În schimb arta, este definită în filozofie ca recta ratio factibilium (criteriul corect al realizărilor).
[3] Promethidion: Bogumil vv. 185-186: Pisma wybrane, Warszvawa 1968, vol. 2, p. 216.
[4] Acest aspect l-a exprimat eficient traducerea greacă a Septuagintei, redând termenul tob (bun) din textul ebraic cu kalon (frumos).
[5] Filebo, 65 A.
[6] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Fides et ratio (14 septembrie 1998), 80: AAS 91 (1999), 67.
[7] Acest principiu pedagogic a fost enunțat cu autoritate de către sfântul Grigore cel Mare într-o scrisoare din anul 599 adresată episcopului Serenus din Marsilia: “Pictura este folosită în biserici pentru ca analfabeții, cel puțin privind pe pereți, să citească ceea ce nu sunt capabili să descifreze din manuscrise”, Epistulae, IX, 209, CCL 140A, 1714.
[8] Laude către Dumnezeu cel Preaînalt, vv. 7 și 10: Fonti Francescane, nr. 261. Padova 1982, p. 177.
[9] Legenda maior, IX, 1: Fonti Francescane, nr. 1162, l.c., p. 911.
[10] Enkomia dell’Orthos a Sfintei și Marii Zile a Sabatului.
[11] Omilia I, 2: PG 34, 451.
[12] “At nobis ars una fides et musica Christus”: Carmen 20,32; CSEL 30, 144.
[13] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. ap. Duodecimum saeculum (4 decembrie 1987), 8-9: AAS 80 (1988), 247-249.
[14] Perspectiva răsturnată și alte scrieri, Roma 1984, p. 63.
[15] Paradisul XXV, 1-2.
[16] Cf. Ioan Paul al II-lea, Omilia de la Liturghia cu ocazia încheierii restaurării frescelor lui Michelangelo din Capela Sixtină (8 aprilie 1994): Învățături 171 (1994), 899-904.
[17] Cf. AAS 56 (1964), 438-444.
[18] Nr. 62.
[19] Mesaj adresat artiștilor (8 decembrie 1965): AAS 58 (1966), 13.
[20] Cf. nr. 122.
[21] Conc. ecum. Vat. II, Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 62.
[22] Teologia în secolul al XII-lea, Milano 1992, p. 9.
[23] Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 62.
[24] Imn la Vesperele Rusaliilor.
[25] F. Dostoevski, Idiotul, P. III, cap. V, Milano 1998, p. 645.
[26] “Sero te amavi, pulchritudo tam antiqua et tam nova, sero te amavi!”, Confessiones 10,27: CCL 27,251.
[27] Paradisul XXXI, 134-135.
[28] Oda do mlodosci, v. 69: Wybor poezji, Wroclaw 1986, vol. I, p. 63.