Sacramentum caritatis
Exortația apostolică postsinodală
a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea,
adresată episcopatului, clerului,
persoanelor consacrate și credincioșilor laici
despre euharistie, izvorul și
culmea vieții și a misiunii Bisericii
Introducere
1. Sacramentul carității[1], preasfânta Euharistie este dăruirea de sine însuși pe care o face Isus Cristos, revelându-ne iubirea infinită a lui Dumnezeu față de fiecare om. În acest minunat sacrament se manifestă iubirea "mai mare", care duce la "dăruirea vieții pentru proprii prieteni" (In 15,13). De fapt, Isus "i-a iubit până la sfârșit" (In 13,1). Cu această expresie, evanghelistul introduce gestul de umilință infinită săvârșit de el: înainte de a muri pe cruce pentru noi, încingându-se cu un ștergar, el spală picioarele discipolilor săi. În același mod, Isus în sacramentul euharistic continuă să ne iubească "până la sfârșit", până la darul trupului său și al sângelui său. Ce uimire a trebuit să cuprindă inima apostolilor în fața gesturilor și a cuvintelor Domnului în timpul cinei! Ce stupoare trebuie să trezească și în inima noastră misterul euharistic!
Hrana adevărului
2. În sacramentul altarului, Domnul vine în întâmpinarea omului, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27), devenind însoțitorul său de călătorie. De fapt, în acest sacrament Domnul se face hrană pentru omul înfometat de adevăr și de libertate. Deoarece numai adevărul poate să ne facă liberi cu adevărat (cf. In 8,36), Cristos se face pentru noi hrană a adevărului. Având o cunoaștere profundă a realității umane, sfântul Augustin a scos în evidență că omul se mișcă în mod spontan, și nu din constrângere, atunci când se află în relație cu ceea ce îl atrage și trezește în el dorință. Întrebându-se deci ce anume poate în cele din urmă să-l miște pe om în interior, sfântul episcop exclamă: "Ce dorește sufletul mai cu ardoare decât adevărul?"[2]. De fapt, orice om poartă în sine dorința de nestins a adevărului, ultim și definitiv. Pentru aceasta, Domnul Isus, "calea, adevărul și viața" (In 14,6), se adresează inimii doritoare a omului, care se simte pelerin și însetat, inimii care tânjește după izvorul vieții, inimii care cerșește adevărul. De fapt, Isus Cristos este adevărul făcut persoană, care atrage la sine lumea. "Isus este steaua polară a libertății umane: fără el, ea își pierde orientarea, deoarece fără cunoașterea adevărului libertatea se denaturează, se izolează și se reduce la arbitriu steril. Cu el, libertatea se regăsește"[3]. În sacramentul Euharistiei Isus ne arată îndeosebi adevărul iubirii, care este însăși esența lui Dumnezeu. Acest adevăr evanghelic îl interesează pe om și pe omul întreg. Pentru aceasta, Biserica, având în Euharistie centrul său vital, se angajează în mod constant să vestească tuturor, la timp potrivit și la timp nepotrivit (cf. 2Tim 4,2), că Dumnezeu este iubire[4]. Tocmai pentru că Isus Cristos s-a făcut pentru noi hrană a adevărului, Biserica se adresează omului, invitându-l să primească în mod liber darul lui Dumnezeu.
Dezvoltarea ritului euharistic
3. Privind la istoria bimilenară a Bisericii lui Dumnezeu, condusă de lucrarea înțeleaptă a Duhului Sfânt, admirăm, plini de recunoștință, dezvoltarea, ordonată în timp, a formelor rituale în care celebrăm memorialul evenimentului mântuirii noastre. De la multiplele forme din primele secole, care strălucesc încă în riturile vechilor Biserici din Orient, până la răspândirea ritului roman, de la indicațiile clare ale Conciliului Tridentin și ale Misalului sfântului Pius al V-lea până la reînnoirea liturgică voită de Conciliul al II-lea din Vatican: în fiecare etapă a istoriei Bisericii celebrarea euharistică, izvor și culme a vieții și misiunii sale, strălucește în ritul liturgic în toată bogăția sa multiformă. Cea de-a XI-a Adunare Generală Obișnuită a Sinodului Episcopilor, desfășurată de la 2 la 23 octombrie 2005 în Vatican, a exprimat față de această istorie o mulțumire profundă adusă lui Dumnezeu, recunoscând în ea conducerea activă a Duhului Sfânt. Îndeosebi, părinții sinodali au constatat și reafirmat influența benefică pe care reforma liturgică, realizată începând de la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, a avut-o pentru viața Bisericii[5]. Sinodul Episcopilor a avut posibilitatea să evalueze receptarea sa după Adunarea conciliară. Aprecierile au fost foarte multe. Dificultățile și chiar unele abuzuri identificate, s-a afirmat, nu pot să întunece bunătatea și validitatea reînnoirii liturgice, care mai conține bogății neexplorate încă pe deplin. Este vorba, în concret, de a interpreta schimbările voite de Conciliu în cadrul unității care caracterizează dezvoltarea istorică a ritului, fără a introduce rupturi artificiale[6].
Sinodul Episcopilor și Anul Euharistiei
4. De asemenea, este necesar de subliniat raportul recentului Sinod al Episcopilor despre Euharistie cu ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani în viața Bisericii. Înainte de toate, trebuie să ne legăm din nou în mod ideal de Marele Jubileu al Anului 2000, cu care iubitul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, a introdus Biserica în cel de-al treilea mileniu creștin. Neîndoielnic, Anul Jubiliar a fost marcat în sens puternic euharistic. Apoi, nu se poate uita că Sinodul Episcopilor a fost precedat, și într-un anumit sens și pregătit, de Anul Euharistiei, voit cu mare clarviziune de Ioan Paul al II-lea pentru toată Biserica. Această perioadă, începută cu Congresul Euharistic Internațional de la Guadajara în octombrie 2004, s-a încheiat la 23 octombrie 2005, la sfârșitul Celei de-a XI-a Adunări Sinodale, cu canonizarea a cinci fericiți, care s-au remarcat în mod deosebit prin evlavia euharistică: episcopul Joseg Bilczewski, preoții Gaetano Catanoso, Zygmut Gorazdowski și Alberto Hurtado Cruchaga, și călugărul capucin Felice din Nicosia. Grație învățăturilor propuse de Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică Mane nobiscum Domine[7] și a sugestiilor prețioase ale Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor[8], au fost numeroase inițiativele pe care diecezele și diferitele realități ecleziale le-au întreprins pentru a trezi și a mări în credincioși credința euharistică, pentru a îmbunătăți grija față de celebrări și a promova adorația euharistică, pentru a încuraja o solidaritate activă care pornind de la Euharistie să ajungă la cei nevoiași. În sfârșit, este necesar să menționăm importanța ultimei enciclice a veneratului meu predecesor, Ecclesia de Eucharistia[9], cu care el ne-a lăsat o referință magisterială sigură cu privire la doctrina euharistică și o ultimă mărturie cu privire la locul central pe care acest sacrament divin îl ocupa în existența sa.
Scopul acestei exortații
5. Această exortație apostolică postsinodală are scopul de a relua bogăția multiformă de reflecții și propuneri de la recenta Adunare Generală a Sinodului Episcopilor – începând de la Lineamenta până la Propositiones, trecând prin Instrumentum laboris, Relationes ante et post disceptationem, intervențiile părinților sinodali, ale auditores și ale delegaților fraterni – cu intenția de a explica unele linii fundamentale de angajare, menite să trezească în Biserică un nou impuls și fervoare euharistică. Fiind conștienți de vastul patrimoniu doctrinar și disciplinar acumulat în decursul secolelor în jurul acestui sacrament[10], în acest document doresc mai ales să recomand, primind votul părinților sinodali[11], ca poporul creștin să aprofundeze relația dintre misterul euharistic, acțiunea liturgică și noul cult spiritual ce izvorăște din Euharistie, ca sacrament al carității. În această perspectivă vreau să pun această exortație în relație cu prima mea scrisoare enciclică Deus caritas est, în care am vorbit de mai multe ori despre sacramentul Euharistiei pentru a sublinia raportul său cu iubirea creștină, atât cu referință la Dumnezeu cât și la aproapele. "Dumnezeul întrupat ne atrage pe toți la sine. Din aceasta se poate înțelege cum agape a devenit între timp un alt nume și pentru Euharistie: în ea, agape-le lui Dumnezeu vine la noi în mod corporal pentru a continua lucrarea sa în noi și prin noi"[12].
Partea întâi
EUHARISTIA, MISTER CE TREBUIE CREZUT
"Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, să credeți în cel
pe care l-a trimis el" (In 6,29)
Credința euharistică a Bisericii
6. "Misterul credinței!". Cu această expresie rostită imediat după cuvintele consacrării, preotul proclamă misterul celebrat și manifestă uimirea sa în fața schimbării substanțiale a pâinii și a vinului în trupul și în sângele Domnului Isus, o realitate care depășește orice înțelegere umană. Într-adevăr, Euharistia este prin excelență "mister al credinței": "rezumă totalitatea credinței noastre"[13]. Credința Bisericii este în mod esențial credință euharistică și se alimentează în mod deosebit la masa Euharistiei. Credința și sacramentele sunt două aspecte complementare ale vieții ecleziale. Provocată de vestirea cuvântului lui Dumnezeu, credința este hrănită și crește în întâlnirea de har cu Domnul înviat care se realizează în sacramente: "Credința se exprimă în rit, iar ritul întărește și revigorează credința"[14]. Pentru aceasta, sacramentul altarului se află mereu în centrul vieții ecleziale, "grație Euharistiei, Biserica se renaște mereu din nou"[15]. Cu cât este mai vie credința euharistică în poporul lui Dumnezeu, cu atât este mai profundă participarea sa la viața eclezială printr-o adeziune conștientă la misiunea pe care Cristos a încredințat-o discipolilor săi. De acest lucru dă mărturie însăși istoria Bisericii. Fiecare reformă mare este legată, într-un fel, de redescoperirea credinței în prezența euharistică a Domnului în mijlocul poporului său.
Preasfânta Treime și Euharistia
Pâinea coborâtă din cer
7. Prima realitate a credinței euharistice este însuși misterul lui Dumnezeu, iubire treimică. În dialogul lui Isus cu Nicodim găsim o expresie iluminantă în acest sens: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,16-17). Aceste cuvinte arată rădăcina ultimă a darului lui Dumnezeu. Isus în Euharistie nu dă "ceva", ci pe sine însuși; el oferă trupul său și varsă sângele său. În felul acesta dăruiește totalitatea existenței sale, revelând izvorul originar al acestei iubiri. El este Fiul veșnic dat pentru noi de către Tatăl. În evanghelie îl ascultăm tot pe Isus care, după ce a săturat mulțimea cu înmulțirea pâinilor și a peștilor, le spune interlocutorilor săi care l-au urmat până la sinagoga din Cafarnaum: "Tatăl meu vă dă pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care coboară din cer și dă viață lumii" (In 6,32-33) și ajunge să se identifice pe sine însuși, propriul trup și propriul sânge, cu acea pâine: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii" (In 6,51). Isus se manifestă astfel ca pâine a vieții, pe care Tatăl veșnic o dă oamenilor.
Dar gratuit al Preasfintei Treimi
8. În Euharistie se revelează planul de iubire care călăuzește întreaga istorie a mântuirii (cf. Ef 1,10; 3,8-11). În ea Deus Trinitas, care este în el însuși iubire (cf. 1In 4,7-8), se angajează pe deplin în condiția noastră umană. În pâine și în vin, sub ale căror aparențe Cristos ni se dăruiește la cina pascală (cf. Lc 22,14-20; 1Cor 11,23-26), întreaga viață divină ajunge la noi și suntem părtași de ea în forma sacramentului. Dumnezeu este comuniune perfectă de iubire dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Deja la creație omul este chemat să fie părtaș într-o oarecare măsură de suflul vital al lui Dumnezeu (cf. Gen 2,7). Dar în Cristos mort și înviat și în revărsarea Duhului Sfânt, dat fără măsură (cf. In 3,34), suntem făcuți părtași de intimitatea divină[16]. Așadar, Isus Cristos, care "prin Duhul veșnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu" (Evr 9,14), în darul euharistic ne comunică însăși viața divină. Este vorba de un dar absolut gratuit, care răspunde numai la promisiunile lui Dumnezeu, împlinite dincolo de orice măsură. Biserica primește, celebrează, adoră acest dar în ascultare fidelă. "Misterul credinței" este mister de iubire treimică, la care prin har suntem chemați să participăm. De aceea și noi trebuie să exclamăm cu sfântul Augustin: "Dacă vezi iubirea, vezi Treimea"[17].
Euharistia: Isus, adevărat miel jertfit
Noua și veșnica alianță în sângele mielului
9. Misiunea pentru care Isus a venit între noi ajunge la împlinire în misterul pascal. De pe înălțimea crucii, de unde îi atrage pe toți la sine (cf. In 12,32), înainte de "a da Duhul", el spune: "Totul s-a împlinit" (In 19,30). În misterul ascultării sale până la moarte și până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8) s-a împlinit noua și veșnica alianță. Libertatea lui Dumnezeu și libertatea omului s-au întâlnit definitiv în trupul său răstignit într-un legământ indisolubil, valabil pentru totdeauna. Și păcatul omului a fost ispășit o dată pentru totdeauna de Fiul lui Dumnezeu (cf. Evr 7,27; 1In 2,2; 4,10). Așa cum am avut ocazia să afirm, "în moartea sa pe cruce se împlinește întoarcerea lui Dumnezeu împotriva lui însuși, în care el se dăruiește pentru a-l ridica pe om și a-l mântui – așa este iubirea în forma sa cea mai radicală"[18]. În misterul pascal s-a realizat cu adevărat eliberarea noastră de rău și de moarte. La instituirea Euharistiei însuși Isus vorbise despre "noua și veșnica alianță", încheiată în sângele său vărsat (cf. Mt 26,28; Mc 14,24; Lc 22,20). Acest scop ultim al misiunii sale era deja foarte evident la începutul vieții sale publice. De fapt, atunci când pe malul Iordanului Ioan Botezătorul îl vede pe Isus venind către el, exclamă: "Iată-l pe mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatul lumii" (In 1,29). Este semnificativ că aceeași expresie apare, ori de câte ori celebrăm sfânta Liturghie, în invitația preotului de a ne apropia de altar. "Iată mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Fericiți cei chemați la ospățul mielului". Isus este adevăratul miel pascal care s-a oferit spontan pe sine însuși ca jertfă pentru noi, realizând astfel noua și veșnica alianță. Euharistia conține în sine această noutate radicală, care ni se repropune în fiecare celebrare[19].
Instituirea Euharistiei
10. În felul acesta ajungem să reflectăm asupra instituirii Euharistiei la Cina de taină. Aceasta are loc în contextul unei cine rituale care constituia memorialul evenimentului întemeietor al poporului lui Israel, eliberarea din sclavia Egiptului. Această cină rituală, legată de jertfirea mieilor (cf. Ex 12,1-28.43-51), era memorial al trecutului, dar, în același timp, și memorial profetic, adică vestire a unei eliberări viitoare. De fapt, poporul experimentase că acea eliberare nu fusese definitivă, deoarece istoria sa era încă prea marcată de sclavie și de păcat. Memorialul vechii eliberări se deschidea astfel la cererea și la așteptarea unei mântuiri mai profunde, radicale, universale și definitive. În acest context Isus introduce noutatea darului său. În rugăciunea de laudă, Berakah, el îi mulțumește Tatălui nu numai pentru marile evenimente din istoria trecută, ci și pentru propria "înălțare". Instituind sacramentul Euharistiei, Isus anticipă și implică sacrificiul crucii și victoria învierii. În același timp, el se revelează ca adevăratul miel jertfit, prevăzut în planul Tatălui încă de la întemeierea lumii, așa cum se citește în Scrisoarea întâi a lui Petru (cf. 1,18-20). Plasând în acest context darul său, Isus manifestă sensul mântuitor al morții și învierii sale, mister care devine realitate înnoitoare a istoriei și a întregului cosmos. Instituirea Euharistiei arată, de fapt, că acea moarte, în sine violentă și absurdă, a devenit în Isus act suprem de iubire și eliberare definitivă a omenirii de rău.
Figura transit in veritatem
11. În felul acesta Isus inserează acel novum radical al său în cadrul vechii cine ebraice de jertfă. Noi, creștinii, acea cină nu mai trebuie s-o repetăm. Așa cum spun, pe bună dreptate, sfinții părinți, figura transit in veritatem: ceea ce vesteau realitățile viitoare, acum au făcut loc adevărului însuși. Vechiul rit s-a împlinit și a fost depășit definitiv prin darul de iubire al Fiului lui Dumnezeu întrupat. Hrana adevărului, Cristos jertfit pentru noi, dat… figuris terminum[20]. Cu porunca "Faceți aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19; 1Cor 11,25), el ne cere să corespundem darului său și să-l reprezentăm în mod sacramental. Prin urmare, cu aceste cuvinte, Domnul exprimă, pentru a spune așa, dorința ca Biserica sa, născută din sacrificiul său, să primească acest dar, desfășurând sub conducerea Duhului Sfânt forma liturgică a sacramentului. De fapt, memorialul dăruirii sale desăvârșite nu constă în simpla repetare a Cinei de taină, ci propriu-zis în Euharistie, adică în noutatea radicală a cultului creștin. Isus ne-a lăsat astfel misiunea de a intra în "ceasul" său: "Euharistia ne atrage în actul de jertfire a lui Isus. Noi nu primim numai în mod static pe Logosul întrupat, ci suntem implicați în dinamica dăruirii sale"[21]. El "ne atrage înlăuntrul său"[22]. Transformarea substanțială a pâinii și a vinului în trupul său și în sângele său pune înlăuntrul creației principiul unei schimbări radicale, ca un fel de "fisiune nucleară", pentru a folosi o imagine bine cunoscut nouă astăzi, în locul cel mai intim al ființei, o schimbare destinată să provoace un proces de transformare a realității, a cărui împlinire va fi transfigurarea întregii lumi, până la acea stare în care Dumnezeu va fi totul în toți (cf. 1Cor 15,28).
Isus și Duhul Sfânt
12. Cu cuvântul său și cu pâinea și vinul, Domnul însuși ne-a oferit elementele esențiale ale noului cult. Biserica, mireasa sa, este chemată să celebreze ospățul euharistic zi după zi ca memorial al său. Ea înscrie astfel sacrificiul răscumpărător al mirelui său în istoria oamenilor și îl face prezent în mod sacramental în toate culturile. Acest mare mister este celebrat în formele liturgice pe care Biserica, fiind condusă de Duhul Sfânt, le dezvoltă în timp și în spațiu[23]. În acest sens, este necesar să trezim în noi conștiința rolului decisiv exercitat de Duhul Sfânt în dezvoltarea formei liturgice și în aprofundarea tainelor divine. Mângâietorul, primul dar făcut credincioșilor[24], activ deja în creație (cf. Gen 1,2), este pe deplin prezent în toată existența Cuvântului întrupat: de fapt, Isus Cristos este zămislit de Fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Mt 1,18; Lc 1,35); la începutul misiunii sale publice, pe malul Iordanului, îl vede coborând asupra sa sub formă de porumbel (cf. Mt 3,16 și textele paralele); în acest Duh Isus acționează, vorbește și tresaltă de bucurie (cf. Lc 10,21); în el poate să se ofere pe sine însuși (cf. Evr 9,14). În așa-numitele "discursuri de rămas bun", prezentate de Ioan, Isus pune în relație clară dăruirea vieții sale în misterul pascal cu darul Duhului făcut celor care sunt ai lui (cf. In 16,7). O dată înviat, purtând în trupul său semnele pătimirii, el poate să-l reverse pe Duhul Sfânt (cf. In 20,22), făcându-i pe ai săi părtași de însăși misiunea sa (cf. In 20,21). Apoi, Duhul îi va învăța toate pe discipoli și le va aminti tot ceea ce a spus Cristos (cf. In 14,26), pentru că îi revine lui, ca Duh al adevărului (cf. In 15,26), să-i introducă pe discipoli în tot adevărul (cf. In 16,13). În relatarea din Faptele Apostolilor, Duhul coboară asupra apostolilor adunați în rugăciune împreună cu Maria în ziua de Rusalii (cf. 2,1-4) și îi animă la misiunea de a vesti tuturor popoarelor vestea cea bună. De aceea, în virtutea acțiunii Duhului, Cristos însuși rămâne prezent și activ în Biserica sa, începând de la centrul său vital care este Euharistia.
Duhul Sfânt și celebrarea euharistică
13. În acest orizont se înțelege rolul decisiv al Duhului Sfânt în celebrarea euharistică și îndeosebi cu referință la transsubstanțiere. Conștiința acestui fapt este clar evidențiată la sfinții părinți ai Bisericii. Sfântul Ciril din Ierusalim, în Catehezele sale, amintește că noi "îl invocăm pe Dumnezeu cel milostiv să-l trimită pe Duhul său Sfânt asupra darurilor care stau în fața noastră pentru ca el să transforme pâinea în trupul lui Cristos și vinul în sângele lui Cristos. Ceea ce Duhul Sfânt atinge este sfințit și transformat total"[25]. Și sfântul Ioan Gură de Aur spune că preotul îl invocă pe Duhul Sfânt atunci când celebrează sacrificiul[26]: asemenea lui Ilie, slujitorul – spune el – îl atrage pe Duhul Sfânt, pentru ca "să coboare harul peste jertfă, spre a transforma cu ea sufletele tuturor"[27]. Este foarte necesară pentru viața spirituală a credincioșilor o conștiință mai clară a bogăției anaforei: împreună cu cuvintele rostite de Cristos la Cina de taină, ea conține epicleza, ca invocare adresată Tatălui, ca să trimită darul Duhului, pentru ca pâinea și vinul să fie schimbate în trupul și sângele lui Isus Cristos și "întreaga comunitate să devină tot mai mult trup al lui Cristos"[28]. Duhul, invocat de celebrant asupra darurilor pâinii și vinului puse pe altar, este același care îi adună pe credincioși "într-un singur trup", făcându-i o ofrandă spirituală plăcută Tatălui[29].
Euharistia, principiu cauzal al Bisericii
14. Prin sacramentul euharistic Cristos îi implică pe credincioși în însăși "ceasul" său; în felul acesta, el ne arată legătura pe care a voit-o între el și noi, între persoana sa și Biserică. De fapt, însuși Cristos în sacrificiul crucii a născut Biserica, mireasa sa și trupul său. Părinții Bisericii au meditat îndelung asupra relației dintre originea Evei din coasta lui Adam care dormea (cf. Gen 2,21-23) și a noii Eve, Biserica, din coasta deschisă a lui Cristos, cufundat în somnul morții: din coasta străpunsă, relatează Ioan, a ieșit sânge și apă (cf. In 19,34), simbol al sacramentelor[30]. O privire contemplativă "la cel pe care l-au străpuns" (In 19,37) ne face să luăm în considerare legătura cauzală între sacrificiul lui Cristos, Euharistie și Biserică. De fapt, Biserica "trăiește din Euharistie"[31]. Deoarece în ea devine prezent sacrificiul răscumpărător al lui Cristos, înainte de toate trebuie să se recunoască faptul că "există o influență cauzală a Euharistiei la însăși originile Bisericii"[32]. Euharistia este Cristos care ni se dăruiește, edificându-ne încontinuu ca trup al său. De aceea, în circularitatea sugestivă dintre Euharistie care edifică Biserica și Biserica însăși care face Euharistia[33], cauzalitatea primară este cea exprimată în prima formulă: Biserica poate să celebreze și să adore misterul lui Cristos prezent în Euharistie tocmai pentru că însuși Cristos i s-a dăruit cel dintâi ei în sacrificiul crucii. Posibilitatea pentru Biserică de "a face" Euharistia este în întregime înrădăcinată în dăruirea de sine însuși pe care Cristos i-a făcut-o. Și aici descoperim un aspect convingător al formulei sfântului Ioan: "El ne-a iubit mai întâi" (1In 4,19). Tot așa și noi, la fiecare celebrare mărturisim primatul darului lui Cristos. Influența cauzală a Euharistiei la începutul Bisericii revelează, în definitiv, precedența, nu numai cronologică, ci și ontologică, a faptului că el ne-a iubit "mai întâi". El este pentru veșnicie cel care ne iubește mai întâi.
Euharistia și comuniunea eclezială
15. Așadar, Euharistia este parte constitutivă a ființei și a acțiunii Bisericii. Pentru aceasta, antichitatea creștină desemna cu aceleași cuvinte, Corpus Christi, trupul născut de Fecioara Maria, trupul euharistic și trupul eclezial al lui Cristos[34]. Acest fapt, foarte prezent în tradiție, ne ajută să mărim în noi conștiința inseparabilității dintre Cristos și Biserică. Domnul Isus, oferindu-se pe sine însuși ca jertfă pentru noi, a prevestit în mod eficace, în dăruirea sa, misterul Bisericii. Este semnificativ că a doua rugăciune euharistică, invocându-l pe Mângâietorul, formulează în acest mod rugăciunea pentru unitatea Bisericii: "Să ne unească Duhul Sfânt pe noi, care ne facem părtași de trupul și sângele lui Cristos". Această trecere ne face să înțelegem bine că res al sacramentului euharistic este unitatea credincioșilor în comuniunea eclezială. Astfel Euharistia se manifestă la originea Bisericii ca mister de comuniune[35].
Asupra relației dintre Euharistie și communio a atras deja atenția slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea în enciclica sa Ecclesia de Eucharistia. El a vorbit despre memorialul lui Cristos ca despre "suprema manifestare sacramentală a comuniunii în Biserică"[36]. Unitatea comuniunii ecleziale se revelează în mod concret în comunitățile creștine și se reînnoiește în actul euharistic, care le unește și le diferențiază în Biserici particulare, "in quibus et ex quibus una et unica Ecclesia catholica exsistit"[37]. Tocmai realitatea unicei Euharistii, care este celebrată în fiecare dieceză în jurul propriului episcop, ne face să înțelegem cum înseși Bisericile particulare subzistă in și ex Ecclesia. De fapt, "unicitatea și indivizibilitatea trupului euharistic al Domnului implică unicitatea trupului său mistic, care este Biserica una și indivizibilă. Din centrul euharistic apare deschiderea necesară a oricărei comunități care celebrează, a oricărei Biserici particulare: atrasă în brațele deschise ale Domnului, ea este inserată în trupul său, unic și nedespărțit"[38]. Pentru aceasta, în celebrarea Euharistiei, fiecare credincios se află în Biserica sa, adică în Biserica lui Cristos. În această perspectivă euharistică, înțeleasă în mod corespunzător, comuniunea eclezială se revelează realitate catolică, prin natura sa[39]. Sublinierea acestei rădăcini euharistice a comuniunii ecleziale poate să contribuie în mod eficient și la dialogul ecumenic cu Bisericile și cu comunitățile ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Scaunul lui Petru. De fapt, Euharistia stabilește în mod obiectiv o puternică legătură de unitate între Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe, care au păstrat natura genuină și integră a misterului Euharistiei. În același timp, însemnătatea dată caracterului eclezial al Euharistiei poate să devină element privilegiat și în dialogul cu comunitățile născute din Reformă[40].
Sacramentalitatea Bisericii
16. Conciliul al II-lea din Vatican a amintit că "toate sacramentele precum și toate slujirile bisericești și operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie și orânduite în vederea ei. Căci în sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, Paștele nostru și pâinea cea vie, care, prin trupul său însuflețit de Duhul Sfânt și dătător de viață, insuflă viață oamenilor, chemându-i și călăuzindu-i astfel să se ofere împreună cu el pe ei înșiși, truda lor și toate cele create"[41]. Această relație intimă a Euharistiei cu toate celelalte sacramente și cu existența creștină este înțeleasă în rădăcina sa atunci când se contemplă misterul Bisericii însăși ca sacrament[42]. În acest sens, Conciliul al II-lea din Vatican a afirmat că "Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc"[43]. Ea, ca "popor – așa cum spune sfântul Ciprian – adunat de unitatea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh"[44], este sacrament al comuniunii treimice.
Faptul că Biserica este "sacrament universal de mântuire"[45], arată că "economia" sacramentală determină, în cele din urmă, modul în care Cristos, unicul Mântuitor, prin Duhul Sfânt, ajunge la existența noastră în specificurile circumstanțelor sale. Biserica se primește și, în același timp, se exprimă în cele șapte sacramente, prin care harul lui Dumnezeu influențează în mod concret existența credincioșilor pentru ca toată viața, răscumpărată de Cristos, să devină cult plăcut lui Dumnezeu. În această perspectivă, doresc să subliniez aici câteva elemente, scoase în evidență de părinții sinodali, care pot să ajute la înțelegerea relației tuturor sacramentelor cu misterul euharistic.
I. Euharistia și inițierea creștină
Euharistia, plinătate a inițierii creștine
17. Dacă, într-adevăr, Euharistia este izvor și culme a vieții și misiunii Bisericii, rezultă, înainte de toate, că drumul de inițiere creștină are ca punct de referință posibilitatea de a ajunge la acest sacrament. În acest sens, așa cum au spus părinții sinodali, trebuie să ne întrebăm dacă în comunitățile noastre creștine este percepută suficient legătura strânsă dintre Botez, Mir și Euharistie[46]. De fapt, nu trebuie uitat niciodată că suntem botezați și miruiți în vederea Euharistiei. Acest fapt implică angajarea de a favoriza în practica pastorală o înțelegere mai unitară a parcursului de inițiere creștină. Sacramentul Botezului, prin care suntem conformați lui Cristos[47], încorporați în Biserică și făcuți fii ai lui Dumnezeu, constituie poarta de acces la toate sacramentele. Prin el suntem inserați în unicul trup al lui Cristos (cf. 1Cor 12,13), popor preoțesc. Totuși participarea la sacrificiul euharistic perfecționează în noi ceea ce ne este dăruit la Botez. Și darurile Duhului sunt date pentru edificarea trupului lui Cristos (cf. 1Cor 12) și pentru mărturia evanghelică mai mare în lume[48]. De aceea, preasfânta Euharistie duce la plinătate inițierea creștină și este ca un centru și scop al întregii vieți sacramentale[49].
Ordinea sacramentelor inițierii
18. În această privință, este necesar să se dea atenție temei ordinii sacramentelor inițierii. În Biserică există tradiții diferite. Această diversitate se manifestă în mod evident în cutumele ecleziale din Orient[50] și în însăși practica occidentală, în ceea ce privește inițierea adulților[51], în comparație cu aceea a copiilor[52]. Totuși aceste diferențieri nu sunt propriu-zis de ordin dogmatic, ci au caracter pastoral. Concret, este necesar să se verifice care practică poate, de fapt, să-i ajute mai bine pe credincioși să pună în centru sacramentul Euharistiei, ca realitate spre care tinde întreaga inițiere. În strânsă colaborare cu dicasteriile competente din Curia Romană, conferințele episcopale să verifice eficacitatea actualelor parcursuri de inițiere, astfel încât creștinul să fie ajutat de acțiunea educativă a comunităților noastre să se maturizeze tot mai mult, ajungând să asume în viața sa o organizare autentic euharistică, pentru a fi în măsură să dea cont de propria speranță în mod adecvat pentru timpul nostru (cf. 1Pt 3,15).
Inițierea, comunitatea eclezială și familia
19. Trebuie ținut cont mereu că întreaga inițiere creștină este drum de convertire care trebuie făcut cu ajutorul lui Dumnezeu și cu referință constantă la comunitatea eclezială, fie când adultul cere să intre în Biserică, așa cum se întâmplă în locurile de primă evanghelizare și în atâtea zone secularizate, fie când părinții cer sacramentele pentru copiii lor. În această privință, doresc să atrag atenția mai ales asupra raportului dintre inițierea creștină și familie. În lucrarea pastorală trebuie să se asocieze mereu familia creștină la itinerarul de inițiere. Primirea Botezului, Mirului și apropierea pentru prima dată de Euharistie sunt momente decisive nu numai pentru persoana care le primește, ci și pentru întreaga familie, care trebuie să fie susținută în misiunea sa educativă de comunitatea eclezială, în diferitele sale componente[53]. Aici aș vrea să subliniez relevanța primei Împărtășanii. În foarte mulți credincioși această zi rămâne, pe bună dreptate, imprimată în memorie ca primul moment în care, chiar dacă încă în mod inițial, s-a perceput importanța întâlnirii personale cu Isus. Pastorația parohială trebuie să valorizeze în mod corespunzător această ocazie așa de semnificativă.
II. Euharistia și sacramentul Reconcilierii
Legătura lor intrinsecă
20. Pe bună dreptate, părinții sinodali au afirmat că iubirea față de Euharistie duce la aprecierea tot mai mare și a sacramentului Reconcilierii[54]. Datorită legăturii dintre aceste sacramente, o cateheză autentică referitoare la sensul Euharistiei nu poate să fie despărțită de propunerea unui drum de pocăință (cf. 1Cor 11,27-29). Desigur, constatăm că în timpul nostru credincioșii se află cufundați într-o cultură care tinde să șteargă simțul păcatului[55], favorizând o atitudine superficială, care duce la uitarea necesității de a fi în harul lui Dumnezeu pentru a se apropia cu vrednicie de împărtășania sacramentală[56]. În realitate, a pierde conștiința păcatului implică mereu și o anumită superficialitate în înțelegerea iubirii însăși a lui Dumnezeu. Folosește mult credincioșilor amintirea acelor elemente care, în cadrul ritului sfintei Liturghii, exprimă conștiința propriului păcat și, în același timp, conștiința milostivirii lui Dumnezeu[57]. În afară de aceasta, relația dintre Euharistie și Reconciliere ne amintește că păcatul nu este niciodată o realitate exclusiv individuală; el cauzează întotdeauna și o rană în interiorul comuniunii ecleziale, în care suntem inserați grație Botezului. Pentru aceasta, Reconcilierea, așa cum spuneau părinții Bisericii, este laboriosus quidam baptismum[58], subliniind în felul acesta că rezultatul drumului de convertire este și restabilirea deplinei comuniuni ecleziale, care se exprimă în reapropierea de Euharistie[59].
Câteva atenționări pastorale
21. Sinodul a amintit că este datoria pastorală a episcopului să promoveze în propria dieceză o recuperare decisivă a pedagogiei convertirii, care se naște din Euharistie, și să favorizeze printre credincioși spovada frecventă. Toți preoții să se dedice cu generozitate, angajare și competență administrării sacramentului Reconcilierii[60]. În această privință, trebuie să se dea atenție ca în bisericile noastre confesionalele să fie foarte vizibile și să exprime sensul sacramentului Reconcilierii, limitând practica dezlegării generale exclusiv la cazurile prevăzute[61], forma obișnuită fiind numai dezlegarea personală[62]. În fața necesității de a redescoperi iertarea sacramentală, în toate diecezele să existe mereu penitențiarul[63]. În sfârșit, pentru noua conștientizare a relației dintre Euharistie și Reconciliere, poate fi de ajutor util o practicare echilibrată și aprofundată a indulgenței, obținută pentru sine sau pentru răposați. Cu ea se obține "iertarea, în fața lui Dumnezeu, a pedepsei vremelnice pentru păcatele iertate deja în ceea ce privește vina"[64]. Folosirea indulgențelor ne ajută să înțelegem că numai cu forțele noastre nu vom fi capabili să reparăm răul făcut și că păcatele fiecăruia dăunează întregii comunități; în afară de aceasta, practicarea indulgenței, implicând în afară de doctrina despre meritele infinite ale lui Cristos și doctrina împărtășirii sfinților, ne spune "cât de intim suntem uniți în Cristos unii cu alții și cât de mult poate să folosească altora viața supranaturală a fiecăruia"[65]. Deoarece în însăși forma indulgenței se prevede, între alte condiții, apropierea de spovadă și de împărtășania sacramentală, practicarea ei poate să-i susțină în mod eficace pe credincioși în drumul de convertire și în descoperirea locului central al Euharistiei în viața creștină.
III. Euharistia și Ungerea bolnavilor
22. Isus nu i-a trimis pe discipolii săi doar să-i vindece pe cei bolnavi (cf. Mt 10,8; Lc 9,2; 10,9), ci a și instituit pentru ei un sacrament specific: Ungerea bolnavilor[66]. Scrisoarea lui Iacob ne atestă prezența acestui semn sacramental chiar în prima comunitate creștină (cf. 5,14-16). Dacă Euharistia arată că suferințele și moartea lui Cristos au fost transformate în iubire, Ungerea bolnavilor, la rândul său, îl asociază pe cel suferind la oferirea de sine pe care a făcut-o Cristos pentru mântuirea tuturor, așa încât și el să poată, în misterul împărtășirii sfinților, să participe la răscumpărarea lumii. În afară de aceasta, relația între aceste sacramente se manifestă în fața agravării bolii: "Celor care sunt în pragul părăsirii acestei vieți Biserica le oferă, în afară de Ungerea bolnavilor, Euharistia ca viatic"[67]. În trecerea la Tatăl, împărtășirea cu trupul și cu sângele lui Cristos se manifestă ca sămânță de viață veșnică și putere de înviere. "Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,54). Deoarece sfântul viatic deschide celui bolnav plinătatea misterului pascal, este necesar să i se asigure practicarea[68]. Atenția și grija pastorală față de cei care se află în boală se dovedește cu siguranță în folosul spiritual al întregii comunități, știind că tot ceea ce am făcut celui mai mic, am făcut lui Isus însuși (cf. Mt 25,40).
IV. Euharistia și sacramentul Preoției
In persona Christi capitis
23. Legătura intrinsecă între Euharistie și sacramentul Preoției rezultă din înseși cuvintele lui Isus în cenacol: "Faceți aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19). De fapt, Isus, în ajunul morții sale, a instituit Euharistia și a întemeiat în același timp preoția noii alianțe. El este preot, victimă și altar: mijlocitor între Dumnezeu Tatăl și popor (cf. Evr 5,5-10), victimă de ispășire (cf. 1In 2,2; 4,10) care se oferă pe sine însăși pe altarul crucii. Nimeni nu poate să spună "acesta este trupul meu" și "acesta este potirul sângelui meu" decât în numele și în persoana lui Cristos, unicul mare preot al noului și veșnicului legământ (cf. Evr 8-9). Sinodul Episcopilor, deja în alte adunări, a avut ca temă Preoția primită prin hirotonire, fie cât privește identitatea slujirii[69], fie cât privește formarea candidaților[70]. În această circumstanță, în lumina dialogului care a avut loc în cadrul ultimei Adunări Sinodale, mă simt obligat să amintesc câteva valori referitoare la raportul dintre sacramentul euharistic și Preoție. Înainte de toate, este necesar să reafirm că legătura dintre Preoția sacră și Euharistie este vizibilă chiar în Liturghia prezidată de episcop sau de preot în persoana lui Cristos capul.
Învățătura Bisericii face din hirotonirea sacerdotală condiția de care nu se poate face abstracție pentru celebrarea validă a Euharistiei[71]. De fapt, "în slujirea bisericească a celui hirotonit, însuși Cristos este prezent în Biserica sa, în calitate de cap al trupului său, păstor al turmei sale, mare preot al jertfei răscumpărătoare"[72]. Desigur, slujitorul hirotonit "acționează și în numele întregii Biserici atunci când îi înfățișează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii și mai ales când oferă jertfa euharistică"[73]. De aceea, este necesar ca preoții să aibă conștiința că toată slujirea lor nu trebuie niciodată să pună în primul plan pe ei înșiși sau opiniile lor, ci pe Isus Cristos. Contrazice identitatea preoțească orice tentativă de a se pune pe ei înșiși ca protagoniști ai acțiunii liturgice. Preotul este, mai mult ca oricând, slujitor și trebuie să se angajeze încontinuu să fie semn care, ca instrument docil în mâinile lui Cristos, trimite la el. Acest lucru se exprimă îndeosebi în umilința cu care preotul conduce acțiunea liturgică, în ascultare față de rit, corespunzându-i cu inima și mintea, evitând tot ceea ce poate să dea senzația unui propriu protagonism inoportun. De aceea, recomand clerului să aprofundeze mereu conștiința propriei slujiri euharistice ca slujire umilă adusă lui Cristos și Bisericii sale. Preoția, așa cum spunea sfântul Augustin, este amoris officium[74], este funcția bunului păstor, care își oferă viața pentru oi (cf. In 10,14-15).
Euharistia și celibatul preoțesc
24. Părinții sinodali au voit să sublinieze că preoția ministerială cere, prin hirotonire, configurarea deplină cu Cristos. Chiar respectând practica și tradiția orientală diferită, este necesar să reafirmăm sensul profund al celibatului preoțesc, considerat pe bună dreptate o bogăție inestimabilă și confirmat și de practica orientală de a alege episcopii numai dintre cei care trăiesc în celibat și care ține la mare cinste alegerea celibatului făcută de numeroși preoți. De fapt, în această alegere a preotului găsesc o exprimare specială dăruirea care îl conformează cu Cristos și oferirea exclusivă de sine pentru împărăția lui Dumnezeu[75]. Faptul că însuși Cristos, preot în veci, a trăit misiunea sa până la sacrificiul crucii în starea de feciorie, constituie punctul sigur de referință pentru a înțelege sensul tradiției Bisericii latine în această privință. De aceea, nu este suficient a înțelege celibatul preoțesc în termeni pur funcționali. În realitate, el reprezintă o conformare specială la stilul de viață al lui Cristos însuși. Această alegere este, înainte de toate, nupțială, este identificare cu inima lui Cristos, mirele care își dă viața pentru mireasa sa. În unitate cu marea tradiție orientală, cu Conciliul al II-lea din Vatican[76] și cu suveranii pontifi, predecesori ai mei[77], reafirm frumusețea și importanța unei vieți preoțești trăită în celibat, ca semn expresiv al dăruirii totale și exclusive lui Cristos, Bisericii și împărăției lui Dumnezeu și deci îi confirm obligativitatea pentru tradiția latină. Celibatul preoțesc trăit cu maturitate, bucurie și dăruire este o binecuvântare foarte mare pentru Biserică și pentru societatea însăși.
Lipsa clerului și pastorația vocațională
25. Cu privire la legătura dintre sacramentul Preoției și Euharistie, Sinodul s-a oprit asupra situației de dificultate care apare în diferite dieceze, atunci când trebuie să se confrunte cu lipsa preoților. Acest lucru se întâmplă nu numai în unele zone de primă evanghelizare, ci și în multe țări cu lungă tradiție creștină. Desigur, este utilă pentru soluționarea problemei o distribuire mai corectă a clerului. Așadar, este necesară o muncă de sensibilizare capilară. Episcopii să implice în necesitățile pastorale institutele de viață consacrată și noile realități ecleziale, respectând carisma lor proprie, și să-i solicite pe toți membrii clerului la o disponibilitate mai mare pentru a sluji Biserica acolo unde este nevoie, chiar și cu prețul sacrificiului[78]. În afară de aceasta, în cadrul Sinodului s-a discutat și despre inițiativele pastorale care trebuie realizate pentru a favoriza, mai ales în cei tineri, deschiderea interioară la vocația preoțească. Această situație nu poate avea soluție în simple abilități pragmatice. Trebuie evitat ca episcopii, stimulați de preocupări funcționale comprehensibile din cauza lipsei de cler, să nu desfășoare un discernământ vocațional corespunzător și să admită la formarea specifică și la hirotonire candidați care nu posedă caracteristicile necesare pentru slujirea preoțească[79]. Un cler insuficient format, admis la hirotonire fără discernământul necesar, cu greu va putea să ofere o mărturie capabilă să trezească în alții dorința de a corespunde cu generozitate la chemarea lui Cristos. În realitate, pastorația vocațională trebuie să implice întreaga comunitate creștină în toate componentele sale[80]. Desigur, în această muncă pastorală este inclusă și opera de sensibilizare a familiilor, adesea indiferente, dacă nu chiar contrare, ipotezei vocației preoțești. Să se deschidă cu generozitate darului vieții și să educe copiii să fie disponibili la voința lui Dumnezeu. În sinteză, este necesar mai ales de a avea curajul de a propune tinerilor radicalitatea urmării lui Cristos arătându-i fascinația.
Recunoștință și speranță
26. În sfârșit, este necesar de a avea credință și speranță mai mare în inițiativa divină. Chiar dacă în unele regiuni se înregistrează lipsă de cler, nu trebuie niciodată să dispară încrederea că Cristos continuă să cheme oameni, care, părăsind orice altă ocupație, să se dedice total celebrării sfintelor taine, predicării evangheliei și slujirii pastorale. În această circumstanță, doresc să dau glas recunoștinței întregii Biserici pentru toți episcopii și preoții, care desfășoară cu fidelă dăruire și angajare propria misiune. Desigur, mulțumirea Bisericii se îndreaptă și spre diaconi, cărora li se impun mâinile "nu pentru preoție, ci pentru slujire"[81]. Așa cum a recomandat Adunarea Sinodului, o mulțumire specială adresez preoților fidei donum, care cu competență și dăruire generoasă edifică mereu comunitatea vestindu-i cuvântul lui Dumnezeu și frângând pâinea vieții, fără a-și cruța energiile în slujirea misiunii Bisericii[82]. Trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru atâția preoți care au suferit până la sacrificiul vieții pentru a-l sluji pe Cristos. În ei, prin elocvența faptelor, se revelează ce înseamnă să fii preot până la capăt. Este vorba de mărturii emoționante care pot să inspire atâția tineri să-l urmeze la rândul lor pe Cristos și să-și ofere viața lor pentru alții, găsind astfel viața cea adevărată.
V. Euharistia și Căsătoria
Euharistia, sacrament nupțial
27. Euharistia, sacramentul carității, face să apară un raport deosebit cu iubirea dintre bărbat și femeie, uniți în căsătorie. A aprofunda această legătură este o necesitate proprie timpului nostru[83]. Papa Ioan Paul al II-lea a avut ocazia de mai multe ori să afirme caracterul nupțial al Euharistiei și raportul său special cu sacramentul Căsătoriei: "Euharistia este sacramentul răscumpărării noastre. Este sacramentul mirelui, al miresei"[84]. De altfel, "întreaga viață creștină poartă semnul iubirii nupțiale a lui Cristos și a Bisericii. Deja Botezul, care introduce în poporul lui Dumnezeu, este un mister nupțial: este, pentru a spune așa, baia nunții care precedă ospățul de nuntă, Euharistia"[85]. Euharistia întărește în mod inepuizabil unitatea și iubirea indisolubilă a oricărei căsătorii creștine. În ea, în virtutea sacramentului, legătura conjugală este legată în mod intrinsec cu unitatea euharistică dintre Cristos mire și Biserica mireasă (cf. Ef 5,31-32). Consimțământul reciproc, pe care soțul și soția și-l schimbă în Cristos și care îi constituie în comunitate de viață și de iubire, are și el o dimensiune euharistică. De fapt, în teologia paulină, iubirea nupțială este semn sacramental al iubirii lui Cristos față de Biserica sa, o iubire care își are punctul culminant în cruce, expresie a "căsătoriei" sale cu omenirea și, în același timp, origine și centru al Euharistiei. Pentru aceasta, Biserica manifestă o deosebită apropiere spirituală de toți cei care au întemeiat familia lor pe sacramentul Căsătoriei[86]. Familia – biserică domestică[87] – este un ambient primar al vieții Bisericii, în special pentru rolul decisiv față de educația creștină a copiilor[88]. În acest context, Sinodul a recomandat și recunoașterea misiunii speciale a femeii în familie și în societate, o misiune care trebuie apărată, ocrotită și promovată[89]. Faptul de a fi soție și mamă constituie o realitate de care nu se poate face abstracție, care nu trebuie niciodată devalorizată.
Euharistia și unicitatea căsătoriei
28. Tocmai în lumina acestei relații intrinsece dintre căsătorie, familie și Euharistie este posibil de a lua în considerare câteva probleme pastorale. Legătura fidelă, indisolubilă și exclusivă care îl unește pe Cristos cu Biserica și care își are exprimarea sacramentală în Euharistie se întâlnește cu faptul antropologic originar prin care bărbatul trebuie să fie unit în mod definitiv cu o singură femeie și invers (cf. Gen 2,24; Mt 19,5). În acest orizont de gânduri, Sinodul Episcopilor a tratat tema practicilor pastorale față de cei care întâlnesc vestirea evangheliei, provenind din culturi în care este practicată poligamia. Cei care se află într-o astfel de situație și care se deschid la credința creștină trebuie să fie ajutați să integreze proiectul lor uman în noutatea radicală a lui Cristos. Pe parcursul catehumenatului, Cristos îi întâlnește în condiția lor specifică și îi cheamă la adevărul deplin al iubirii trecând prin renunțările necesare, în vederea comuniunii ecleziale perfecte. Biserica îi însoțește cu o pastorație plină de gingășie și, în același timp, de fermitate[90], mai ales arătându-le lumina care din tainele creștine se răsfrânge asupra naturii și asupra sentimentelor umane.
Euharistia și indisolubilitatea căsătoriei
29. Dacă Euharistia exprimă ireversibilitatea iubirii lui Dumnezeu în Cristos față de Biserica sa, se înțelege de ce ea implică, în raport cu sacramentul Căsătoriei, acea indisolubilitate la care orice iubire adevărată nu poate decât să aspire[91]. Deci este mai mult decât justificată atenția pastorală pe care Sinodul a rezervat-o situațiilor dureroase în care se află mulți credincioși care, după ce au celebrat sacramentul Căsătoriei, au divorțat și au încheiat o nouă căsătorie. Este vorba de o problemă pastorală spinoasă și complexă, o adevărată plagă a contextului social de astăzi care afectează în măsură crescândă chiar și ambientele catolice. Păstorii, din iubire față de adevăr, sunt obligați să discearnă bine diferitele situații, pentru a-i ajuta din punct de vedere spiritual, în modurile corespunzătoare, pe credincioșii implicați[92]. Sinodul Episcopilor a confirmat practica Bisericii, întemeiată pe Sfânta Scriptură (cf. Mc 10,2-12), de a nu admite la sacramente pe divorțații recăsătoriți, pentru că starea lor și condiția lor de viață contrazic din punct de vedere obiectiv acea unire dintre Cristos și Biserică ce este semnificată și realizată în Euharistie. Totuși divorțații recăsătoriți, în pofida situației lor, continuă să aparțină Bisericii, care îi însoțește cu atenție specială, având dorința ca ei să cultive, pe cât posibil, un stil creștin de viață prin participarea la sfânta Liturghie, chiar fără a primi Împărtășania, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, adorația euharistică, rugăciune, participarea la viața comunitară, dialogul confident cu un preot sau un maestru de viață spirituală, dedicarea pentru caritatea trăită, fapte de pocăință, activitatea educativă față de copii.
Acolo unde apar în mod legitim îndoieli cu privire la validitatea Căsătoriei sacramentale încheiate, trebuie să se întreprindă ceea ce este necesar pentru a verifica temeiul lor. Apoi trebuie asigurată, respectându-se deplin dreptul canonic[93], prezența tribunalelor ecleziastice în teritoriu, caracterul lor pastoral, activitatea lor corectă și promptă[94]. Este necesar ca în fiecare dieceză să existe un număr suficient de persoane pregătite pentru funcționarea operativă a tribunalelor ecleziastice. Amintesc că "este o obligație gravă de a face lucrarea instituțională a Bisericii în tribunalele ecleziastice tot mai apropiată de credincioși"[95]. Totuși este necesar de a evita să se înțeleagă preocuparea pastorală ca și cum ar fi în contrapoziție cu dreptul. Mai curând trebuie pornit de la premisa că punctul fundamental de întâlnire dintre drept și pastorație este iubirea față de adevăr: de fapt, acesta nu este niciodată abstract, ci "se integrează în itinerarul uman și creștin al oricărui credincios"[96]. În sfârșit, acolo unde nu este recunoscută nulitatea legăturii matrimoniale și există condiții obiective care, de fapt, fac conviețuirea ireversibilă, Biserica îi încurajează pe acești credincioși să trăiască relația lor conform exigențelor legii lui Dumnezeu, ca prieteni, ca frate și soră; astfel vor putea să se reapropie de masa euharistică, având grijă să respecte practica stabilită și aprobată de Biserică în această privință. Acest drum, ca să fie posibil și să aducă roade, trebuie să fie susținut de ajutorul păstorilor și de inițiative ecleziale corespunzătoare, evitând, în orice caz, să se binecuvânteze aceste relații, pentru ca între credincioși să nu apară confuzii cu privire la valoarea Căsătoriei[97].
Dată fiind complexitatea culturală în care trăiește Biserica în multe țări, Sinodul a recomandat apoi să se aibă cea mai mare grijă pastorală în formarea celor care urmează să se căsătorească și în prealabila verificare a convingerilor lor cu privire la angajamentele de nerenunțat pentru validitatea sacramentului Căsătoriei. Un discernământ serios în această privință va putea să evite ca impulsuri emotive sau motivații superficiale să inducă doi tineri să asume responsabilități pe care apoi nu vor ști să le onoreze[98]. Prea mare este binele pe care Biserica și întreaga societate îl așteaptă de la căsătorie și de la familia întemeiată pe ea pentru a nu se angaja până la capăt în acest domeniu pastoral specific. Căsătoria și familia sunt instituții care trebuie să fie promovate și apărate de orice posibil echivoc cu privire la adevărul lor, pentru că orice daună provocată lor este de fapt o rană care se produce conviețuirii umane ca atare.
Euharistia: dar făcut omului care se află pe cale
30. Dacă este adevărat că sacramentele sunt o realitate care aparține Bisericii peregrine în timp[99] către manifestarea deplină a victoriei lui Cristos înviat, totuși este la fel de adevărat că, în special în liturgia euharistică, ne este dat să pregustăm împlinirea escatologică spre care se îndreaptă fiecare om și toată creația (cf. Rom 8,19 și urm.). Omul este creat pentru fericirea adevărată și veșnică, pe care numai iubirea lui Dumnezeu poate să o dea. Însă libertatea noastră rănită s-ar rătăci dacă nu ar fi posibil deja de acum să experimenteze ceva din împlinirea viitoare. De altfel, orice om, pentru a putea merge în direcția corectă, are nevoie să fie orientat spre ținta finală. În realitate, acest scop ultim este însuși Cristos Domnul învingător al păcatului și al morții, care ni se face prezent în mod special în celebrarea euharistică. Astfel, deși încă suntem "străini și pelerini" (1Pt 2,11) în această lume, în credință participăm deja la plinătatea vieții înviate. Ospățul euharistic, revelând dimensiunea sa puternic escatologică, vine în ajutorul libertății noastre care se află pe cale.
Ospățul escatologic
31. Reflectând asupra acestui mister, putem spune că prin venirea sa Isus s-a pus în raport cu așteptarea prezentă în poporul lui Israel, în întreaga omenire și, în fond, în creația însăși. Cu dăruirea de sine însuși, el a inaugurat din punct de vedere obiectiv timpul escatologic. Cristos a venit pentru a chema la adunare poporul lui Dumnezeu risipit (cf. In 11,52), manifestând clar intenția de a aduna comunitatea alianței, pentru a duce la îndeplinire promisiunile lui Dumnezeu făcute părinților din vechime (cf. Ier 23,3; 31,10; Lc 1,55.70). În chemarea celor doisprezece, care trebuie puși în relație cu cele douăsprezece triburi ale lui Israel, și în mandatul încredințat lor la Cina de taină, înainte de pătimirea sa răscumpărătoare, de a celebra memorialul său, Isus a arătat că vrea să transfere întregii comunități întemeiată de el misiunea de a fi, în istorie, semn și instrument al adunării escatologice, inaugurată în el. De aceea, în orice celebrare euharistică se realizează în mod sacramental adunarea escatologică a poporului lui Dumnezeu. Ospățul euharistic este pentru noi anticipare reală a ospățului final, prevestit de profeți (cf. Is 25,6-9) și descris în Noul Testament ca "nunta mielului" (Ap 19,7.9), care trebuie celebrată în bucuria împărtășirii sfinților[100].
Rugăciunea pentru răposați
32. Celebrarea euharistică, în care vestim moartea Domnului, proclamăm învierea sa, așteptându-i venirea, este garanție a gloriei viitoare în care și trupurile noastre vor fi glorificate. Celebrând memorialul mântuirii noastre, se întărește în noi speranța învierii trupului și a posibilității de a-i întâlni din nou, față în față, pe cei care au mers înaintea noastră cu semnul credinței. În acest orizont, împreună cu părinții sinodali, aș vrea să amintesc tuturor credincioșilor importanța rugăciunii pentru cei răposați, îndeosebi celebrarea sfintelor Liturghii pentru ei[101] pentru ca, purificați, să poată ajunge la viziunea beatifică a lui Dumnezeu. Redescoperind dimensiunea escatologică sădită în Euharistie, celebrată și adorată, suntem astfel susținuți în drumul nostru și întăriți în speranța gloriei (cf. Rom 5,2; Tit 2,13).
33. Din relația dintre Euharistie și fiecare sacrament și din semnificația escatologică a sfintelor taine iese la iveală în ansamblul său profilul existenței creștine, chemată să fie în orice clipă cult spiritual, oferire de sine însăși plăcută lui Dumnezeu. Și dacă este adevărat că noi toți suntem încă pe cale spre împlinirea deplină a speranței noastre, acest lucru nu înseamnă că nu se poate deja acum recunoaște cu gratitudine că ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit își are realizarea perfectă în Fecioara Maria, maica lui Dumnezeu și mama noastră: ridicarea ei cu trupul și sufletul la cer este pentru noi semn de speranță sigură, deoarece ne indică nouă, pelerini în timp, acel scop escatologic pe care sacramentul Euharistiei ne face să-l pregustăm încă de acum.
În preasfânta Maria vedem realizată în mod perfect și modalitatea sacramentală cu care Dumnezeu ajunge la creatura umană și o implică în inițiativa sa mântuitoare. De la Buna-Vestire la Rusalii, Maria din Nazaret apare ca persoana a cărei libertate este total disponibilă la voința lui Dumnezeu. Neprihănita ei zămislire se revelează propriu-zis în docilitatea necondiționată față de cuvântul divin. Credința ascultătoare este forma pe care viața sa o asumă în fiecare clipă în fața acțiunii lui Dumnezeu. Fecioară în ascultare, ea trăiește în sintonie deplină cu voința divină, păstrează în inima sa cuvintele care vin de la Dumnezeu și, aranjându-le ca într-un mozaic, învață să le înțeleagă tot mai adânc (cf. Lc 2,19.51); Maria este marea credincioasă care, plină de încredere, se pune în mâinile lui Dumnezeu, încredințându-se voinței sale[102]. Acest mister se intensifică până când ajunge la implicarea deplină în misiunea răscumpărătoare a lui Isus. Așa cum a afirmat Conciliul al II-lea din Vatican, "Sfânta Fecioară a înaintat în peregrinarea credinței și a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii, unde nu fără un plan divin a stat neclintită (cf. In 19,25), a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut și s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimțind cu iubire la sacrificarea victimei născute din ea; în sfârșit a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe cruce, prin cuvintele: «Femeie, iată fiul tău»"[103]. De la Buna-Vestire până la cruce, Maria este cea care primește Cuvântul făcut trup în ea și ajuns până la amuțirea lui în tăcerea morții. În sfârșit, ea primește în brațele sale trupul dăruit, de acum fără viață, al celui care cu adevărat i-a iubit pe ai săi "până la sfârșit" (In 13,1).
Pentru aceasta, ori de câte ori în liturgia euharistică ne apropiem de trupul și sângele lui Cristos, ne adresăm și ei care, aderând la el pe deplin, a primit pentru toată Biserica sacrificiul lui Cristos. Pe bună dreptate părinții sinodali au afirmat că "Maria inaugurează participarea Bisericii la sacrificiul Răscumpărătorului"[104]. Ea este neprihănita care primește în mod necondiționat darul lui Dumnezeu și, în felul acesta, este asociată la opera mântuirii. Maria din Nazaret, icoană a Bisericii care se naște, ne arată modul în care fiecare dintre noi este chemat să primească dăruirea de sine însuși pe care Isus o face în Euharistie.
Partea a doua
EUHARISTIA, MISTER CE TREBUIE CELEBRAT
"Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer,
ci Tatăl meu vă dă pâinea din cer, cea adevărată" (In 6,32)
Lex orandi și lex credendi
34. Sinodul Episcopilor a reflectat mult asupra relației intrinsece dintre credința euharistică și celebrare, scoțând în evidență legătura dintre lex orandi și lex credendi și subliniind primatul acțiunii liturgice. Este necesar să trăim Euharistia ca mister al credinței celebrat în mod autentic, având conștiința clară că "intellectus fidei este mereu, de la început, în raport cu acțiunea liturgică a Bisericii"[105]. În acest domeniu, reflecția teologică nu poate face abstracție niciodată de ordinea sacramentală instituită de însuși Cristos. Pe de altă parte, acțiunea liturgică nu poate fi considerată niciodată în mod generic, făcând abstracție de misterul credinței. De fapt, izvorul credinței noastre și al liturgiei euharistice este același eveniment: dăruirea de sine însuși pe care Cristos a făcut-o în misterul pascal.
Frumusețe și liturgie
35. Raportul dintre misterul crezut și celebrat se manifestă în mod deosebit în valoarea teologică și liturgică a frumuseții. De fapt, liturgia, ca de altfel restul revelației creștine, are o legătură intrinsecă cu frumusețea: este veritatis splendor. În liturgie strălucește misterul pascal prin care însuși Cristos ne atrage la sine și ne cheamă la comuniune. În Isus, așa cum obișnuia să spună sfântul Bonaventura, contemplăm frumusețea și strălucirea începuturilor[106]. Acest atribut la care facem referință nu este simplu estetism, ci modalitate prin care adevărul iubirii lui Dumnezeu în Cristos ajunge la noi, ne fascinează și ne răpește, făcându-ne să ieșim din noi înșine și atrăgându-ne astfel spre adevărata noastră vocație: iubirea[107]. Deja în creație, Dumnezeu se lasă întrevăzut în frumusețea și în armonia cosmosului (cf. Înț 13,5; Rom 1,19-20). Apoi, în Vechiul Testament găsim ample semne ale strălucirii puterii lui Dumnezeu care se manifestă cu gloria sa prin minunile săvârșite în mijlocul poporului ales (cf. Ex 14; 16,10; 24,12-18; Num 14,20.23). În Noul Testament se împlinește definitiv această epifanie de frumusețe în revelarea lui Dumnezeu în Isus Cristos[108]: el este manifestarea deplină a gloriei divine. În glorificarea Fiului strălucește și se comunică gloria Tatălui (cf. In 1,14; 8,54; 12,28; 17,1). Totuși această frumusețe nu este o simplă armonie de forme; "cel mai frumos dintre fiii omului" (Ps 45 [44],3) este în mod misterios și cel care "nu are chip nici frumusețe pentru a atrage privirile noastre" (Is 53,2). Isus Cristos ne arată cum adevărul iubirii știe să transfigureze chiar și misterul întunecat al morții în lumina iradiantă a învierii. Aici strălucirea gloriei lui Dumnezeu depășește orice frumusețe prezentă în lume. Adevărata frumusețe este iubirea lui Dumnezeu care ni s-a revelat definitiv în misterul pascal.
Frumusețea liturgiei este parte din acest mister; ea este expresia preaînaltă a gloriei lui Dumnezeu și constituie, într-un anumit sens, o arătare a cerului pe pământ. Memorialul sacrificiului răscumpărător poartă în sine însuși trăsăturile acelei frumuseți a lui Isus despre care Petru, Iacob și Ioan ne-au dat mărturie, atunci când Învățătorul, în drum spre Ierusalim, a voit să se schimbe la față înaintea lor (cf. Mc 9,2). De aceea, frumusețea nu este un factor decorativ al acțiunii liturgice; mai degrabă este elementul său constitutiv, deoarece este atribut al lui Dumnezeu însuși și al revelației sale. Toate acestea trebuie să ne conștientizeze asupra atenției care trebuie acordată pentru ca acțiunea liturgică să strălucească în conformitate cu natura sa proprie.
Celebrarea euharistică operă a lui "Christus totus"
Christus totus in capite et in corpore
36. Frumusețea intrinsecă a liturgiei are ca subiect propriu pe Cristos înviat și glorificat în Duhul Sfânt, care include Biserica în acțiunea sa[109]. În această perspectivă, este foarte sugestiv să amintim cuvintele sfântului Augustin care în mod eficace descriu această dinamică de credință proprie Euharistiei. Marele sfânt din Hippona, chiar cu referință la misterul euharistic, scoate în evidență cum însuși Cristos ne asimilează sieși: "Acea pâine pe care voi o vedeți pe altar, sfințită cu cuvântul lui Dumnezeu, este trupul lui Cristos. Potirul, sau mai bine zis ceea ce conține potirul, sfințit cu cuvintele lui Dumnezeu, este sângele lui Cristos. Cu aceste [semne] Cristos Domnul a voit să ne încredințeze trupul său și sângele său, pe care l-a vărsat pentru noi spre iertarea păcatelor. Dacă voi le-ați primit bine, voi înșivă sunteți ceea ce ați primit"[110]. De aceea, "nu numai că am devenit creștini, ci am devenit însuși Cristos"[111]. De aici putem contempla lucrarea tainică a lui Dumnezeu care comportă unitatea profundă dintre noi și Domnul Isus: "De fapt, nu trebuie crezut că Cristos este în cap fără să fie și în trup, ci el este în întregime în cap și în trup"[112].
Euharistia și Cristos înviat
37. Deoarece liturgia euharistică este în mod esențial actio Dei care ne inserează în Isus prin intermediul Duhului, fundamentul său nu este la dispoziția arbitriului nostru și nu poate suferi amenințările modelor momentului. Și aici este valabilă afirmația sfântului Paul care nu poate fi contrazisă: "Nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos" (1Cor 3,11). Tot apostolul neamurilor ne asigură că, referitor la Euharistie, el nu ne comunică o învățătură personală a sa, ci aceea pe care la rândul său a primit-o (cf. 1Cor 11,23). De fapt, celebrarea Euharistiei implică tradiția vie. Biserica este cea care celebrează sacrificiul euharistic ascultând de porunca lui Cristos, pornind de la experiența Celui Înviat și de la revărsarea Duhului Sfânt. Pentru acest motiv, comunitatea creștină, încă de la începuturi, se adună pentru fractio panis în ziua Domnului. Ziua în care Cristos a înviat din morți, duminica, este și prima zi a săptămânii, cea în care tradiția veterotestamentară vedea începutul creației. Ziua creației a devenit acum ziua "creației noi", ziua eliberării noastre în care facem memoria lui Cristos mort și înviat[113].
38. În lucrările sinodale a fost recomandată de mai multe ori necesitatea de a depăși orice posibilă separare între ars celebrandi, adică arta de a celebra corect, și participarea deplină, activă și rodnică a tuturor credincioșilor. De fapt, primul mod în care se favorizează participarea poporului lui Dumnezeu la ritul sacru este celebrarea corespunzătoare a ritului însuși. Ars celebrandi este cea mai bună condiție pentru actuosa participatio[114]. Ars celebrandi provine din ascultarea fidelă față de normele liturgice în totalitatea lor, deoarece tocmai acesta este modul de a celebra și a asigura de două mii de ani viața de credință a tuturor credincioșilor, care sunt chemați să trăiască celebrarea ca popor al lui Dumnezeu, preoție regească, națiune sfântă (cf. 1Pt 2,4-5.9)[115].
Episcopul, liturgul prin excelență
39. Dacă este adevărat că întregul popor al lui Dumnezeu participă la liturgia euharistică, totuși în privința corectei ars celebrandi o îndatorire peste care nu se poate trece revine celor care au primit sacramentul Preoției. Episcopii, preoții și diaconii, fiecare conform gradului său, trebuie să considere celebrarea ca obligația lor principală[116]. Înainte de toate, episcopul diecezan: de fapt, el, "cel dintâi împărțitor al tainelor lui Dumnezeu în Biserica locală care îi este încredințată, este conducătorul, promotorul și păstrătorul întregii vieți liturgice"[117]. Toate acestea sunt decisive pentru viața Bisericii particulare nu numai pentru că legătura cu episcopul este condiția pentru ca orice celebrare în teritoriu să fie legitimă, ci și pentru că el însuși este liturgul prin excelență din propria Biserică[118]. Lui îi revine să ocrotească unitatea unanimă a celebrărilor în dieceza sa. De aceea este "de datoria sa să se ocupe ca preoții, diaconii și credincioșii laici să înțeleagă din ce în ce mai bine sensul genuin al riturilor și al textelor liturgice și astfel să-i conducă la o celebrare a Euharistiei activă și rodnică"[119]. Îndeosebi, îndemn să se facă ceea ce este necesar pentru ca aceste celebrări liturgice desfășurate de episcop în catedrală să aibă loc respectând deplin ars celebrandi, în așa fel încât să poată fi considerate ca model de toate bisericile răspândite în teritoriu[120].
Respectarea cărților liturgice și a bogăției semnelor
40. Subliniind importanța pe care o are ars celebrandi, se scoate în evidență, prin urmare, valoarea normelor liturgice[121]. Ars celebrandi trebuie să favorizeze simțul sacrului și folosirea acelor forme exterioare care educă la acest simț, cum ar fi, de exemplu, armonia ritului, a veșmintelor liturgice, a mobilierului și a locului sacru. Celebrarea euharistică are folos acolo unde preoții și responsabilii pastorației liturgice se angajează să facă cunoscute cărțile liturgice în vigoare și respectivele norme, scoțând în evidență marile bogății ale Rânduielii generale a Liturghierului roman și a Rânduielii lecturilor de la Liturghie. În comunitățile ecleziale poate că se consideră sigură cunoașterea lor și justa lor apreciere, însă adesea nu este așa. În realitate, sunt texte în care sunt conținute bogății care păstrează și exprimă credința și drumul poporului lui Dumnezeu de-a lungul celor două milenii ale istoriei sale. La fel de importantă pentru o justă ars celebrandi este atenția față de toate formele de limbaj prevăzute de liturgie: cuvânt și cântare, gesturi și tăceri, mișcarea trupului, culorile liturgice ale veșmintelor. De fapt, liturgia posedă prin natura sa o varietate de registre de comunicare care îi permit să urmărească implicarea întregii ființe umane. Simplitatea gesturilor și sobrietatea semnelor puse în ordinea și în timpurile prevăzute comunică și implică mai mult decât artificialitatea adăugirilor nepotrivite. Atenția și ascultarea față de structura proprie a ritului, în timp ce exprimă recunoașterea caracterului de dar al Euharistiei, manifestă voința slujitorului de a primi cu recunoștință docilă acest dar inefabil.
Arta în slujba celebrării
41. Legătura profundă dintre frumusețe și liturgie trebuie să ne facă să considerăm cu atenție toate expresiile artistice puse în slujba celebrării[122]. O componentă importantă a artei sacre este, desigur, arhitectura bisericilor[123], în care trebuie să iasă în evidență unitatea dintre elementele proprii ale prezbiteriului: altar, crucifix, tabernacol, amvon, scaun. În această privință trebuie ținut cont că scopul arhitecturii sacre este de a oferi Bisericii care celebrează misterele credinței, îndeosebi Euharistia, spațiul cel mai potrivit pentru desfășurarea corespunzătoare a acțiunii sale liturgice[124]. De fapt, natura templului creștin este definită de însăși acțiunea liturgică, iar aceasta implică adunarea credincioșilor (ecclesia), care sunt pietrele vii ale templului (cf. 1Pt 2,5).
Același principiu este valabil pentru toată arta sacră în general, în special pictura și sculptura, în care iconografia religioasă trebuie să fie orientată spre mistagogia sacramentală. O cunoaștere aprofundată a formelor pe care arta sacră a știut să le producă de-a lungul secolelor poate să fie de mare ajutor pentru cei care, în fața arhitecților și artiștilor, au responsabilitatea încredințării unor lucrări artistice legate de acțiunea liturgică. De aceea, este indispensabil ca în formarea seminariștilor și a preoților să fie inclusă, ca disciplină importantă, istoria artei cu referință specială la edificiile de cult în lumina normelor liturgice. În definitiv, este necesar ca în tot ceea ce se referă la Euharistie să existe gust pentru frumusețe. Respect și grijă trebuie să se aibă și pentru veșminte, mobilier, vase sacre, pentru ca, legate în mod organic și ordonat între ele, să alimenteze uimirea față de misterul lui Dumnezeu, să manifeste unitatea credinței și să întărească evlavia[125].
Cântul liturgic
42. În ars celebrandi un loc însemnat este ocupat de cântul liturgic[126]. Pe bună dreptate sfântul Augustin într-o vestită cuvântare a sa afirmă: "Omul nou știe care este cântul nou. A cânta este expresie de bucurie și, dacă ne gândim la aceasta cu puțin mai multă atenție, este expresie de iubire"[127]. Poporul lui Dumnezeu adunat pentru celebrare cântă laudele lui Dumnezeu. Biserica, în istoria sa bimilenară, a creat și continuă să creeze muzică și cântări care constituie un patrimoniu de credință și de iubire care nu trebuie să se piardă. Cu adevărat, în liturgie nu putem spune că un cântec este la fel cu altul. În această privință, trebuie evitată improvizația generică sau introducerea de genuri muzicale care nu respectă sensul liturgiei. Ca element liturgic, cântul trebuie să se integreze în forma proprie a celebrării[128]. Prin urmare, totul – în text, în melodie, în execuție – trebuie să corespundă sensului misterului celebrat, părților ritului și timpurilor liturgice[129]. În sfârșit, chiar ținând cont de diferitele orientări și de diferitele tradiții foarte lăudabile, doresc, așa cum a fost cerut de părinții sinodali, să fie valorizat în mod corespunzător cântul gregorian[130], deoarece este cântarea proprie a liturgiei romane[131].
Structura celebrării euharistice
43. După ce am amintit elementele de bază ale lui ars celebrandi rezultate din lucrările sinodale, aș vrea să atrag atenția în mod mai specific asupra câtorva părți ale structurii celebrării euharistice, care în timpul nostru au nevoie de o grijă deosebită, cu scopul de a rămâne fideli față de intenția profundă a reînnoirii liturgice voită de Conciliul al II-lea din Vatican, în continuitate cu toată marea tradiție eclezială.
Unitatea intrinsecă a acțiunii liturgice
44. Înainte de toate, este necesar de a reflecta asupra unității intrinsece a ritului sfintei Liturghii. Trebuie evitat ca, atât în cateheze cât și în modalitatea de celebrare, să se dea prilejul unei viziuni juxtapuse a celor două părți ale ritului. Liturgia cuvântului și liturgia euharistică – în afară de riturile de introducere și de încheiere – "sunt așa de strâns unite între ele încât formează un unic act de cult"[132]. De fapt, există o legătură intrinsecă între cuvântul lui Dumnezeu și Euharistie. Ascultând cuvântul lui Dumnezeu se naște sau se întărește credința (cf. Rom 10,17); în Euharistie, Cuvântul făcut trup ni se dă nouă ca hrană spirituală[133]. Astfel, "de la cele două mese a cuvântului lui Dumnezeu și a trupului lui Cristos, Biserica primește și oferă credincioșilor pâinea vieții"[134]. De aceea, în mod constant trebuie să se țină cont că cuvântul lui Dumnezeu, citit de Biserică și vestit în liturgie, conduce la Euharistie ca spre scopul său înnăscut.
Liturgia cuvântului
45. Împreună cu Sinodul, cer ca liturgia cuvântului să fie mereu pregătită și trăită cum se cuvine. De aceea, recomand cu tărie ca la celebrări să se dea mare atenție proclamării cuvântului lui Dumnezeu din partea lectorilor bine pregătiți. Să nu uităm niciodată că "atunci când în Biserică se citește Sfânta Scriptură, însuși Dumnezeu vorbește poporului său și Cristos, prezent în cuvântul său, vestește evanghelia"[135]. Dacă circumstanțele recomandă, se pot face și câteva cuvinte de introducere care să-i ajute pe credincioși să conștientizeze din nou cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a fi bine înțeles, cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie ascultat și primit cu spirit eclezial și cu conștiința unității sale cu sacramentul euharistic. De fapt, cuvântul pe care îl vestim și-l ascultăm este Cuvântul făcut trup (cf. In 1,14) și are o referință intrinsecă la persoana lui Cristos și la modalitatea sacramentală a rămânerii sale. Cristos nu vorbește în trecut, ci în prezentul nostru, după cum el este prezent în acțiunea liturgică. În acest orizont sacramental al revelației creștine[136], cunoașterea și studierea cuvântului lui Dumnezeu ne permit să apreciem, să celebrăm și să trăim mai bine Euharistia. Și aici se revelează în tot adevărul său afirmația conform căreia "necunoașterea Scripturii înseamnă necunoaștere a lui Cristos"[137].
În acest scop este necesar să fie ajutați credincioșii să aprecieze comorile Sfintei Scripturi prezente în Lecționar prin inițiative pastorale, celebrări ale cuvântului și lectură ce se roagă (lectio divina). În afară de aceasta, să nu se uite să se promoveze formele de rugăciune confirmate de tradiție: Liturgia orelor, mai ales Laudele, Vesperele, Completoriul și celebrările de priveghere. Rugăciunea psalmilor, lecturile biblice și cele din marea tradiție prezentate în Oficiul divin pot să conducă la o experiență aprofundată a evenimentului lui Cristos și a economiei mântuirii, care la rândul său poate îmbogăți înțelegerea și participarea la celebrarea euharistică[138].
Omilia
46. În relație cu importanța cuvântului lui Dumnezeu este și necesitatea de a îmbunătăți calitatea omiliei. De fapt, ea "este parte a acțiunii liturgice"[139]; are misiunea de a favoriza o înțelegere mai deplină a cuvântului lui Dumnezeu și o eficacitate mai mare a lui în viața credincioșilor. Pentru aceasta, slujitorii hirotoniți trebuie "să pregătească cu grijă omilia, bazându-se pe o cunoaștere corespunzătoare a Sfintei Scripturi"[140]. Să se evite omilii generice sau abstracte. Îndeosebi, cer slujitorilor să facă în așa fel încât omilia să pună cuvântul lui Dumnezeu proclamat în relație strânsă cu celebrarea sacramentală[141] și cu viața comunității, în așa fel încât cuvântul lui Dumnezeu să fie realmente sprijin și viață a Bisericii[142]. De aceea să se țină cont de scopul catehetic și exortativ al omiliei. Se consideră oportun ca, pornind de la Lecționarul trienal, să fie propuse cu înțelepciune credincioșilor omilii tematice care, de-a lungul anului liturgic, să trateze marile teme ale credinței creștine, inspirându-se din ceea ce este propus cu autoritate de magisteriu în cei patru "pilaștri" ai Catehismului Bisericii Catolice și ai recentului Compendiu: mărturisirea credinței, celebrarea misterului creștin, viața în Cristos, rugăciunea creștină[143].
Prezentarea darurilor
47. Părinții sinodali și-au îndreptat atenția și asupra prezentării darurilor. Nu este vorba doar de un fel de "interval" între liturgia cuvântului și cea euharistică. Aceasta ar face să dispară, între altele, sensul unicului rit compus din două părți legate. În acest gest umil și simplu se manifestă, în realitate, o semnificație foarte mare: în pâinea și în vinul pe care le aducem la altar toată creația este asumată de Cristos Răscumpărătorul pentru a fi transformată și prezentată Tatălui[144]. În această perspectivă aducem la altar și toată suferința și durerea lumii, având certitudinea că totul este prețios în ochii lui Dumnezeu. Acest gest, pentru a fi trăit în semnificația sa autentică, nu are nevoie să fie exagerat cu complicări nepotrivite. El permite valorizarea participării originare pe care Dumnezeu o cere omului pentru a duce la îndeplinire opera divină în el și a da în felul acesta sens deplin muncii umane, care prin celebrarea euharistică este unită cu sacrificiul răscumpărător al lui Cristos.
Rugăciunea euharistică
48. Rugăciunea euharistică este "momentul culminant al întregii celebrări"[145]. Importanța sa merită să fie subliniată în mod corespunzător. Diferitele rugăciuni euharistice conținute în Liturghier ne sunt transmise de tradiția vie a Bisericii și se remarcă printr-o bogăție teologică și spirituală inepuizabilă. Credincioșii trebuie să fie în stare să o aprecieze. Rânduiala generală a Liturghierului roman ne ajută în aceasta amintindu-ne elementele fundamentale ale fiecărei rugăciuni euharistice: aducerea de mulțumiri, aclamația, epicleza, relatarea instituirii, consacrarea, anamneza, oferirea, mijlocirile și doxologia finală[146]. Îndeosebi, spiritualitatea euharistică și reflecția teologică sunt luminate dacă se contemplă unitatea profundă în anaforă dintre invocarea Duhului Sfânt și relatarea instituirii[147], în care "se săvârșește jertfa pe care însuși Cristos a orânduit-o la Cina de taină"[148]. De fapt, "Biserica imploră prin invocații speciale puterea Duhului Sfânt, pentru ca darurile oferite de oameni să fie consacrate, adică să se prefacă în trupul și sângele lui Cristos, iar victima fără pată care urmează să fie primită în Împărtășanie să fie spre mântuirea celor care o vor primi"[149].
Ritul păcii
49. Euharistia este prin natura sa sacrament al păcii. Această dimensiune a misterului euharistic are în celebrarea liturgică o exprimare specifică în ritul păcii. Este vorba fără îndoială de un semn de mare valoare (cf. In 14,27). În timpul nostru, așa de teribil încercat de conflicte, acest gest capătă, și din punctul de vedere al sensibilității obișnuite, o însemnătate deosebită, deoarece Biserica percepe tot mai mult ca misiune proprie să implore de la Domnul darul păcii și al unității pentru ea însăși și pentru întreaga familie umană. Pacea este, desigur, o dorință ce nu poate fi suprimată, prezentă în inima fiecăruia. Biserica devine glas al cererii păcii și reconcilierii care se înalță din sufletul oricărei persoane de bunăvoință, adresând-o celui care "este pacea noastră" (Ef 2,14) și care poate împăca popoare și persoane, chiar și acolo unde eșuează tentativele umane. Din toate acestea se înțelege intensitatea cu care adesea ritul păcii este simțit în celebrarea liturgică. Totuși, în această privință, în timpul Sinodului Episcopilor s-a părut oportun să se modereze acest gest, care poate să capete exprimări excesive, provocând astfel confuzie în adunare chiar înainte de Împărtășanie. Este bine de amintit că nu ia nimic din înalta valoare a gestului sobrietatea necesară să mențină un climat potrivit pentru celebrare, de exemplu, făcând în așa fel încât să se limiteze ritul păcii la cel care stă mai aproape[150].
Împărțirea și primirea Euharistiei
50. Un alt moment al celebrării la care este necesar să mă refer este împărțirea și primirea sfintei Împărtășanii. Cer tuturor, îndeosebi slujitorilor hirotoniți și celor care, pregătiți în mod corespunzător, în caz de necesitate reală, sunt autorizați pentru slujirea împărțirii Euharistiei, să facă tot posibilul ca gestul, în simplitatea sa, să corespundă valorii sale de întâlnire personală cu Domnul Isus în sacrament. Cât privește prescrierile pentru o practicare corectă, fac trimitere la documentele date recent[151]. Toate comunitățile creștine să respecte cu fidelitate normele în vigoare, văzând în ele expresia credinței și a iubirii pe care toți trebuie să o avem față de acest sacrament sublim. În afară de aceasta, să nu fie neglijat timpul prețios al mulțumirii după Împărtășanie: în afară de executarea unui cânt potrivit, poate fi foarte util a rămâne reculeși în tăcere[152].
În această privință, aș vrea să atrag atenția asupra unei probleme pastorale de care ni se întâmplă frecvent să ne lovim în timpul nostru. Mă refer la faptul că în unele circumstanțe, ca, de exemplu, sfintele Liturghii celebrate cu ocazia căsătoriilor, înmormântărilor sau evenimentelor asemănătoare, sunt prezenți la celebrare, în afară de credincioșii practicanți, și alții care eventual de mulți ani nu se apropie de altar, sau poate se află într-o situație de viață care nu permite accesul la sacramente. Alteori se întâmplă să fie prezente persoane de alte confesiuni creștine sau chiar de alte religii. Asemenea circumstanțe există și în biserici care sunt ținte ale vizitatorilor, mai ales în marile orașe de artă. Se înțelege necesitatea de a se găsi atunci moduri scurte și incisive pentru a le aminti tuturor sensul împărtășirii sacramentale și condițiile pentru primirea ei. Acolo unde sunt situații în care nu este posibilă garantarea clarității necesare cu privire la semnificația Euharistiei, trebuie să se evalueze oportunitatea de a înlocui celebrarea euharistică cu o celebrare a cuvântului lui Dumnezeu[153].
Trimiterea: "Ite, missa est"
51. În sfârșit, aș vrea să mă opresc asupra a ceea ce părinții sinodali au spus cu privire la salutul de trimitere de la sfârșitul celebrării euharistice. După binecuvântare, diaconul sau preotul trimite poporul cu cuvintele: Ite, missa est. În acest salut ne este dat să observăm raportul dintre Liturghia celebrată și misiunea creștină în lume. În antichitate "missa" însemna simplu "trimitere". Totuși ea a găsit în folosirea creștină o semnificație tot mai profundă. Expresia "trimitere", în realitate, se transformă în "misiune". Acest salut exprimă în mod sintetic natura misionară a Bisericii. De aceea, este bine ca poporul lui Dumnezeu să fie ajutat să aprofundeze această dimensiune constitutivă a vieții ecleziale, inspirându-se din liturgie. În această perspectivă poate fi util să se dispună texte, aprobate în mod potrivit, pentru rugăciunea asupra poporului și binecuvântarea finală, care să explice această legătură[154].
Participarea autentică
52. Conciliul al II-lea din Vatican pe bună dreptate a insistat în mod deosebit pe participarea activă, deplină și rodnică a întregului popor al lui Dumnezeu la celebrarea euharistică[155]. Desigur, reînnoirea realizată în acești ani a favorizat progrese însemnate în direcția dorită de părinții conciliari. Totuși nu trebuie să ascundem faptul că uneori se manifestă ceva neînțelegeri chiar cu privire la sensul acestei participări. De aceea, merită de clarificat că prin acest cuvânt nu se intenționează să se facă referință la o simplă activitate externă în timpul celebrării. În realitate, participarea activă dorită de Conciliu trebuie să fie înțeleasă în termeni mai substanțiali, pornind de la o conștiință mai mare a misterului care este celebrat și a raportului său cu existența zilnică. Este încă pe deplin valabilă recomandarea constituției conciliare Sacrosanctum Concilium, care îi îndemna pe credincioși să nu asiste la liturgia euharistică "ca străini sau spectatori muți", ci să participe "la acțiunea sacră în mod conștient, cu pietate și activ"[156]. Conciliul continua dezvoltând reflecția: credincioșii "instruiți prin cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa trupului Domnului, să aducă mulțumire lui Dumnezeu; oferind ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să învețe a se oferi pe ei înșiși și, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârșească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu și în unirea dintre ei"[157].
Participarea și slujirea preoțească
53. Frumusețea și armonia acțiunii liturgice au o exprimare semnificativă în ordinea cu care fiecare este chemat să participe activ. Aceasta comportă recunoașterea diferitelor roluri ierarhice implicate în celebrarea însăși. Este folositor de a aminti că participarea activă la ea nu coincide în sine cu desfășurarea unei slujiri deosebite. Mai ales nu este de folos pentru cauza participării active a credincioșilor o confuzie care s-ar provoca din cauza incapacității de a distinge, în comuniunea eclezială, diferitele îndatoriri care revin fiecăruia[158]. Îndeosebi, este necesar să existe claritate cu privire la îndatoririle specifice ale preotului. El este, fără a putea fi înlocuit, așa cum atestă tradiția Bisericii, cel care prezidează întreaga celebrare euharistică, de la salutul de la început până la binecuvântarea finală. În virtutea Preoției sacre primite, el reprezintă pe Isus Cristos, cap al Bisericii și, în modul său propriu, chiar și Biserica însăși[159]. De fapt, orice celebrare a Euharistiei este condusă de episcop, "fie personal, fie prin preoți, colaboratorii săi"[160]. El este ajutat de diacon, care în celebrare are câteva îndatoriri specifice: să pregătească altarul și să-i slujească preotului, să vestească evanghelia, eventual să țină omilia, să le propună credincioșilor intențiile de la rugăciunea universală, să împartă credincioșilor Euharistia[161]. În relație cu aceste slujiri, legate de sacramentul Preoției, sunt și celelalte slujiri pentru serviciul liturgic, îndeplinite în mod lăudabil de călugări și laici pregătiți[162].
Celebrarea euharistică și înculturarea
54. Pornind de la afirmațiile fundamentale ale Conciliului al II-lea din Vatican, a fost subliniată de mai multe ori importanța participării active a credincioșilor la sacrificiul euharistic. Pentru a favoriza această implicare se poate face loc câtorva adaptări potrivite diferitelor contexte și diferitelor culturi[163]. Faptul că au existat unele abuzuri nu întunecă claritatea acestui principiu, care trebuie să fie menținut conform necesităților reale ale Bisericii, care trăiește și celebrează același mister al lui Cristos în situații culturale diferite. De fapt, Domnul Isus, chiar în misterul întrupării, născându-se dintr-o femeie ca om desăvârșit (cf. Gal 4,4), s-a pus în raport direct nu numai cu așteptările prezente în cadrul Vechiului Testament, ci și cu cele cultivate de toate popoarele. Cu aceasta, el a arătat că Dumnezeu vrea să ajungă la noi în contextul nostru vital. De aceea, pentru o participare mai eficace a credincioșilor la sfintele taine este utilă continuarea procesului de înculturare în cadrul celebrării euharistice, ținând cont de posibilitățile de adaptare oferite de Rânduiala generală a Liturghierului roman[164], interpretate în lumina criteriilor fixate de cea de-a IV-a instrucțiune a Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor Varietates legitimae din 25 ianuarie 1994[165], și de directivele exprimate de papa Ioan Paul al II-lea în exortațiile postsinodale Ecclesia in Africa, Ecclesia in America, Ecclesia in Asia, Ecclesia in Oceania, Ecclesia in Europa[166]. În acest scop, recomand conferințelor episcopale să acționeze favorizând echilibrul just între criteriile și directivele date deja și noile adaptări[167], mereu în acord cu Scaunul Apostolic.
Condiții personale pentru o "actuosa participatio"
55. Tratând tema actuosa participatio a credincioșilor la ritul sacru, părinții sinodali au dat însemnătate și condițiilor personale în care trebuie să se afle fiecare pentru o participare rodnică[168]. Una dintre acestea este, desigur, spiritul de convertire continuă care trebuie să caracterizeze viața tuturor credincioșilor. Nu se poate aștepta o participare activă la liturgia euharistică dacă se apropie de ea în mod superficial, fără a se întreba înainte cu privire la propria viață. Această dispoziție interioară o favorizează, de exemplu, reculegerea și tăcerea, cel puțin câteva clipe înainte de începutul liturgiei, postul și, atunci când este necesar, Spovada sacramentală. O inimă reconciliată cu Dumnezeu permite adevărata participare. Îndeosebi, trebuie amintit credincioșilor faptul că o actuosa participatio la sfintele taine nu poate exista dacă nu se caută în același timp să se ia parte în mod activ la viața eclezială în integralitatea sa, care cuprinde și angajarea misionară de a duce iubirea lui Cristos înlăuntrul societății.
Fără îndoială, participare deplină la Euharistie există atunci când se apropie și personal de altar pentru a primi Împărtășania[169]. Totuși trebuie să existe atenție ca această afirmație justă să nu introducă un anumit automatism între credincioși, ca și cum numai datorită faptului că se află în biserică în timpul liturgiei au dreptul sau poate și obligația de a se apropia de masa euharistică. Chiar și atunci când nu este posibil să se apropie de împărtășirea sacramentală, participarea la sfânta Liturghie este necesară, valabilă, semnificativă și rodnică. Este bine în aceste circumstanțe de cultivat dorința unirii depline cu Cristos, de exemplu, cu practicarea împărtășaniei spirituale, amintită de Ioan Paul al II-lea[170] și recomandată de sfinți maeștri de viață spirituală[171].
Participarea creștinilor necatolici
56. Împreună cu tema participării trebuie să tratăm în mod inevitabil despre creștinii care aparțin Bisericilor sau comunităților ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică. În această privință, trebuie spus că legătura intrinsecă existentă între Euharistie și unitatea Bisericii, pe de o parte, ne face să dorim cu ardoare ziua în care vom putea celebra împreună cu toți cei care cred în Cristos dumnezeiasca Euharistie și să exprimăm astfel în mod vizibil plinătatea unității pe care Cristos a voit-o pentru discipolii săi (cf. In 17,21). Pe de altă parte, respectul pe care îl datorăm sacramentului trupului și sângelui lui Cristos ne împiedică să facem din el un simplu "mijloc" care trebuie folosit în mod nediscriminat pentru a ajunge la această unitate[172]. De fapt, Euharistia nu manifestă numai împărtășirea noastră personală cu Isus Cristos, ci implică și deplina communio cu Biserica. De aceea, acesta este motivul pentru care cu durere, dar nu fără speranță, le cerem creștinilor necatolici să înțeleagă și să respecte convingerea noastră care se inspiră din Biblie și din tradiție. Noi considerăm că Împărtășania euharistică și comuniunea eclezială își aparțin una alteia așa de profund încât fac în general imposibil de a avea acces la una fără a se bucura de cealaltă, din partea creștinilor necatolici. Și mai lipsită de sens ar fi o adevărată concelebrare cu slujitori din Biserici sau comunități ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică. Totuși este adevărat că, în vederea mântuirii veșnice, există posibilitatea admiterii fiecărui creștin necatolic la Euharistie, la sacramentul Pocăinței și la Ungerea bolnavilor. Însă acest lucru presupune existența unor situații determinate și excepționale caracterizate de condiții precise[173]. Ele sunt indicate cu claritate în Catehismul Bisericii Catolice[174] și în Compendiul său[175]. Este de datoria fiecăruia să le respecte cu fidelitate.
Participarea prin intermediul mijloacelor de comunicare
57. Din cauza dezvoltării formidabile a mijloacelor de comunicare, în ultimele decenii cuvântul "participare" a căpătat o semnificație mai amplă decât în trecut. Cu toții recunoaștem cu satisfacție că aceste instrumente oferă noi posibilități și referitor la celebrarea euharistică[176]. Acest lucru cere de la lucrătorii pastorali din acest sector o pregătire specifică și un viu simț de responsabilitate. De fapt, sfânta Liturghie transmisă la televiziune capătă în mod inevitabil un anumit caracter de exemplaritate. De aceea trebuie să se acorde multă atenție pentru ca mereu celebrarea, în afară de faptul de a se desfășura în locuri demne și bine pregătite, să respecte normele liturgice.
În sfârșit, cât privește valoarea participării la sfânta Liturghie, făcută posibilă de mijloacele de comunicare, cel care asistă la astfel de transmisiuni trebuie să știe că, în condiții normale, nu îndeplinește preceptul de sărbătoare. De fapt, limbajul imaginii reprezintă realitatea, dar nu o reproduce în ea însăși[177]. Dacă este foarte lăudabil ca bătrânii și bolnavii să participe la sfânta Liturghie de sărbătoare prin intermediul transmisiunilor radiotelevizate, nu același lucru s-ar putea spune despre cel care, prin astfel de transmisiuni, ar vrea să se dispenseze de a merge la biserică pentru a participa la celebrarea euharistică în adunarea Bisericii vii.
"Actuosa participatio" a bolnavilor
58. Luând în considerare condiția celor care, din motive de sănătate sau de vârstă, nu pot merge la locurile de cult, aș vrea să atrag atenția întregii comunități ecleziale cu privire la necesitatea pastorală de a asigura asistența spirituală bolnavilor, celor care rămân în casele lor sau care se află în spital. De mai multe ori în Sinodul Episcopilor s-a făcut aluzie la condiția lor. Trebuie să se facă în așa fel încât acești frați ai noștri să se poată apropia frecvent de Împărtășania sacramentală. Întărind în felul acesta raportul cu Cristos răstignit și înviat, vor putea să simtă propria existență inserată pe deplin în viața și în misiunea Bisericii prin oferirea propriei suferințe în unire cu sacrificiul Domnului nostru. O atenție deosebită trebuie rezervată persoanelor cu handicap, acolo unde condiția lor permite aceasta, comunitatea creștină trebuie să favorizeze participarea lor la celebrare în locul de cult. În această privință, să se facă în așa fel încât în edificiile sacre să fie înlăturate eventualele obstacole arhitectonice care împiedică accesul acestor persoane. În sfârșit, să fie asigurată și împărtășania euharistică, pe cât posibil, celor cu handicap mintal, botezați și miruiți: ei primesc Euharistia și în credința familiei sau a comunității care îi îngrijește[178].
Atenția față de cei din închisoare
59. Tradiția spirituală a Bisericii, după un cuvânt precis al lui Cristos (cf. Mt 25,36), a văzut în vizita la cei din închisoare una dintre faptele de milostenie trupească. Aceia care se află în această situație au în mod deosebit nevoie să fie vizitați de însuși Domnul în sacramentul Euharistiei. A experimenta apropierea comunității ecleziale, a participa la Euharistie și a primi sfânta Împărtășanie într-o perioadă a vieții așa de specială și dureroasă poate cu siguranță să contribuie la calitatea propriului drum de credință și să favorizeze deplina recuperare socială a persoanei. Interpretând dorințele exprimate în Adunarea Sinodală, cer diecezelor să facă în așa fel încât, în limitele posibilului, să existe o corespunzătoare investiție de forțe în activitatea pastorală îndreptată spre îngrijirea spirituală a deținuților[179].
Migranții și participarea la Euharistie
60. Atingând problema celor care din diferite motive sunt constrânși să-și lase propria țară, Sinodul a exprimat recunoștință deosebită față de cei care sunt angajați în îngrijirea pastorală a migranților. În acest context, o atenție specifică trebuie dată acelor migranți care aparțin Bisericilor catolice orientale și pentru care, la dezlipirea de propria casă, se adaugă dificultatea de a nu putea participa la liturgia euharistică după propriul rit de apartenență. De aceea, acolo unde este posibil, să le fie permis să fie asistați de preoții din ritul lor. Întâlnirea credincioșilor de rituri diferite poate să devină și ocazie de îmbogățire reciprocă. Îndeosebi, mă gândesc la folosul care poate să derive, mai ales pentru cler, din cunoașterea diferitelor tradiții[180].
Marile concelebrări
61. Adunarea Sinodală s-a oprit să trateze calitatea participării în marile concelebrări care au loc în circumstanțe deosebite, în care sunt, în afară de un mare număr de preoți, și mulți preoți concelebranți[181]. Pe de o parte, este ușor de recunoscut valoarea acestor momente, în special atunci când prezidează episcopul înconjurat de preoții săi și de diaconi. Pe de altă parte, în astfel de circumstanțe pot exista probleme cât privește exprimarea sensibilă a unității preoțești, în special în liturgia euharistică, și cât privește împărțirea sfintei Împărtășanii. Trebuie evitat ca aceste mari concelebrări să creeze dispersare. La aceasta să se ia măsuri cu instrumente corespunzătoare de coordonare și pregătind locul de cult în așa fel încât să permită preoților și credincioșilor participarea deplină și reală. Oricum, trebuie ținut cont că este vorba de concelebrări care au caracter de excepție și care sunt limitate la situații extraordinare.
Limba latină
62. Totuși ceea ce s-a afirmat nu trebuie să pună în umbră valoarea acestor liturgii mari. Mă gândesc în acest moment îndeosebi la celebrările care au loc în timpul întâlnirilor internaționale, astăzi tot mai frecvente. Ele trebuie pe bună dreptate să fie valorizate. Pentru a exprima mai bine unitatea și universalitatea Bisericii, aș vrea să recomand ceea ce a fost sugerat de Sinodul Episcopilor, în sintonie cu directivele Conciliului al II-lea din Vatican[182], cu excepția lecturilor, omiliei și rugăciunii credincioșilor, este bine ca astfel de celebrări să fie în limba latină; de asemenea să fie recitate în latină rugăciunile mai cunoscute[183] din tradiția Bisericii și, eventual, cântate bucăți din cântul gregorian. Mai în general, cer ca viitorii preoți, încă din timpul seminarului, să fie pregătiți să înțeleagă și să celebreze sfânta Liturghie în latină, de asemenea să utilizeze texte latine și să cânte cântul gregorian; să nu se neglijeze posibilitatea ca înșiși credincioșii să fie educați să cunoască cele mai obișnuite rugăciuni în latină, de asemenea să cânte în gregoriană anumite părți ale liturgiei[184].
Celebrările euharistice în grupuri mici
63. O situație destul de diferită este aceea care se creează în unele circumstanțe pastorale în care, tocmai pentru o participare mai conștientă, activă și rodnică, se favorizează celebrările în grupuri mici. Chiar recunoscând valoarea formativă subînțeleasă în aceste inițiative, este necesar de precizat că ele trebuie să fie armonizate cu ansamblul propunerii pastorale a diecezei. De fapt, astfel de experiențe și-ar pierde caracterul lor pedagogic dacă ar fi simțite în antagonism sau în paralel cu viața Bisericii particulare. În această privință, Sinodul a evidențiat câteva criterii care trebuie respectate: grupurile mici trebuie să slujească pentru a uni comunitatea, nu pentru a o fragmenta; acest lucru trebuie să aibă confirmare în practică; aceste grupuri trebuie să favorizeze participarea rodnică a întregii adunări și să ocrotească, pe cât posibil, unitatea vieții liturgice a fiecărei familii[185].
Celebrarea participată în interior
Cateheza mistagogică
64. Marea tradiție liturgică a Bisericii ne învață că, pentru o participare rodnică, este necesar să ne angajăm pentru a corespunde personal cu misterul care este celebrat, prin oferirea propriei vieți lui Dumnezeu, în unire cu sacrificiul lui Cristos pentru mântuirea lumii întregi. De aceea, Sinodul Episcopilor a recomandat să se aibă grijă de concordanța intimă a dispozițiilor interioare din credincioși cu gesturile și cuvintele lor. Dacă aceasta ar lipsi, celebrările noastre, oricât ar fi de animate, ar risca deriva ritualismului. De aceea, trebuie promovată o educare la credința care să-i dispună pe credincioși să trăiască personal ceea ce este celebrat. În fața importanței esențiale a acestei participatio personale și conștiente, care pot fi instrumentele formative potrivite? Părinții sinodali în unanimitate au indicat, în această privință, drumul unei cateheze cu caracter mistagogic, care să-i ducă pe credincioși spre o mai profundă înțelegere a misterelor care sunt celebrate[186]. Îndeosebi, pentru relația dintre ars celebrandi și actuosa participatio trebuie afirmat, înainte de toate, că "cea mai bună cateheză despre Euharistie este însăși Euharistia celebrată bine"[187]. De fapt, prin natura sa, liturgia are o proprie eficacitate pedagogică în a-i introduce pe credincioși la cunoașterea misterului celebrat. Tocmai de aceea, în tradiția cea mai veche a Bisericii drumul formativ al creștinului, chiar fără a neglija înțelegerea sistematică a conținuturilor credinței, asuma mereu un caracter de experiență în care era determinantă întâlnirea vie și convingătoare cu Cristos vestit de martori autentici. În acest sens, cel care introduce la mistere este înainte de toate martorul. Desigur, această întâlnire se aprofundează în cateheză și își are izvorul său și culmea sa în celebrarea Euharistiei. Din această structură fundamentală a experienței creștine se inspiră exigența unui itinerar mistagogic, în care trebuie ținut cont mereu de trei elemente.
a) Înainte de toate, este vorba de interpretarea riturilor în lumina evenimentelor mântuitoare, în conformitate cu tradiția vie a Bisericii. De fapt, celebrarea Euharistiei, în bogăția sa infinită, conține referințe continue la istoria mântuirii. În Cristos răstignit și înviat ne este dat să celebrăm cu adevărat centrul recapitulator al întregii realități (cf. Ef 1,10). Încă de la început comunitatea creștină a citit evenimentele vieții lui Isus, și îndeosebi ale misterului pascal, în relație cu întregul parcurs veterotestamentar.
b) În afară de aceasta, cateheza mistagogică va trebui să se îngrijească de a introduce în sensul semnelor conținute în rituri. Această îndatorire este deosebit de urgentă într-o epocă puternic tehnicizată cum este epoca actuală, în care există riscul de a pierde capacitatea de a percepe semnele și simbolurile. Mai mult decât a informa, cateheza mistagogică va trebui să trezească și să educe sensibilitatea credincioșilor față de limbajul semnelor și al gesturilor care, unite cu cuvântul, constituie ritul.
c) În sfârșit, cateheza mistagogică va trebuie să se îngrijească să arate semnificația riturilor în relație cu viața creștină în toate dimensiunile sale, de muncă și de angajare, de gânduri și de sentimente, de activitate și de odihnă. Este parte a itinerarului mistagogic scoaterea în evidență a legăturii misterelor celebrate în rit cu responsabilitatea misionară a credincioșilor. În acest sens, rezultatul matur al mistagogiei este conștiința că propria existență este transformată progresiv de sfintele taine celebrate. De altfel, scopul întregii educații creștine este de a-l forma pe credincios, ca "om nou", la o credință matură, care să-l facă să mărturisească în propriul ambient speranța creștină de care este animat.
Pentru a putea desfășura în cadrul comunităților noastre ecleziale o astfel de misiune educativă trebuie să existe formatori pregătiți în mod corespunzător. Desigur, întregul popor al lui Dumnezeu trebuie să se simtă angajat în această formare. Fiecare comunitate creștină este chemată să fie loc de introducere pedagogică la misterele care se celebrează în credință. În această privință, părinții în timpul Sinodului au subliniat oportunitatea unei implicări mai mari a comunităților de viață consacrată, a mișcărilor și a grupurilor care, în virtutea propriilor lor carisme, pot să aducă un nou elan formării creștine[188]. Și în timpul nostru Duhul Sfânt nu se zgârcește în revărsarea darurilor sale pentru a susține misiunea apostolică a Bisericii, căreia îi revine să răspândească credința și să o educe până la maturitatea sa[189].
Reverența față de Euharistie
65. Un semn convingător al eficacității pe care o are cateheza euharistică asupra credincioșilor este cu siguranță creșterea în ei a sensului misterului lui Dumnezeu prezent între noi. Acest lucru poate fi verificat prin manifestări specifice de reverență față de Euharistie, la care parcursul mistagogic trebuie să-i introducă pe credincioși[190]. Mă gândesc, în sens general, la importanța gesturilor și a poziției, cum este îngenuncherea din cadrul momentelor centrale ale rugăciunii euharistice. În adaptarea sa la legitima diversitate de semne care se fac în contextul diferitelor culturi, fiecare să trăiască și să exprime conștiința că se află, la fiecare celebrare, în fața maiestății infinite a lui Dumnezeu, care ajunge la noi în mod umil în semnele sacramentale.
Adorația și evlavia euharistică
Raportul intrinsec dintre celebrare și adorație
66. Unul dintre momentele cele mai intense ale Sinodului a fost atunci când am mers în bazilica "Sfântul Petru", împreună cu mulți credincioși, pentru adorația euharistică. Cu acest gest de rugăciune, Adunarea Episcopilor a voit să atragă atenția, nu numai prin cuvinte, asupra importanței relației intrinsece dintre celebrarea euharistică și adorație. În acest aspect semnificativ al credinței Bisericii se află unul dintre elementele decisive ale drumului eclezial, făcut după reînnoirea liturgică voită de Conciliul al II-lea din Vatican. În timp ce reforma făcea primii pași, uneori raportul intrinsec dintre sfânta Liturghie și adorația preasfântului sacrament nu a fost suficient de clar perceput. O obiecție răspândită pe atunci se inspira, de exemplu, din observația conform căreia pâinea euharistică nu ne-ar fi fost dată pentru a fi contemplată, ci pentru a fi mâncată. În realitate, în lumina experienței de rugăciune a Bisericii, această contrapoziție se dovedea lipsită de orice fundament. Deja Augustin spusese: "Nemo autem illam carnem manducat, nisi prius adoraverit; peccemus non adorando – Nimeni să nu mănânce acest trup fără ca mai înainte să-l adore; am păcătui dacă nu l-am adora"[191]. De fapt, în Euharistie, Fiul lui Dumnezeu ne vine în întâmpinare și dorește să se unească cu noi; adorația euharistică nu este decât dezvoltarea clară a celebrării euharistice, care este în ea însăși cel mai mare act de adorație al Bisericii[192]. A primi Euharistia înseamnă a sta în atitudine de adorație față de cel pe care îl primim. Tocmai așa și numai așa devenim una cu el și, într-un fel, gustăm în mod anticipat frumusețea liturgiei cerești. Actul de adorație în afara sfintei Liturghii prelungește și intensifică ceea ce s-a făcut în celebrarea liturgică însăși. De fapt, "numai în adorație se poate maturiza o primire profundă și adevărată. Tocmai în acest act personal de întâlnire cu Domnul se maturizează apoi și misiunea socială care este cuprinsă în Euharistie și care vrea să rupă barierele nu numai între Domnul și noi, ci mai ales barierele care ne despart pe unii de alții"[193].
Practica adorației euharistice
67. De aceea, împreună cu Adunarea Sinodală recomand cu tărie păstorilor Bisericii și poporului lui Dumnezeu practica adorației euharistice, atât personală cât și comunitară[194]. În această privință, va fi de mare folos o cateheză corespunzătoare în care să se explice credincioșilor importanța acestui act de cult care permite să trăiască mai profund și cu mai mare rod însăși celebrarea liturgică. Apoi, în limita posibilului, mai ales în centrele mai populate, va fi bine de găsit biserici sau oratorii care să fie rezervate tocmai pentru adorația perpetuă. În afară de aceasta, recomand ca în formarea catehetică, și îndeosebi în itinerarele de pregătire pentru prima Împărtășanie, copiii să fie inițiați la sensul și la frumusețea de a sta în compania lui Isus, cultivând uimirea față de prezența sa în Euharistie.
Aș vrea să exprim aici admirație și sprijin tuturor institutelor de viață consacrată ai căror membri dedică adorației euharistice o parte semnificativă din timpul lor. În felul acesta ei oferă tuturor exemplul de persoane care se lasă plăsmuite de prezența reală a Domnului. Doresc, la fel, să încurajez acele asociații de credincioși, precum și confraternitățile, care asumă practica aceasta ca angajare specială a lor, devenind astfel ferment de contemplație pentru toată Biserica și amintire a locului central al lui Cristos pentru viața fiecăruia și a comunităților.
Forme de devoțiune euharistică
68. Raportul personal pe care fiecare credincios îl instaurează cu Cristos, prezent în Euharistie, îl trimite mereu la ansamblul comuniunii ecleziale, alimentând în el conștiința apartenenței sale la trupul lui Cristos. Pentru aceasta, în afară de faptul de a invita pe fiecare credincios să găsească personal timp pentru a-l petrece în rugăciune în fața sacramentului altarului, consider necesar să solicit înseși parohiilor și celorlalte grupuri ecleziale să promoveze momente de adorație comunitară. Desigur, își păstrează toată valoarea lor formele de devoțiune euharistică deja existente. Mă gândesc, de exemplu, la procesiunile euharistice, mai ales la procesiunea tradițională în solemnitatea Corpus Domini, la practica evlavioasă a celor patruzeci de ore, la congresele euharistice locale, naționale și internaționale, și la celelalte inițiative asemănătoare. Actualizate și adaptate în mod corespunzător la diferitele circumstanțe, aceste forme de devoțiune merită să fie cultivate și astăzi[195].
Locul tabernacolului în biserică
69. Cât privește importanța rezervei euharistice și a adorației și reverenței față de sacramentul sacrificiului lui Cristos, Sinodul Episcopilor s-a întrebat cu privire la amplasarea corespunzătoare a tabernacolului în interiorul bisericilor noastre[196]. De fapt, poziționarea sa corectă ajută la recunoașterea prezenței reale a lui Cristos în preasfântul sacrament. De aceea, este necesar ca locul în care sunt păstrate speciile euharistice să poată fi găsit cu ușurință, grație și lămpii veșnice, de toți cei care intră în biserică. În acest scop, trebuie ținut cont de dispoziția arhitectonică a edificiului sacru: în bisericile în care nu există capela preasfântului sacrament și rămâne altarul mare cu tabernacolul, este oportun de a continua să se folosească această structură pentru păstrarea și adorația Euharistiei, evitând să fie așezată în fața lui scaunul celebrantului. În bisericile noi este bine de a pregăti capela preasfântului sacrament în apropierea prezbiteriului; unde nu este posibil acest lucru, este de preferat să se așeze tabernacolul în prezbiter, într-un loc suficient de ridicat, în centrul zonei absidei, sau în alt punct unde să fie la fel foarte vizibil. Aceste sfaturi dau demnitate tabernacolului, care trebuie să fie mereu de calitate, și sub profil artistic. Desigur, este necesar să se țină cont de ceea ce afirmă în această privință Rânduiala generală a Liturghierului roman[197]. Oricum, ultima decizie cu privire la această materie îi revine episcopului diecezan.
Partea a treia
EUHARISTIA, MISTER CE TREBUIE TRĂIT
"Așa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl,
la fel și cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (In 6,57)
Forma euharistică a vieții creștine
Cultul spiritual – logiké latreia (Rom 12,1)
70. Domnul Isus, care s-a făcut pentru noi hrană de adevăr și de iubire, vorbind despre dăruirea vieții sale ne asigură că "dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci" (In 6,51). Însă această "viață veșnică" începe în noi deja în acest timp prin schimbarea pe care darul euharistic o generează în noi: "Cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (In 6,57). Aceste cuvinte ale lui Isus ne fac să înțelegem că misterul "crezut" și "celebrat" are în sine un dinamism care este principiu de viață nouă în noi și formă a existenței creștine. De fapt, împărtășindu-ne cu trupul și cu sângele lui Cristos, suntem făcuți părtași la viața divină în mod tot mai adult și conștient. Este valabil și aici ceea ce sfântul Augustin, în Confesiunile sale, spune despre Logosul veșnic, hrană a sufletului: scoțând în evidență caracterul paradoxal al acestei hrane, sfântul doctor își imaginează că aude spunându-i-se: "Sunt hrana celor mari: crești și mă vei mânca. Și nu eu voi fi mutat în tine ca hrană a trupului tău, ci tu vei fi mutat în mine"[198]. De fapt, nu alimentul euharistic se transformă în noi, ci noi suntem schimbați de el în mod tainic. Cristos ne hrănește unindu-ne cu el; "ne atrage înlăuntrul său"[199].
Celebrarea euharistică apare aici în toată forța sa ca izvor și culme a vieții ecleziale, deoarece exprimă, în același timp, atât geneza cât și împlinirea cultului nou și definitiv, logiké latreia[200]. Cuvintele sfântului Paul adresate romanilor în această privință sunt formularea cea mai sintetică a modului în care Euharistia transformă toată viața noastră în cult spiritual plăcut lui Dumnezeu: "Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiți trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual" (Rom 12,1). În acest îndemn reiese imaginea noului cult ca oferire totală a propriei persoane în comuniune cu toată Biserica. Insistența apostolului asupra oferirii trupurilor noastre subliniază caracterul uman și concret al unui cult care nu este deloc lipsit de trup. În această privință, tot sfântul din Hippona ne amintește că "acesta este sacrificiul creștinilor, adică faptul de a fi mulți și un singur trup în Cristos. Biserica, prin sacramentul altarului, celebrează acest mister, pe care credincioșii îl cunosc bine și în care i se arată clar că în ceea ce se oferă este oferită ea însăși"[201]. De fapt, învățătura catolică afirmă că Euharistia, ca sacrificiu al lui Cristos, este și sacrificiu al Bisericii, și deci al credincioșilor[202]. Insistența asupra sacrificiului – "a face sacru" – vorbește aici despre toată densitatea existențială inclusă în transformarea realității noastre umane cuprinsă de Cristos (cf. Fil 3,12).
Eficacitatea atotcuprinzătoare a cultului euharistic
71. Noul cult creștin cuprinde orice aspect al existenței, transfigurând-o: "Așadar, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, toate să le faceți spre gloria lui Dumnezeu" (1Cor 10,31). În orice act al vieții creștinul este chemat să exprime adevăratul cult adus lui Dumnezeu. De aici ia formă natura intrinsec euharistică a vieții creștine. Deoarece implică realitatea umană a credinciosului în aspectul său concret zilnic, Euharistia face posibilă, zi după zi, progresiva transfigurare a omului chemat prin har să fie imagine a Fiului lui Dumnezeu (cf. Rom 8,29 și urm.). Nu există nimic autentic uman – gânduri și sentimente, cuvinte și fapte – care să nu aibă în sacramentul Euharistiei forma corespunzătoare pentru a fi trăit în plinătate. Aici iese în evidență toată valoarea antropologică a noutății radicale adusă de Cristos cu Euharistia: cultul adus lui Dumnezeu în existența umană nu poate fi legat de un moment particular sau privat, ci prin natura sa tinde să pătrundă orice aspect al realității individului. Cultul plăcut lui Dumnezeu devine astfel un nou mod de a trăi toate circumstanțele existenței în care fiecare amănunt este preamărit, deoarece este trăit în raportul cu Cristos și ca ofertă adusă lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu este omul viu (cf. 1Cor 10,31). Și viața omului este vederea lui Dumnezeu[203].
"Iuxta dominicam viventes" – A trăi conform duminicii
72. Această noutate radicală pe care Euharistia o introduce în viața omului s-a revelat conștiinței creștine încă de la început. Credincioșii au simțit imediat influența profundă pe care celebrarea euharistică o exercita asupra stilului vieții lor. Sfântul Ignațiu din Antiohia exprima acest adevăr calificându-i pe creștini ca "aceia care au ajuns la noua speranță" și îi prezenta ca aceia care trăiesc "conform duminicii" (iuxta dominicam viventes)[204]. Această formulă a marelui martir din Antiohia scoate clar în evidență legătura dintre realitatea euharistică și existența creștină în viața sa zilnică. Obișnuința caracteristică a creștinilor de a se aduna în prima zi după sâmbătă pentru a celebra învierea lui Cristos – conform relatării sfântului martir Iustin[205] – este și faptul care definește forma existenței reînnoite de întâlnirea cu Cristos. Formula sfântului Ignațiu – "A trăi conform duminicii" – subliniază și valoarea paradigmatică pe care această zi sfântă o are pentru orice altă zi a săptămânii. De fapt, ea nu se deosebește prin simpla suspendare a activităților obișnuite, ca un fel de paranteză în cadrul ritmului obișnuit al zilelor. Creștinii au simțit mereu această zi ca prima zi a săptămânii, pentru că în ea se face memorialul noutății radicale adusă de Cristos. De aceea, duminica este ziua în care creștinul regăsește acea formă euharistică a existenței sale conform căreia este chemat să trăiască în mod constant. "A trăi conform duminicii" înseamnă a trăi în conștiința eliberării adusă de Cristos și a desfășura propria existență ca oferire de sine lui Dumnezeu, pentru ca victoria lui să se manifeste pe deplin tuturor oamenilor printr-o conduită intim reînnoită.
Trăirea preceptului de sărbătoare
73. Părinții sinodali, conștienți de acest principiu nou de viață pe care Euharistia îl pune în creștin, au reafirmat importanța pentru toți credincioșii a preceptului duminical ca izvor de libertate autentică, pentru a putea trăi orice altă zi conform cu ceea ce au celebrat în "ziua Domnului". De fapt, viața de credință este în pericol atunci când nu se mai simte dorința de a participa la celebrarea euharistică în care se face memorialul victoriei pascale. Participarea la adunarea liturgică duminicală, împreună cu toți frații și surorile cu care se formează un singur trup în Cristos Isus, este cerută de conștiința creștină și, în același timp, formează conștiința creștină. Pierderea sensului duminicii ca zi a Domnului ce trebuie sfințită este simptom al pierderii sensului autentic al libertății creștine, libertatea fiilor lui Dumnezeu[206]. În această privință, rămân prețioase observațiile făcute de veneratul meu predecesor, Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea apostolică Dies Domini[207], cu privire la diferitele dimensiuni ale duminicii pentru creștini: ea este dies Domini, cu referință la opera creației, dies Christi deoarece este zi a noii creații și a dăruirii Duhului Sfânt pe care o face Domnul înviat; Dies Ecclesiae ca zi în care comunitatea creștină se întâlnește pentru celebrare; Dies hominis ca zi de bucurie, odihnă și iubire fraternă.
De aceea, o astfel de zi se manifestă ca sărbătoare primordială, în care fiecare credincios, în ambientul în care trăiește, poate să devină vestitor și păstrător al sensului timpului. De altfel, din această zi provine sensul creștin al existenței și un nou mod de a trăi timpul, relațiile, munca, viața și moartea. Așadar, este bine ca în ziua Domnului realitățile ecleziale să organizeze, în jurul celebrării euharistice duminicale, manifestări proprii comunității creștine: întâlniri prietenești, inițiative pentru formarea în credință a copiilor, tinerilor și adulților, pelerinaje, fapte de caritate și diferite momente de rugăciune. Datorită acestor valori așa de importante – chiar dacă sâmbăta seara, începând cu primele Vespere, aparține deja pe bună dreptate duminicii și este permis să se îndeplinească în această zi preceptul duminical – este necesar să amintim că duminica în sine însăși merită să fie sfințită, ca să nu ajungă să fie o zi "goală de Dumnezeu"[208].
Sensul odihnei și al muncii
74. În sfârșit, este deosebit de urgent în acest timp al nostru să amintim că ziua Domnului este și ziua odihnei de la muncă. Ne dorim cu tărie ca ea să fie recunoscută ca atare și de societatea civilă, așa încât să fie posibil să fim liberi de activitățile de muncă, fără a fi penalizați pentru acest lucru. De fapt, creștinii, în relație cu semnificația sâmbetei în tradiția ebraică, au văzut în ziua Domnului și ziua de odihnă de la truda zilnică. Acest lucru are un sens precis propriu, deoarece constituie o relativizare a muncii, care îl are ca scop pe om: munca este pentru om și nu omul pentru muncă. Este ușor de intuit protecția care îi este oferită omului însuși, care este astfel eliberat de o posibilă formă de sclavie. Așa cum am avut ocazia să afirm, "munca îmbracă importanța primară pentru realizarea omului și pentru dezvoltarea societății și pentru aceasta este nevoie ca ea să fie mereu organizată și desfășurată în respectarea deplină a demnității umane și în slujba binelui comun. În același timp, este indispensabil ca omul să nu se lase aservit de muncă, să nu o idolatrizeze, pretinzând că găsește în ea sensul ultim și definitiv al vieții"[209]. În ziua consacrată lui Dumnezeu omul înțelege sensul existenței sale și chiar al muncii sale[210].
Adunările duminicale fără preot
75. Redescoperind semnificația celebrării duminicale pentru viața creștinului, este natural să se pună problema acelor comunități creștine în care lipsește preotul și unde, prin urmare, nu este posibilă celebrarea sfintei Liturghii în ziua Domnului. În această privință, trebuie spus că ne aflăm în fața unor situații foarte diversificate între ele. Sinodul a recomandat înainte de toate credincioșilor să meargă în una dintre bisericile din dieceză în care este garantată prezența preotului, chiar și atunci când acest lucru cere un anumit sacrificiu[211]. În schimb, acolo unde marile distanțe fac practic imposibilă participarea la Euharistia duminicală, este important ca, la fel, comunitățile creștine să se adune pentru a-l lăuda pe Domnul și pentru a comemora ziua dedicată lui. Totuși acest lucru va trebui să aibă loc în contextul unei instruiri corespunzătoare cu privire la diferența dintre sfânta Liturghie și adunările duminicale care așteaptă un preot. Grija pastorală a Bisericii trebuie să se exprime în acest caz în supravegherea ca liturgia cuvântului, organizată sub conducerea unui diacon sau a unei persoane care a primit acest mandat de la autoritatea competentă, să se îndeplinească după un ritual specific elaborat de conferințele episcopale și aprobate de ele în acest scop[212]. Amintesc că revine ordinariilor să acorde facultatea de a distribui împărtășania la aceste liturgii, evaluând cu atenție oportunitatea unei asemenea alegeri. În afară de aceasta, trebuie să se facă în așa fel încât astfel de adunări să nu dea naștere la confuzie cu privire la locul central al preotului și cu privire la componenta sacramentală în viața Bisericii. Importanța rolului laicilor, cărora pe bună dreptate trebuie să li se mulțumească pentru generozitatea lor de a sluji comunitățile creștine, nu trebuie să ascundă niciodată slujirea de neînlocuit a preoților pentru viața Bisericii[213]. De aceea, să se supravegheze cu atenție ca adunările care așteaptă preot să nu dea curs unor perspective ecleziologice care nu se potrivesc cu adevărul evangheliei și cu tradiția Bisericii. Mai degrabă ar trebui să fie ocazii privilegiate de rugăciune adresată lui Dumnezeu ca să trimită preoți sfinți după inima sa. În această privință, este emoționant ceea ce scria papa Ioan Paul al II-lea în Scrisoare către preoți pentru Joia Sfântă 1979, amintind de acele locuri unde oamenii, privați de preot de către regimul dictatorial, se adunau într-o biserică sau într-un sanctuar, puneau pe altar stola pe care o mai păstrau și recitau rugăciunea euharistică, oprindu-se în tăcere "în momentul care corespunde transsubstanțierii", ca mărturie de cât de mult "doreau ei cu ardoare să audă cuvintele pe care numai buzele unui preot pot să le rostească în mod eficace"[214]. Tocmai în această perspectivă, luând în considerare binele incomparabil ce derivă din celebrarea sacrificiului euharistic, cer tuturor preoților o disponibilitate activă și concretă de a vizita cât mai des posibil comunitățile încredințate grijii lor pastorale, ca să nu rămână prea mult timp fără sacramentul carității.
O formă euharistică a existenței creștine, apartenența eclezială
76. Importanța duminicii ca Dies Ecclesiae ne amintește de relația intrinsecă dintre victoria lui Isus asupra răului și asupra morții și apartenența noastră la trupul său eclezial. De fapt, fiecare creștin, în ziua Domnului regăsește și dimensiunea comunitară a propriei sale existențe răscumpărate. Participarea la acțiunea liturgică, împărtășirea cu trupul și sângele lui Cristos înseamnă în același timp a face tot mai intimă și profundă propria apartenență la cel care a murit pentru noi (cf. 1Cor 6,19 și urm.; 7,23). Cu adevărat, cel care mănâncă din Cristos trăiește prin el. În relație cu misterul euharistic se înțelege sensul profund al communio sanctorum. Comuniunea are mereu și inseparabil o dimensiune verticală și una orizontală: comuniunea cu Dumnezeu și comuniunea cu frații și surorile. Cele două dimensiuni se întâlnesc în mod tainic în darul euharistic. "Acolo unde se pierde comuniunea cu Dumnezeu, care este comuniune cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, se pierde și rădăcina și izvorul comuniunii dintre noi. Și acolo unde nu este trăită comuniunea dintre noi, nici comuniunea cu Dumnezeu Treime nu este vie și adevărată"[215]. De aceea, chemați să fim mădulare ale lui Cristos și deci mădulare unii pentru alții (cf. 1Cor 12,27), noi constituim o realitate fondată în mod ontologic în Botez și alimentată de Euharistie, o realitate care cere să găsească răspuns vizibil în viața comunităților noastre.
Forma euharistică a existenței creștine este fără îndoială o formă eclezială și comunitară. Prin intermediul diecezei și parohiilor, ca structuri de bază ale Bisericii într-un teritoriu determinat, fiecare credincios poate experimenta concret apartenența sa la trupul lui Cristos. Asociațiile, mișcările ecleziale și comunitățile noi – cu vitalitatea carismelor lor dăruite de Duhul Sfânt pentru timpul nostru – ca și institutele de viață consacrată, au misiunea de a contribui în mod specific pentru a promova în credincioși perceperea faptului că ei sunt ai Domnului (cf. Rom 14,8). Fenomenul secularizării, care nu întâmplător conține trăsături puternic individualiste, produce efectele sale vătămătoare mai ales în persoanele care se izolează și din cauza simțului scăzut de apartenență. Creștinismul, încă de la începutul său, implică mereu un anturaj, o rețea de raporturi vivificate încontinuu de ascultarea cuvântului, de celebrarea euharistică și animate de Duhul Sfânt.
Spiritualitatea și cultura euharistică
77. Părinții sinodali au afirmat în mod semnificativ că și "credincioșii creștini au nevoie de o înțelegere mai profundă a relațiilor dintre Euharistie și viața zilnică. Spiritualitatea euharistică nu este numai participare la Liturghie și evlavie față de preasfântul sacrament. Ea cuprinde întreaga viață"[216]. Această observație îmbracă pentru noi toți astăzi o semnificație deosebită. Trebuie recunoscut că unul dintre efectele cele mai grave ale secularizării, menționată puțin mai sus, constă în faptul de a fi legat credința creștină de marginile existenței, ca și cum ea ar fi inutilă pentru tot ceea ce se referă la desfășurarea concretă a vieții oamenilor. Eșecul acestui mod de a trăi "ca și cum Dumnezeu nu ar exista" este acum în fața ochilor tuturor. Astăzi este nevoie de a redescoperi că Isus Cristos nu este o simplă convingere privată sau o învățătură abstractă, ci o persoană reală a cărei inserare în istorie este capabilă să reînnoiască viața tuturor. Pentru aceasta Euharistia ca izvor și culme a vieții și misiunii Bisericii trebuie să se traducă în spiritualitate, în viață "după Duh" (Rom 8,4 și urm.; cf. Gal 5,16.25). Este semnificativ că sfântul Paul, în textul din Scrisoarea către Romani în care ne invită să trăim noul cult spiritual, amintește în același timp de necesitatea schimbării propriului mod de a trăi și de a gândi: "Nu vă conformați lumii acesteia, ci schimbați-vă prin înnoirea minții ca să înțelegeți care este voința lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârșit" (12,2). În felul acesta, apostolul neamurilor subliniază legătura dintre adevăratul cult spiritual și necesitatea unui nou mod de a percepe existența și de a trăi viața. Reînnoirea mentalității este parte integrantă a formei euharistice a vieții creștine, "ca să nu mai fim copii, purtați de valuri și duși încoace și încolo de orice vânt de învățătură" (Ef 4,14).
Euharistia și evanghelizarea culturilor
78. Din cele afirmate rezultă că misterul euharistic ne pune în dialog cu diferitele culturi, dar, într-un anumit sens, le și provoacă[217]. Trebuie recunoscut caracterul intercultural al acestui cult nou, al acestui logiké latreia. Prezența lui Isus Cristos și revărsarea Duhului Sfânt sunt evenimente care pot să se confrunte în mod stabil cu orice realitate culturală, pentru a o fermenta în mod evanghelic. Aceasta comportă apoi angajarea de a promova cu convingere evanghelizarea culturilor, având conștiința că însuși Cristos este adevărul oricărui om și al întregii istorii umane. Euharistia devine criteriu de valorizare a tot ceea ce creștinul întâlnește în diferitele exprimări culturale. În acest important proces putem simți deosebit de semnificative cuvintele sfântului Paul care invită în Scrisoarea întâi către Tesaloniceni să "cercetăm toate: să păstrăm tot ceea ce este bun" (cf. 5,21).
Euharistia și credincioșii laici
79. În Cristos, capul Bisericii, trupul său, toți creștinii formează "un neam ales, o preoție împărătească, o națiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu ca să vestească faptele mărețe ale lui" (1Pt 2,9). Euharistia, ca mister ce trebuie trăit, se oferă fiecăruia dintre noi în condiția în care el se află, făcând să devină starea sa existențială loc în care să trăiască zilnic noutatea creștină. Dacă sacrificiul euharistic alimentează și mărește în noi ceea ce ne este dat la Botez, prin care toți suntem chemați la sfințenie[218], atunci acest lucru trebuie să reiasă și să se arate tocmai în situațiile sau stările de viață în care se află fiecare creștin. Se devine zi de zi cult plăcut lui Dumnezeu trăind propria viață ca vocație. Pornind de la convocarea liturgică, același sacrament al Euharistiei ne angajează în realitatea zilnică pentru ca totul să se facă spre gloria lui Dumnezeu.
Și deoarece lumea este "ogorul" (Mt 13,38) în care Dumnezeu îi pune pe fiii săi ca sămânță bună, creștinii laici, în virtutea Botezului și a Mirului, și întăriți de Euharistie, sunt chemați să trăiască noutatea radicală adusă de Cristos chiar în cadrul condițiilor obișnuite ale vieții[219]. Ei trebuie să cultive dorința ca Euharistia să marcheze tot mai profund în existența lor zilnică, făcându-i să fie martori ce pot fi recunoscuți în propriul ambient de muncă și în întreaga societate[220]. O încurajare deosebită adresez familiilor, ca să scoată inspirație și forță din acest sacrament. Iubirea dintre bărbat și femeie, primirea vieții, misiunea educativă se revelează ca domenii privilegiate în care Euharistia poate să arate capacitatea sa de a transforma și de a duce existența la plinătatea sa de semnificație[221]. Păstorii să nu înceteze niciodată să susțină, să educe și să încurajeze credincioșii laici ca să trăiască pe deplin chemarea proprie la sfințenie înlăuntrul acelei lumi pe care Dumnezeu atât de mult a iubit-o încât l-a dat pe Fiul său ca să devină mântuirea ei (cf. In 3,16).
Euharistia și spiritualitatea preoțească
80. Forma euharistică a existenței creștine se manifestă fără îndoială în mod deosebit în starea de viață preoțească. Spiritualitatea preoțească este în mod intrinsec euharistică. Sămânța unei astfel de spiritualități se află deja în cuvintele pe care episcopul le rostește la liturgia hirotonirii: "Primește darurile poporului sfânt pentru jertfa euharistică. Dă-ți seama de ceea ce vei săvârși, imită ceea ce vei celebra, conformează-ți viața după misterul crucii lui Cristos Domnul"[222]. Pentru a da existenței sale o formă euharistică tot mai împlinită, preotul, deja în perioada de formare și apoi în anii care urmează, trebuie să facă spațiu larg vieții spirituale[223]. El este chemat să fie încontinuu un căutător autentic al lui Dumnezeu, chiar dacă rămâne în același timp aproape de preocupările oamenilor. O viață spirituală intensă îi va permite să intre mai profund în comuniune cu Domnul și îl va ajuta să se lase cucerit de iubirea lui Dumnezeu, devenindu-i martor în orice împrejurare chiar dificilă și întunecată. În acest scop, împreună cu părinții Sinodului, recomand preoților "celebrarea zilnică a sfintei Liturghii, chiar și atunci când nu ar fi participare a credincioșilor"[224]. Această recomandare este în acord înainte de toate cu valoarea obiectiv infinită a oricărei celebrări euharistice; apoi, își are motivația în eficacitatea sa spirituală deosebită, pentru că, dacă este trăită cu atenție și credință, sfânta Liturghie este formativă în sensul cel mai profund al termenului, deoarece promovează conformarea cu Cristos și îl întărește pe preot în vocația sa.
Euharistia și viața consacrată
81. În contextul relației dintre Euharistie și diferitele vocații ecleziale strălucește îndeosebi "mărturia profetică a consacratelor și a consacraților, care găsesc în celebrarea euharistică și în adorație forța pentru urmarea radicală a lui Cristos ascultător, sărac și curat"[225]. Consacrații și consacratele, deși desfășoară multe servicii în domeniul formării umane și al îngrijirii săracilor, în învățământ sau în asistența bolnavilor, știu că scopul principal al vieții lor este "contemplarea adevărurilor divine și unirea constantă cu Dumnezeu"[226]. Contribuția esențială pe care Biserica o așteaptă de la viața consacrată este mult mai mult în ce privește existența decât în ce privește acțiunea. În acest context, aș vrea să amintesc importanța mărturiei feciorelnice tocmai în relație cu misterul Euharistiei. De fapt, în afară de legătura cu celibatul preoțesc, misterul euharistic manifestă un raport intrinsec cu fecioria consacrată, deoarece aceasta este expresie a dăruirii exclusive a Bisericii lui Cristos, pe care ea îl primește ca mire cu fidelitate radicală și rodnică[227]. În Euharistie fecioria consacrată găsește inspirație și aliment pentru dăruirea sa totală lui Cristos. În afară de aceasta, din Euharistie scoate întărire și stimulent pentru a fi, și în timpul nostru, semn al iubirii gratuite și rodnice pe care Dumnezeu o are față de omenire. În sfârșit, prin mărturia sa specifică, viața consacrată devine în mod obiectiv amintire și anticipare a acelei "nunți a mielului" (Ap 19,7.9), în care se află scopul întregii istorii a mântuirii. În acest sens ea constituie o trimitere eficace la acel orizont escatologic de care are nevoie orice om pentru a putea orienta propriile alegeri și decizii de viață.
Euharistia și transformarea morală
82. Descoperind frumusețea formei euharistice a existenței creștine ajungem să reflectăm și asupra energiilor morale care sunt activate de această formă în sprijinul libertății autentice proprii fiilor lui Dumnezeu. Intenționez să reiau cu aceasta o tematică apărută în decursul Sinodului cu privire la legătura dintre forma euharistică a existenței și transformarea morală. Papa Ioan Paul al II-lea afirmase că viața morală "posedă valoarea unui «cult spiritual» (Rom 12,1; cf. Fil 3,3), scos și alimentat din acel izvor inepuizabil de sfințenie și de glorificare a lui Dumnezeu care sunt sacramentele, în special Euharistia; de fapt, participând la sacrificiul crucii, creștinul se împărtășește cu iubirea de dăruire a lui Cristos și este autorizat și angajat să trăiască aceeași iubire în toate atitudinile și comportamentele sale de viață"[228]. În definitiv, "în «cultul» însuși, în comuniunea euharistică, este conținut faptul de a fi iubiți și de a-i iubi la rândul nostru pe ceilalți. O Euharistie care nu se traduce într-o iubire practicată în mod concret este în ea însăși fragmentată"[229].
Această evocare a valorii morale a cultului spiritual nu trebuie interpretată în cheie moralistă. Înainte de toate, este descoperirea fericită a dinamismului iubirii în inima celui care primește darul Domnului, se încredințează lui și găsește libertatea adevărată. Transformarea morală, implicată în noul cult instituit de Cristos, este o tensiune și o dorință cordială de a voi să corespundă iubirii Domnului cu întreaga sa ființă, chiar având conștiința propriei fragilități. Acest lucru despre care vorbim se oglindește bine în relatarea evanghelică referitoare la Zaheu (cf. Lc 19,1-10). După ce l-a găzduit pe Isus în casa sa, vameșul este total transformat: decide să dea jumătate din averea sa săracilor și să dea înapoi împătrit celor de la care a furat. Tensiunea morală care se naște din găzduirea lui Isus în viața noastră provine din recunoștința că am experimentat apropierea nemeritată a Domnului.
Coerența euharistică
83. Este important de spus ceea ce părinții sinodali au calificat drept coerență euharistică, la care existența noastră este chemată în mod obiectiv. De fapt, cultul plăcut lui Dumnezeu nu este niciodată un simplu act privat, fără consecințe asupra relațiilor noastre sociale: el cere mărturia publică a propriei credințe. Acest lucru este valabil, desigur, pentru toți cei botezați, dar se impune cu urgență deosebită la cei care, datorită poziției sociale sau politice pe care o ocupă, trebuie să ia decizii cu privire la valori fundamentale, cum ar fi respectul și apărarea vieții umane, de la zămislire până la moartea naturală, familia întemeiată pe căsătoria dintre bărbat și femeie, libertatea de educare a copiilor și promovarea binelui comun în toate formele sale[230]. Aceste valori nu sunt negociabile. De aceea, politicienii și legislatorii catolici, conștienți de grava lor responsabilitate socială, trebuie să se simtă în mod deosebit interpelați de conștiința lor, formată corect, ca să prezinte și să susțină legi inspirate din valorile întemeiate în natura umană[231]. De altfel, acest lucru are o legătură obiectivă cu Euharistia (cf. 1Cor 11,27-29). Episcopii sunt obligați să amintească în mod constant aceste valori; acest lucru face parte din responsabilitatea lor față de turma încredințată lor[232].
Euharistia, mister ce trebuie vestit
Euharistia și misiunea
84. În omilia din timpul celebrării euharistice cu care am început solemn slujirea mea la catedra lui Petru am spus: "Nu este nimic mai frumos decât să fim interpelați, surprinși de evanghelie, de Cristos. Nu este nimic mai frumos decât să-l cunoaștem pe el și să le comunicăm altora prietenia cu el"[233]. Această afirmație capătă o intensitate mai puternică dacă ne gândim la misterul euharistic. De fapt, nu putem ține pentru noi iubirea pe care o celebrăm în sacrament. Ea cere din natura sa să fie comunicată tuturor. De ceea ce lumea are nevoie este iubirea lui Dumnezeu, este să-l întâlnească pe Cristos și să creadă în el. De aceea Euharistia nu este numai izvor și culme a vieții Bisericii; este izvor și culme și a misiunii ei: "O Biserică autentic euharistică este o Biserică misionară"[234]. Și noi trebuie să putem spune fraților noștri cu convingere: "Ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă pentru ca și voi să aveți comuniune cu noi!" (1In 1,3). Cu adevărat, nimic nu este mai frumos decât a-l întâlni și a-l comunica tuturor pe Cristos. De altfel, însăși instituirea Euharistiei anticipă ceea ce constituie inima misiunii lui Isus: el este trimisul Tatălui pentru răscumpărarea lumii (cf. In 3,16-17; Rom 8,32). La Cina de taină Isus le încredințează discipolilor săi sacramentul care actualizează sacrificiul de sine însuși săvârșit de el din ascultare față de Tatăl pentru mântuirea noastră a tuturor. Nu putem să ne apropiem de masa euharistică fără a ne lăsa angrenați în mișcarea misiunii care, pornind din însăși inima lui Dumnezeu, vrea să ajungă la toți oamenii. De aceea, tensiunea misionară este parte constitutivă a formei euharistice a existenței creștine.
Euharistia și mărturia
85. Prima și fundamentala misiune care ne vine din sfintele taine pe care le celebrăm este de a da mărturie cu viața noastră. Uimirea pentru darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut în Cristos imprimă în existența noastră un dinamism nou angajându-ne să fim martori ai iubirii sale. Devenim martori atunci când, prin acțiunile, cuvintele și modul nostru de a fi, apare un altul și se comunică. Se poate spune că mărturia este mijlocul prin care adevărul iubirii lui Dumnezeu ajunge la om în istorie, invitându-l să primească în mod liber această noutate radicală. În mărturie Dumnezeu se expune, pentru a spune așa, riscului libertății omului. Însuși Isus este martorul fidel și adevărat (cf. Ap 1,5; 3,14); el a venit pentru a da mărturie despre adevăr (cf. In 18,37). În această ordine de reflecții mă simt obligat să reiau un concept îndrăgit de primii creștini, dar care ne uimește și pe noi, creștinii de astăzi: mărturia până la dăruirea de sine, până la martiriu, a fost considerată mereu în istoria Bisericii culmea noului cult spiritual: "Oferiți trupurile voastre" (Rom 12,1). Să ne gândim, de exemplu, la relatarea martiriului sfântului Policarp din Smirna, discipol al sfântului Ioan: toată acțiunea dramatică este descrisă ca liturgie, ba chiar ca un fel de a deveni Euharistie al martirului[235]. Ne gândim și la conștiința euharistică pe care sfântul Ignațiu din Antiohia o exprimă în vederea martiriului său: el se consideră "grâul lui Dumnezeu" și dorește să devină în martiriu "pâine curată a lui Cristos"[236]. Creștinul care își oferă viața în martiriu intră în comuniunea deplină cu Paștele lui Isus Cristos și astfel devine el însuși Euharistie împreună cu el. Nici astăzi nu lipsesc în Biserică martiri în care se manifestă în mod suprem iubirea lui Dumnezeu. Chiar și atunci când nu ni se cere încercarea martiriului, știm totuși că un cult plăcut lui Dumnezeu cere în profunzime această disponibilitate[237] și își are realizarea în mărturia bucuroasă și convinsă, în fața lumii, a unei vieți creștine coerente în locurile unde Domnul ne cheamă să-l vestim.
Isus Cristos, unic Mântuitor
86. Sublinierea raportului intrinsec dintre Euharistie și misiune ne face să redescoperim și conținutul ultim al vestirii noastre. Cu cât în inima poporului creștin va fi mai vie iubirea față de Euharistie, cu atât va fi mai clară îndatorirea misiunii: a-l duce pe Cristos. Nu numai o idee sau o etică inspirată din el, ci darul persoanei sale. Cel care nu comunică fratelui adevărul iubirii încă nu a dat suficient. Euharistia ca sacrament al mântuirii noastre amintește astfel în mod inevitabil unicitatea lui Cristos și a mântuirii realizată de el cu prețul sângelui său. De aceea, din misterul euharistic, crezut și celebrat, vine exigența de a-i educa pe toți în mod constant la munca misionară al cărei centru este vestirea lui Isus, unicul Mântuitor[238]. Acest lucru va împiedica să se reducă la un aspect pur sociologic opera decisivă de promovare umană, inclusă mereu în orice proces autentic de evanghelizare.
Libertatea de cult
87. În acest context, vreau să dau glas la ceea ce au afirmat părinții în timpul Adunării Sinodale cu privire la dificultățile grave care lovesc misiunea acelor comunități creștine care trăiesc în condiții de minoritate sau chiar de privare de libertatea religioasă[239]. Cu adevărat trebuie să-i mulțumim Domnului pentru toți episcopii, preoții, persoanele consacrate și laicii, care se străduiesc în vestirea evangheliei și trăiesc credința lor punându-și viața în pericol. Nu sunt puține regiunile lumii în care doar mersul la biserică înseamnă o mărturie eroică ce expune viața subiectului la marginalizare și la violență. Și în această circumstanță vreau să confirm solidaritatea întregii Biserici cu aceia care suferă din cauza lipsei de libertate de cult. Acolo unde lipsește libertatea religioasă, știm, lipsește în definitiv libertatea cea mai semnificativă, deoarece în credință omul exprimă decizia sa intimă cu privire la sensul ultim al propriei existențe. De aceea, să ne rugăm să se lărgească spațiile libertății religioase în toate statele, pentru ca toți creștinii, ca și membrii celorlalte religii, să poată trăi în mod liber convingerile lor, personal și în comunitate.
Euharistia, mister ce trebuie oferit lumii
Euharistia, pâine frântă pentru viața lumii
88. "Pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii" (In 6,51). Cu aceste cuvinte Domnul revelează adevărata semnificație a dăruirii vieții sale pentru toți oamenii. Ele ne arată și compasiunea profundă pe care el o are față de orice persoană. De fapt, de atâtea ori evangheliile ne prezintă sentimentele lui Isus față de oameni, în mod special față de suferinzi și păcătoși (cf. Mt 20,34; Mc 6,34; Lc 19,41). El exprimă printr-un sentiment profund uman intenția mântuitoare a lui Dumnezeu față de fiecare om, ca să ajungă la viața adevărată. Fiecare celebrare euharistică actualizează în mod sacramental dăruirea propriei sale vieți pe care Cristos a făcut-o pe cruce pentru noi și pentru întreaga lume. În același timp, în Euharistie, Isus face din noi martori ai compasiunii lui Dumnezeu față de fiecare frate și soră. Astfel se naște în jurul misterului euharistic slujirea iubirii față de aproapele, care "constă tocmai în faptul că și eu iubesc, în Dumnezeu și cu Dumnezeu, persoana pe care nu o apreciez sau pe care chiar nu o cunosc. Lucrul acesta nu se poate realiza decât pornind de la întâlnirea intimă cu Dumnezeu, o întâlnire care devine comuniune de voință ajungând să atingă și sentimentul. Atunci învăț să privesc cealaltă persoană nu doar cu ochii și sentimentele mele, ci în perspectiva lui Isus Cristos"[240]. În felul acesta, în persoanele de care mă apropii, eu recunosc frați și surori pentru care Domnul și-a dat viața iubindu-i "până la sfârșit" (In 13,1). Prin urmare, comunitățile noastre, atunci când celebrează Euharistia, trebuie să-și dea seama tot mai mult că sacrificiul lui Cristos este pentru toți și de aceea Euharistia îi stimulează pe toți cei care cred în el să devină "pâine frântă" pentru alții și deci să se angajeze pentru o lume mai dreaptă și fraternă. Gândindu-ne la înmulțirea pâinilor și a peștilor, trebuie să recunoaștem că Isus Cristos continuă și astăzi să-i îndemne pe discipolii săi să se angajeze personal: "Dați-le voi să mănânce" (Mt 14,16). Cu adevărat, vocația fiecăruia dintre noi este aceea de a fi, împreună cu Isus, pâine frântă pentru viața lumii.
Implicațiile sociale ale misterului euharistic
89. Unirea cu Cristos care se realizează în sacrament ne deschide și spre o noutate a raporturilor sociale: "mistica" sacramentului are un caracter social. De fapt, "unirea cu Cristos este în același timp unire cu toți ceilalți cărora el se dăruiește. Eu nu pot să-l am pe Cristos numai pentru mine; pot să-i aparțin numai în unire cu toți cei care au devenit sau vor deveni ai lui"[241]. În această privință, trebuie explicată relația dintre misterul euharistic și angajarea socială. Euharistia este sacrament de comuniune între frații și surorile care acceptă să se împace în Cristos, cel care a făcut din evrei și păgâni un singur popor, dărâmând zidul de dușmănie care îi despărțea (cf. Ef 2,14). Numai această năzuință constantă spre reconciliere permite împărtășirea în mod vrednic cu trupul și sângele lui Cristos (cf. Mt 5,23-24)[242]. Prin memorialul sacrificiului său, el întărește comuniunea dintre frați și, îndeosebi, îi solicită pe cei care sunt în conflict să grăbească reconcilierea lor deschizându-se la dialog și la angajarea pentru dreptate. Fără îndoială, condițiile pentru a construi o pace adevărată sunt restaurarea dreptății, reconcilierea și iertarea[243]. Din această convingere se naște voința de a transforma și structurile nedrepte pentru a restabili respectarea demnității omului, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Prin desfășurarea concretă a acestei responsabilități Euharistia devine în viață ceea ce ea semnifică în celebrare. Așa cum am avut ocazia să afirm, nu este datoria proprie a Bisericii aceea de a lua în mâinile sale bătălia politică pentru a realiza societatea cea mai dreaptă posibilă; totuși ea nu poate și nici nu trebuie să rămână la marginile luptei pentru dreptate. Biserica "trebuie să se insereze în ea pe calea argumentației raționale și trebuie să trezească forțele spirituale, fără de care dreptatea, care cere mereu și renunțări, nu poate să se afirme și să prospere"[244].
În perspectiva responsabilității sociale a tuturor creștinilor, părinții sinodali au amintit că sacrificiul lui Cristos este mister de eliberare care ne interpelează și ne provoacă încontinuu. De aceea, adresez un apel tuturor credincioșilor să fie realmente făcători de pace și de dreptate: "De fapt, cine participă la Euharistie trebuie să se angajeze să construiască pacea în lumea noastră marcată de multe violențe și războaie, și astăzi în mod deosebit, de terorism, de corupție economică și de exploatare sexuală"[245]. Toate aceste sunt probleme care, la rândul lor, dau naștere altor fenomene degradante care provoacă mare îngrijorare. Noi știm că aceste situații nu pot fi înfruntate în mod superficial. Tocmai în virtutea misterului pe care îl celebrăm, trebuie denunțate circumstanțele care sunt în contradicție cu demnitatea omului, pentru care Cristos și-a vărsat sângele, afirmând astfel înalta valoare a fiecărei persoane.
Hrana adevărului și sărăcia omului
90. Nu putem rămâne fără să facem nimic în fața anumitor procese de globalizare care nu rareori fac să crească peste măsură diferența dintre bogați și săraci la nivel mondial. Trebuie să denunțăm pe cel care delapidează bogățiile pământului, provocând inegalități care strigă la cer (cf. Gen 5,4). De exemplu, este imposibil să tăcem în fața "imaginilor tulburătoare din marile lagăre de exilați sau de refugiați – în diferite părți ale lumii – adunați în niște condiții mai fericite, pentru a scăpa de o soartă mai rea, dar în totalitate nevoiași. Aceste ființe umane nu sunt frații noștri și surorile noastre? Copiii lor nu au venit în lume cu aceleași legitime speranțe de fericire ca ale celorlalți?"[246]. Domnul Isus, pâinea vieții veșnice, ne stimulează și ne face atenți la situațiile de sărăcie în care se află încă mare parte din omenire: sunt situații a căror cauză implică adesea o responsabilitate clară și neliniștitoare a oamenilor. De fapt, "pe baza datelor statistice disponibile se poate afirma că mai puțin de jumătate din sumele uriașe destinate global armamentelor ar fi mai mult decât suficientă pentru a scoate în mod stabil din sărăcie mulțimea imensă a săracilor. Conștiința umană este interpelată de această realitate. Pentru populațiile care trăiesc sub limita sărăciei, mai mult din cauza situațiilor care depind de raporturile internaționale politice, comerciale și culturale, decât din cauza circumstanțelor care nu pot fi controlate, angajarea noastră comună în adevăr poate și trebuie să dea speranță nouă"[247].
Hrana adevărului ne stimulează să denunțăm situațiile nevrednice de om, în care se moare din cauza lipsei de hrană provocate de nedreptate și de exploatare, și ne dă forță și curaj reînnoit pentru a lucra fără încetare la edificarea civilizației iubirii. De la început, creștinii s-au îngrijit să împartă bunurile lor (cf. Fap 4,32) și să-i ajute pe cei săraci (cf. Rom 15,26). Pomana care se adună în adunările liturgice este o amintire vie a acestui fapt, dar este și o necesitate foarte actuală. Instituțiile ecleziale de binefacere, îndeosebi Caritasul la diferite niveluri, desfășoară serviciul prețios de a ajuta persoanele aflate în necesitate, mai ales pe cei mai săraci. Inspirându-se din Euharistie, care este sacramentul carității, ele devin expresia concretă a iubirii; de aceea merită toate aplauzele și încurajările pentru angajarea lor solidară în lume.
Doctrina socială a Bisericii
91. Misterul Euharistiei ne face apți și ne stimulează la o angajare curajoasă în structurile din lumea aceasta pentru a aduce în ele acea noutate de raporturi care își are izvorul său inepuizabil în darul lui Dumnezeu. Rugăciunea, pe care o repetăm la fiecare sfântă Liturghie: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi" ne obligă să facem tot posibilul, în colaborare cu instituțiile internaționale, statale, private, ca să înceteze sau măcar să scadă în lume scandalul foametei și al subalimentației de care suferă atâtea milioane de persoane, mai ales în țările în curs de dezvoltare. Îndeosebi creștinul laic, format la școala Euharistiei, este chemat să-și asume direct propria responsabilitate politică și socială. Pentru ca el să-și poată desfășura în mod corespunzător îndatoririle, trebuie pregătit printr-o educație concretă la iubire și la dreptate. Pentru aceasta, așa cum a fost cerut de Sinod, este necesar ca în dieceze și în comunitățile creștine să fie făcută cunoscută și promovată doctrina socială a Bisericii[248]. În acest patrimoniu prețios, care provine din cea mai veche tradiție eclezială, găsim elementele care orientează cu înțelepciune profundă comportamentul creștinilor în fața chestiunilor sociale fierbinți. Această doctrină, maturizată în timpul întregii istorii a Bisericii, se caracterizează prin realism și echilibru, ajutând astfel să se evite compromisuri sau utopii lipsite de conținut.
Sfințirea lumii și ocrotirea creației
92. În sfârșit, pentru a dezvolta o spiritualitate euharistică profundă, capabilă să aibă incidență în mod semnificativ și în țesutul social, este necesar ca poporul creștin, care aduce mulțumire prin intermediul Euharistiei, să aibă conștiința că face acest lucru în numele întregii creații, aspirând astfel la sfințirea lumii și lucrând intens pentru acest țel[249]. Euharistia însăși aruncă o lumină puternică asupra istoriei umane și asupra întregului cosmos. În această perspectivă sacramentală învățăm, zi de zi, că orice eveniment eclezial are caracterul de semn, prin care Dumnezeu se comunică pe sine însuși și ne interpelează. În acest fel, forma euharistică a existenței poate cu adevărat să favorizeze o autentică schimbare de mentalitate în modul în care citim istoria și lumea. Însăși liturgia ne educă la toate acestea atunci când, în timpul prezentării darurilor, preotul adresează lui Dumnezeu o rugăciune de binecuvântare și de cerere în privința pâinii și vinului, "rod al pământului", "al viței de vie" și "al muncii oamenilor". Cu aceste cuvinte, în afară de faptul că implică în oferta adusă lui Dumnezeu toată activitatea și truda umană, ritul ne stimulează să considerăm pământul drept creație a lui Dumnezeu, care produce pentru noi ceea ce avem nevoie pentru întreținerea noastră. Ea nu este o realitate neutră, simplă materie ce trebuie utilizată cu indiferență după instinctul uman. Mai degrabă se plasează în cadrul planului bun al lui Dumnezeu, pentru care noi toți suntem chemați să fim fii și fiice în unicul Fiul al lui Dumnezeu, Isus Cristos (cf. Ef 1,4-12). Preocupările legitime față de condițiile ecologice în care se află creația în atâtea părți ale lumii găsesc mângâiere în perspectiva speranței creștine, care ne angajează să acționăm în mod responsabil pentru ocrotirea creației[250]. De fapt, în raportul dintre Euharistie și cosmos descoperim unitatea planului lui Dumnezeu și ajungem să percepem relația profundă dintre creație și "noua creație", inaugurată în învierea lui Cristos, noul Adam. La ea noi participăm deja acum în virtutea Botezului (cf. Col 2,12 și urm.) și astfel pentru viața noastră creștină, hrănită de Euharistie, se deschide perspectiva lumii noi, a cerului nou și a pământului nou, unde noul Ierusalim coboară din cer, de la Dumnezeu, "pregătit ca o mireasă împodobită pentru mirele ei" (Ap 21,2).
Utilitatea unui Compendiu euharistic
93. La sfârșitul acestor reflecții, în care am voit să mă opresc asupra orientărilor apărute în timpul Sinodului, doresc și primesc și cererea pe care părinții au prezentat-o pentru a ajuta poporul creștin să creadă, să celebreze și să trăiască tot mai bine misterul euharistic. Sub îngrijirea dicasteriilor competente va fi publicat un Compendiu, care va aduna texte din Catehismul Bisericii Catolice, rugăciuni, explicații ale rugăciunilor euharistice din Liturghier și tot ce se va putea dovedi folositor pentru corecta înțelegere, celebrare și adorație a sacramentului altarului[251]. Îmi doresc ca acest instrument să poată contribui să facă în așa fel încât memorialul Paștelui Domnului să devină în fiecare zi mai mult izvor și culme a vieții și a misiunii Bisericii. Acest lucru va stimula fiecare credincios să facă din propria viață un adevărat cult spiritual.
Concluzie
94. Iubiți frați și surori, Euharistia este la originea oricărei forme de sfințenie și fiecare dintre noi este chemat la plinătatea vieții în Duhul Sfânt. Câți sfinți au făcut viața lor autentică grație evlaviei lor euharistice! De la sfântul Ignațiu din Antiohia la sfântul Augustin, de la sfântul Anton abate la sfântul Benedict, de la sfântul Francisc din Assisi la sfântul Toma de Aquino, de la sfânta Clara din Assisi la sfânta Ecaterina din Siena, de la sfântul Pascal Baylon la sfântul Pier Giuliano Eymard, de la sfântul Alfons Maria de Liguori la fericitul Charles de Foucauld, de la sfântul Ioan Maria Vianney la sfânta Tereza de Lisieux, de la sfântul Pius din Pietrelcina la fericita Tereza de Calcutta, de la fericitul Piergiogio Frassati la fericitul Ivan Mertz, pentru a da numai câteva din multele nume, sfințenia și-a găsit mereu centrul în sacramentul Euharistiei.
De aceea este necesar ca în Biserică această preasfântă taină să fie cu adevărat crezută, celebrată cu evlavie și trăită în mod intens. Dăruirea de sine pe care Isus o face în sacramentul memorial al pătimirii sale ne atestă că reușita vieții noastre se află în participarea la viața Sfintei Treimi, care în el ne este oferită în mod definitiv și eficace. Celebrarea și adorația Euharistiei permit să ne apropiem de iubirea lui Dumnezeu și să aderăm la ea personal până la unirea cu Domnul iubit. Oferirea vieții noastre, comuniunea cu toată comunitatea credincioșilor și solidaritatea cu fiecare om sunt aspecte inseparabile de "logiké latreia", de cultul spiritual, sfânt și plăcut lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1), în care toată realitatea noastră umană concretă este transformată spre gloria lui Dumnezeu. De aceea, îi invit pe toți păstorii să acorde cea mai mare atenție promovării unei spiritualități creștine autentic euharistice. Preoții, diaconii și toți cei care desfășoară o slujire euharistică să poată scoate mereu din aceste slujiri, îndeplinite cu grijă și pregătire constantă, forță și stimulent pentru propriul drum personal și comunitar de sfințire. Îndemn toți laicii, îndeosebi familiile, să găsească încontinuu în sacramentul iubirii lui Cristos energia pentru a transforma propria viață într-un semn autentic al prezenței Domnului înviat. Cer tuturor consacraților și consacratelor să arate cu propria existență euharistică strălucirea și frumusețea apartenenței totale la Domnul.
95. La începutul secolului al patrulea, cultul creștin era încă interzis de autoritățile imperiale. Unii creștini din Africa de Nord, care se simțeau angajați în celebrarea zilei Domnului, au sfidat interdicția. Au fost martirizați în timp ce declarau că nu le era cu putință să trăiască fără Euharistie, hrana Domnului: sine dominico non possumus[252]. Acești martiri din Abitinia, uniți cu atâția sfinți și fericiți care au făcut din Euharistie centrul vieții lor, să mijlocească pentru noi și să ne învețe fidelitatea față de întâlnirea cu Cristos înviat. Nici noi nu putem trăi fără a participa la sacramentul mântuirii noastre și dorim să fim iuxta dominicam viventes, adică să traducem în viață ceea ce celebrăm în ziua Domnului. De fapt, această zi este ziua eliberării noastre definitive. Trebuie să se mire cineva dacă dorim ca fiecare zi să fie trăită conform noutății introduse de Cristos cu misterul Euharistiei?
96. Preasfânta Maria, Fecioară Neprihănită, arcă a noului și veșnicului legământ, să ne însoțească pe acest drum către Domnul care vine. În ea găsim realizată esența Bisericii în modul cel mai desăvârșit. Biserica vede în Maria, "femeia euharistică" – așa cum a numit-o slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea[253] – propria icoană cea mai reușită și o contemplă ca model de neînlocuit de viață euharistică. Pentru aceasta, în prezența lui "verum Corpus natum de Maria Virgine" pe altar, preotul, în numele adunării liturgice, afirmă cu cuvintele canonului: "Amintim și cinstim înainte de toate pe mărita și pururea Fecioară Maria, mama Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos"[254]. Numele său sfânt este invocat și venerat și în canoanele din tradițiile orientale creștine. La rândul lor, credincioșii "îi recomandă Mariei, maica Bisericii, existența lor și munca lor. Străduindu-se să aibă aceleași sentimente ale Mariei, ajută întreaga comunitate să trăiască în ofrandă vie, plăcută Tatălui"[255]. Ea este tota pulchra, toată frumoasă, deoarece în ea strălucește lumina gloriei lui Dumnezeu. Frumusețea liturgiei cerești, care trebuie să se reflecte și în adunările noastre, are în ea o oglindă fidelă. De la ea trebuie să învățăm să devenim noi înșine persoane euharistice și ecleziale pentru a putea și noi, conform cuvântului sfântului Paul, să ne prezentăm "fără prihană" în fața Domnului, așa cum el ne-a voit încă de la început (cf. Col 1,21; Ef 1,4)[256].
97. Prin mijlocirea Fericitei Fecioare Maria, Duhul Sfânt să aprindă în noi aceeași ardoare pe care au experimentat-o discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-35) și să reînnoiască în viața noastră uimirea euharistică datorită strălucirii și frumuseții care strălucesc în ritul liturgic, semn eficace al însăși frumuseții infinite a misterului sfânt al lui Dumnezeu. Acei discipoli s-au ridicat și s-au întors în grabă la Ierusalim pentru a împărtăși bucuria cu frații și surorile în credință. De fapt, adevărata bucurie este a recunoaște că Domnul rămâne printre noi, însoțitor fidel pe drumul nostru. Euharistia ne face să descoperim că Isus Cristos, mort și înviat, se arată contemporan al nostru în misterul Bisericii, trupul său. Suntem făcuți martori ai acestui mister de iubire. Să ne dorim reciproc să mergem plini de bucurie și de uimire la întâlnirea cu sfânta Euharistie, pentru a experimenta și a vesti altora adevărul cuvântului cu care Isus și-a luat rămas bun de la discipolii săi: "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii" (Mt 28,20).
Roma, la "Sfântul Petru", 22 februarie 2007, sărbătoarea Catedrei Sfântului Petru, al doilea an al pontificatului meu.
Benedict al XVI-lea
Note
[1] Cf. SF. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae III, q. 73, a. 3.
[2] SF. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium tractatus, 26.5: PL 35,1609.
[3] BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat participanților la Adunarea Plenară a Congregației pentru Doctrina Credinței (10 februarie 2006): AAS 98 (2006), 255.
[4] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat membrilor Consiliului Obișnuit al Secretariatului General al Sinodului Episcopilor (1 iunie 2006): L’Osservatore romano, 2 iunie 2006, p. 5.
[5] Cf. Propositio 2.
[6] Mă refer aici la necesitatea unei hermeneutici a continuității și cu referință la o corectă lectură a dezvoltării liturgice după Conciliul al II-lea din Vatican: cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 44-45.
[7] Cf. AAS 97 (2005), 337-352.
[8] Cf. Anul Euharistiei: sugestii și propuneri (15 octombrie 2004): L’Osservatore romano, 15 octombrie 2004, supliment.
[9] Cf. AAS 95 (2003), 433-475. A se aminti și instrucțiunea CONGREGAȚIEI PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Redemptionis sacramentum (25 martie 2004): AAS 96 (2004), 549-601, voită în mod expres de Ioan Paul al II-lea.
[10] Numai pentru a aminti principalele: CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, Doctrina et canones de ss. Missae sacrificio, DS 1738-1759; LEON AL XIII-LEA, Scrisoarea enciclică Mirae caritatis (28 mai 1902): ASS (1903), 115-136; PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mediator Dei (20 noiembrie 1947): AAS 39 (1947), 521-595; PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965), 753-774; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003): AAS 95 (2003), 433-475; CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Instrucțiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967): AAS 59 (1967), 539-573; Instrucțiunea Liturgiam authenticam (28 martie 2001): AAS 93 (2001), 685-726.
[11] Cf. Propositio 1.
[12] Nr. 14: AAS 98 (2006), 229.
[13] Catehismul Bisericii Catolice, 1327.
[14] Propositio 16.
[15] BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie cu ocazia luării în primire a catedrei romane (7 mai 2005): AAS 97 (2005), 752.
[16] Cf. Propositio 4.
[17] De Trinitate, VIII, 8, 12: CCL 50, 287.
[18] Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 12: AAS 98 (2006), 228.
[19] Cf. Propositio 3.
[20] Breviarul roman, Imn la Oficiul lecturilor din solemnitatea Corpus Domini.
[21] Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 13: AAS 98 (2006), 228.
[22] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie pe esplanada din Marienfeld (21 august 2005): AAS 97 (2005), 891-892.
[23] Cf. Propositio 3.
[24] Cf. Liturghierul roman, Rugăciunea euharistică IV.
[25] Cateheze XXIII, 7: PG 33,1114 și urm.
[26] Cf. Despre preoție, VI, 4: PG 48,681.
[27] Ibidem, III, 4: PG 48,642.
[28] Propositio 22.
[29] Cf. Propositio 42: „Această întâlnire euharistică se realizează în Duhul Sfânt care ne transformă și ne sfințește. El trezește în discipol voința hotărâtă de a vesti altora, cu îndrăzneală, ceea ce s-a ascultat și trăit, pentru a-i conduce și pe ei la aceeași întâlnire cu Cristos. În felul acesta, discipolul, trimis de Biserică, se deschide la o misiune fără granițe”.
[30] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3; de exemplu, a se vedea SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze 3,13-19: SC 50,174-177.
[31] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 1: AAS 95 (2003), 433.
[32] Ibidem, 21: AAS 95 (2003), 447.
[33] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 20: AAS 71 (1979), 309-316; Scrisoarea apostolică Dominicae cenae (24 februarie 1980), 4: AAS 72 (1980), 119-121.
[34] Cf. Propositio 5.
[35] SF. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, III, q. 80, a. 4.
[36] Nr. 38: AAS 95 (2003), 458.
[37] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 23.
[38] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoarea despre unele aspecte ale Bisericii înțeleasă ca și comuniune Communionis notio (28 mai 1992), 11: AAS 85 (1993), 844-845.
[39] Propositio 5: „Termenul «catolic» exprimă universalitatea ce provine din unitatea pe care Euharistia, celebrată în fiecare Biserică, o favorizează și o edifică. Bisericile particulare în Biserica Universală au astfel, în Euharistie, misiunea de a face vizibilă propria lor unitate și diversitatea lor. Această legătură de iubire fraternă lasă să transpară comuniunea din Sfânta Treime. Conciliile și sinoadele exprimă în istorie acest aspect fratern al Bisericii”.
[40] Cf. ibidem.
[41] Decretul privind slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis, 5.
[42] Cf. Propositio 14.
[43] Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.
[44] De orat. dom., 23: PL 4,553.
[45] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 48; cf. și ibidem 9.
[46] Cf. Propositio 13.
[47] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 7.
[48] Cf. ibidem, 11; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes, 9.13.
[49] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae cenae (24 februarie 1980): AAS 72 (1980), 124-127; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul privind slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis, 5.
[50] Cf. Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 710.
[51] Cf. Ritualul inițierii creștine a adulților, introducere generală, nr. 34-36.
[52] Cf. Ritualul botezului copiilor, introducere, nr. 18-19.
[53] Cf. Propositio 15.
[54] Cf. Propositio 7; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 36: AAS 95 (2003), 457-458.
[55] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), 18: AAS 77 (1985), 224-228.
[56] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1385.
[57] Să ne gândim aici la Confiteor sau la cuvintele preotului și ale adunării înainte de a se apropia de altar: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt și se va tămădui sufletul meu”. Nu este fără semnificație faptul că liturgia prevede și pentru preot câteva rugăciuni foarte frumoase, încredințate nouă de tradiție, care amintesc de necesitatea de a fi iertați, ca, de exemplu, rugăciunea rostită în șoaptă, înainte de a-i invita pe credincioși la împărtășania sacramentală: „Eliberează-mă prin acest sfânt trup și sânge al tău de toate fărădelegile mele și de toate relele și fă să țin totdeauna poruncile tale și nu lăsa să mă despart vreodată de tine”.
[58] Cf. SF. IOAN DAMASCHINUL, Despre credința dreaptă, IV,9: PG 94,1124C; SF. GRIGORE NAZIANZENUL, Discurs 39,17: PG 36,356A; CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, Doctrina de sacramento paenitentiae, cap. 2: DS 1672.
[59] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11; IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), 30: AAS 77 (1985), 256-257.
[60] Cf. Propositio 7.
[61] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Motu proprio Misericordia Dei (7 aprilie 2002): AAS 94 (2002), 452-459.
[62] Împreună cu părinții sinodali amintesc că acele celebrări penitențiale nesacramentale, menționate în ritualul sacramentului Reconcilierii, pot să fie utile pentru a crește spiritul de convertire și de comuniune în comunitățile creștine, pregătind astfel inimile pentru celebrarea sacramentului: cf. Propositio 7.
[63] Cf. Codul de drept canonic, can. 508.
[64] PAUL AL VI-LEA, Constituția apostolică Indulgentiarum doctrina (1 ianuarie 1967), Normae, nr. 1: AAS 59 (1967), 21.
[65] Ibidem, 9: AAS 59 (1967), 18-19.
[66] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1499-1531.
[67] Ibidem, 1524.
[68] Cf. Propositio 44.
[69] Cf. SINODUL EPISCOPILOR, CEA DE-A II-A ADUNARE GENERALĂ, Document despre preoția ministerială Ultimis temporibus (30 noiembrie 1971): AAS 63 (1971), 898-942.
[70] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 42-69: AAS 84 (1992), 729-778.
[71] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10; CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoarea cu privire la câteva chestiuni referitoare la slujitorul Euharistiei Sacerdotium ministeriale (6 august 1983): AAS 75 (1983), 1001-1009.
[72] Catehismul Bisericii Catolice, 1548.
[73] Ibidem, 1552.
[74] Cf. In Iohannis Evangelium tractatus 123,5: PL 35,1967.
[75] Cf. Propositio 11.
[76] Cf. Decretul privind slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis, 16.
[77] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Scrisoarea enciclică Sacerdotii nostri primordia (1 august 1959): AAS 51 (1959), 545-579; PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Sacerdotalis coelibatus (24 iunie 1967), 657-697; IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 29: AAS 84 (1992), 703-705; BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2006): L’Osservatore romano, 23 decembrie 2006, p. 6.
[78] Cf. Propositio 11.
[79] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul privind formarea preoțească Optatam totius, 6; Codul de drept canonic, can. 241, § 1 și can. 1029; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 342, § 1 și can. 758; IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 11.34.50: AAS 84 (1992), 673-675; 712-714; 746-748; CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Directoriul pentru slujirea și viața preoților Dives Ecclesiae (31 martie 1994), 58: LEV, 1994, p. 56-58; CONGREGAȚIA PENTRU EDUCAȚIA CATOLICĂ, Instrucțiunea cu privire la criteriile de discernământ vocațional referitor la persoanele cu tendințe homosexuale în vederea admiterii lor în seminar și la ordinele sacre (4 noiembrie 2005): AAS 97 (2005), 1007-1013.
[80] Cf. Propositio 12; IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 41: AAS 84 (1992), 726-729.
[81] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 29.
[82] Cf. Propositio 38.
[83] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 57: AAS 74 (1982), 149-150.
[84] Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988), 26: AAS 80 (1988), 1715-1716.
[85] Catehismul Bisericii Catolice, 1617.
[86] Cf. Propositio 8.
[87] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11.
[88] Cf. Propositio 8.
[89] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988): AAS 80 (1988), 1653-1729; CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice despre colaborarea bărbatului și a femeii în Biserică și în lume (31 mai 2004): AAS 96 (2004), 671-687.
[90] Cf. Propositio 9.
[91] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1640.
[92] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 84: AAS 74 (1982), 184-186; CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice cu privire la primirea împărtășaniei sacramentale din partea credincioșilor divorțați recăsătoriți Annus Internationalis Familiae (14 septembrie 1994): AAS 86 (1994), 974-979.
[93] Cf. CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Instrucțiunea cu privire la normele ce trebuie respectate în tribunalele ecleziastice în cauzele matrimoniale Dignitas connubii (25 ianuarie 2005), Citta del Vaticano, 2005.
[94] Cf. Propositio 40.
[95] BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs la Tribunalul „Rota Romana” cu ocazia inaugurării anului judecătoresc (28 ianuarie 2006): AAS 98 (2006), 138.
[96] Cf. Propositio 40.
[97] Cf. ibidem.
[98] Cf. ibidem.
[99] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 48.
[100] Cf. Propositio 3.
[101] Aș vrea să amintesc aici cuvintele pline de speranță și de mângâiere pe care le găsim în Rugăciunea euharistică II: „Adu-ți aminte de frații noștri care au adormit în speranța învierii și de toți cei care au răposat în milostivirea ta și primește-i să se bucure de lumina feței tale”.
[102] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie (8 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 15-16.
[103] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 58.
[104] Cf. Propositio 4.
[105] Relatio post disceptationem, 4: L’Osservatore romano, 14 octombrie 2005, p. 5.
[106] Cf. Sermo 1,7; 11,10; 22,7; 29,76: Sermones dominicales ad fidem codicum nunc denuo editi, Grottaferrata 1977, p. 135, 209 și urm., 292 și urm., 337; BENEDICT AL XVI-LEA, Mesaj adresat mișcărilor ecleziale și noilor comunități (22 mai 2006): AAS 98 (2006), 463.
[107] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.
[108] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei verbum, 2.4.
[109] Cf. Propositio 33.
[110] Sermo 227, 1: PL 38,1099.
[111] SF. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium tractatus 21, 8: PL 35,1568.
[112] Ibidem, 28, 1: PL 35,1622.
[113] Cf. Propositio. Și sfânta Liturghie pe care Biserica o celebrează în timpul săptămânii și la care credincioșii sunt invitați să participe își are forma sa proprie în ziua Domnului, ziua învierii lui Cristos; Propositio 43.
[114] Cf. Propositio 2.
[115] Cf. Propositio 25.
[116] Cf. Propositio 19. Propositio 25 specifică: „O acțiune liturgică autentică exprimă sacralitatea misterului euharistic. Aceasta ar trebui să transpară în cuvintele și în acțiunile preotului celebrant, în timp ce el mijlocește la Dumnezeu Tatăl fie cu credincioșii fie pentru ei”.
[117] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 22; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 41; CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Instrucțiunea Redemptionis sacramentum (25 martie 2004), 19-25: AAS 96 (2004), 555-557.
[118] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică Christus Dominus, 14; Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 41.
[119] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 22.
[120] Cf. ibidem.
[121] Cf. Propositio 25.
[122] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 112-130.
[123] Cf. Propositio 27.
[124] Cf. ibidem.
[125] Pentru tot ce se referă la aceste aspecte trebuie respectat cu fidelitate ceea ce este indicat în Rânduiala generală a Liturghierului roman, 319-351.
[126] Cf. Rânduiala generală a Liturghierului roman, 39-41; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 112-118.
[127] Sermo 34, 1: PL 38,210.
[128] Cf. Propositio 25: „Ca toate exprimările artistice, și cântul trebuie să fie intim armonizat cu liturgia, să participe în mod efectiv la scopul său, adică trebuie să exprime credința, rugăciunea, uimirea, iubirea față de Isus prezent în Euharistie”.
[129] Cf. Propositio 29.
[130] Cf. Propositio 36.
[131] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 116.
[132] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 28; cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 56; SFÂNTA CONGREGAȚIE A RITURILOR, Instrucțiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), 3: AAS 57 (1967), 540-543.
[133] Cf. Propositio 18.
[134] Ibidem.
[135] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 29.
[136] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 13: AAS 91 (1999), 15-16.
[137] SF. IERONIM, Comm. in Is., Prol.: PL 24,17; cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei verbum, 25.
[138] Cf. Propositio 31.
[139] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 29; cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 7.33.52.
[140] Propositio 19.
[141] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 52.
[142] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei verbum, 21.
[143] În acest scop, Sinodul a îndemnat la elaborarea de materiale pastorale, bazate pe Lecționarul trienal, care să ajute la legarea în mod intrinsec proclamarea lecturilor prevăzute cu învățătura credinței: cf. Propositio 19.
[144] Cf. Propositio 20.
[145] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 78.
[146] Cf. ibidem, 78-79.
[147] Cf. Propositio 22.
[148] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 79d.
[149] Ibidem, 79c.
[150] Ținând cont de cutumele antice și venerabile și de dorințele exprimate de părinții sinodali, am cerut dicasteriilor competente să studieze posibilitatea de a plasa ritul păcii în alt moment, de exemplu înainte de prezentarea darurilor la altar. De altfel, această alegere nu ar întârzia să trezească o amintire semnificativă a avertismentului Domnului cu privire la necesara reconciliere prealabilă oricărei oferte aduse lui Dumnezeu (cf. Mt 5,23 și urm.): cf. Propositio 23.
[151] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Instrucțiunea Redemptionis sacramentum (25 martie 2004), 80-96: AAS 96 (2004), 574-577.
[152] Cf. Propositio, 34.
[153] Cf. Propositio, 35.
[154] Cf. Propositio, 24.
[155] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 14-20; 30 și urm.; 48 și urm.; CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Instrucțiunea Redemptionis sacramentum (25 martie 2004), 36-42: AAS 96 (2004), 561-564.
[156] Nr. 48.
[157] Ibidem.
[158] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER și alte dicasterii din Curia Romană, Instrucțiunea despre câteva chestiuni cu privire la colaborarea laicilor în slujirea preoților Ecclesia de mysterio (15 august 1997): AAS 89 (1997), 852-877.
[159] Cf. Propositio 33.
[160] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 92.
[161] Cf. ibidem, 94.
[162] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, 24; Rânduiala generală a Liturghierului roman, 95-111; CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Instrucțiunea Redemptionis sacramentum (25 martie 2004), 43-47: AAS 96 (2004), 564-566; Propositio 33: „Aceste slujiri trebuie să fie introduse conform unui mandat specific și conform exigențelor reale ale comunității care celebrează. Persoanele care primesc aceste servicii liturgice laicale trebuie să fie alese cu grijă, bine pregătite și însoțite cu o formare permanentă. Numirea lor trebuie să fie pentru un timp determinat. Aceste persoane trebuie să fie cunoscute de comunitate și trebuie să primească de la ea și o recunoaștere agreabilă”.
[163] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 37-42.
[164] Cf. Rânduiala generală a Liturghierului roman, 386-399.
[165] AAS 87 (1995), 288-314.
[166] Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Africa (14 septembrie 1995), 55-71: AAS 88 (1996), 34-47; Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in America (22 ianuarie 1999), 16.40.64.70-72: AAS 91 (1999), 752-753; 775-776; 799; 805-809; Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Asia (6 noiembrie 1999), 21 și urm.: AAS 92 (2000), 482-487; Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Oceania (22 noiembrie 2001), 16: AAS 94 (2002), 382-384; Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Europa (28 iunie 2003), 58-60: AAS 95 (2003), 685-686.
[167] Cf. Propositio 26.
[168] Cf. Propositio 35; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 11.
[169] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1388; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 55.
[170] Cf. Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 34: AAS 95 (2003), 456.
[171] Cum sunt, de exemplu, SF. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, III, q. 80, a. 1,2; SF. TEREZA A LUI ISUS, Drum de perfecțiune, cap. 35. Învățătura a fost confirmată cu autoritate de CONCILIUL DIN TRENTO, ses. XIII, c. VIII.
[172] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), 8: AAS 87 (1995), 925-926.
[173] Cf. Propositio 41; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 8.15; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Un unum sint (25 mai 1995), 46: AAS 87 (1995), 948; Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 45-46: AAS 95 (2003), 463-464; Codul de drept canonic, can. 844, §§ 3-4; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 671, §§ 3-4; CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU UNITATEA CREȘTINILOR, Directoire pour l’application des principes et des normes sur l’ocuménisme (25 martie 1993), 125, 129– 131: AAS 85 (1993), 1087, 1088-1089.
[174] Cf. Nr. 1398-1401.
[175] Cf. Nr. 293.
[176] Cf. CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAȚII SOCIALE, Instrucțiunea pastorală despre comunicațiile sociale la al 20-lea aniversar al „Communio et progressio” Aetatis novae (22 februarie 1992): AAS 84 (1992), 447-468.
[177] Cf. Propositio 29.
[178] Cf. Propositio 44.
[179] Cf. Propositio 48.
[180] Această cunoaștere poate să fie efectuată și în anii de formare a candidaților la preoție în seminar prin inițiative corespunzătoare: cf. Propositio 45.
[181] Cf. Propositio 37.
[182] Cf. Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 36 și 54.
[183] Propositio 36.
[184] Cf. ibidem.
[185] Cf. Propositio 32.
[186] Cf. Propositio 14.
[187] Propositio 19.
[188] Cf. Propositio 14.
[189] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie la primele Vespere de Rusalii (3 iunie 2006): AAS 98 (2006).
[190] Cf. Propositio 34.
[191] Ennarationes in Psalmos 98,9: CCL XXXIX, 1385; cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 44-45.
[192] Cf. Propositio 6.
[193] BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 45.
[194] Cf. Propositio 6; CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Îndreptar despre evlavia populară și liturgie (17 decembrie 2001), nr. 164-165, Citta del Vaticano 2002, p. 137-139; SFÂNTA CONGREGAȚIE A RITURILOR, Instrucțiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967): AAS 57 (1967), 539-573.
[195] Cf. Relatio post disceptationem, 11: L’Osservatore romano, 14 octombrie 2005, p. 5.
[196] Cf. Propositio 28.
[197] Cf. Nr. 314.
[198] VII, 10,16: PL 32,742.
[199] BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie pe esplanada din Marienfeld (21 august 2005): AAS 97 (2005), 892; cf. Omilia în vigilia de Rusalii (3 iunie 2006): AAS 98 (2006), 505.
[200] Cf. Relatio post disceptationem, 6, 47: L’Osservatore romano, 14 octombrie 2005, p. 5-6; Propositio 43.
[201] De civitate Dei, X, 6: PL 41,284.
[202] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1368.
[203] Cf. SF. IRINEU, Împotriva ereziilor IV,20,7: PG 7,1037.
[204] Epistola către magnezieni, 9,1: PG 5,670.
[205] Cf. I Apologia 67,1-6; 66: PG 6,430 și urm., 427.430.
[206] Cf. Propositio 30.
[207] Cf. AAS 90 (1998), 713-766.
[208] Propositio 30.
[209] Omilie (19 martie 2006): AAS 98 (2006), 324.
[210] În mod oportun notează în această privință Compendiul doctrinei sociale a Bisericii, 258: „Omului, legat de necesitatea muncii, odihna îi deschide perspectiva unei libertăți mai depline, aceea a sâmbetei veșnice (cf. Evr 4,9-10). Odihna le permite oamenilor să-și amintească și să retrăiască lucrările lui Dumnezeu, de la Creație la Răscumpărare, să se recunoască ei înșiși ca lucrare a sa (cf. Ef 2,10), să aducă mulțumire pentru viața proprie și pentru subzistența proprie în el, care îi este autorul”.
[211] Cf. Propositio 10.
[212] Cf. ibidem.
[213] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat episcopilor din Conferința Episcopală din Canada – Quebec în vizită ad limina apostolorum (11 mai 2006): L’Osservatore romano, 30 martie 2006, p. 4.
[214] Nr. 10: AAS 71 (1979), 414-415.
[215] BENEDICT AL XVI-LEA, Audiența generală din 29 martie 2006: L’Osservatore romano, 30 martie 2006, p. 4.
[216] Propositio 39.
[217] Cf. Relatio post disceptationem, 30: L’Osservatore romano, 14 octombrie 2005, p. 6.
[218] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 39-42.
[219] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 14.16: AAS 81 (1989), 409-413; 416-418.
[220] Cf. Propositio 39.
[221] Cf. ibidem.
[222] Pontificalul roman. Hirotonirea episcopului, a preoților și a diaconilor, Ritualul hirotonirii preotului, nr. 150.
[223] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 19-33; 70-81: AAS 84 (1992), 686-712; 778-800.
[224] Propositio 38.
[225] Propositio 39; cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Vita consecrata (25 martie 1996), 95: AAS 88 (1996), 470-471.
[226] Codul de drept canonic, can. 663, § 1.
[227] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Vita consecrata (25 martie 1996), 34: AAS 88 (1996), 407-408.
[228] Scrisoarea enciclică Veritatis splendor (6 august 1993), 107: AAS 85 (1993), 1216-1217.
[229] BENEDICT AL XVI-LEA, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 14: AAS 98 (2006), 229.
[230] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995): AAS 87 (1995), 401-522; BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Academiei Pontificale pentru Viață (27 februarie 2006): AAS 98 (2006), 264-265.
[231] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Notă doctrinară cu privire la unele chestiuni referitoare la angajarea și comportamentul catolicilor în viața politică (24 noiembrie 2002): AAS 96 (2004), 359-370.
[232] Cf. Propositio 46.
[233] AAS 97 (2005), 711.
[234] Propositio 42.
[235] Cf. Martiriul lui Policarp, XV,1: PG 5,1039.1042.
[236] Sf. IGNAȚIU DIN ANTIOHIA, Către romani, IV,1: PG 5,690.
[237] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 42.
[238] Cf. Propositio 42; CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Declarația despre unicitatea și universalitatea mântuitoare a lui Isus Cristos și a Bisericii Dominus Iesus (6 august 2000), 13-15: AAS 92 (2000), 754-755.
[239] Cf. Propositio 42.
[240] BENEDICT AL XVI-LEA, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 18: AAS 98 (2006), 232.
[241] Ibidem, nr. 14.
[242] Nu fără emoție, în timpul Adunării Sinodale, am ascultat mărturii foarte semnificative cu privire la eficacitatea sacramentului în opera de pacificare. În această privință, în Propositio 49 se afirmă: „Grație celebrărilor euharistice, popoare aflate în conflict au putut să se adune în jurul cuvântului lui Dumnezeu, să asculte vestirea sa profetică a reconcilierii prin intermediul iertării gratuite, să primească harul convertirii care permite împărtășirea din aceeași pâine și din același potir”.
[243] Cf. Propositio 48.
[244] BENEDICT AL XVI-LEA, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 28: AAS 98 (2006), 239.
[245] Propositio 48.
[246] BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun (9 ianuarie 2006): AAS 98 (2006), 127.
[247] Ibidem.
[248] Cf. Propositio 48. Foarte util în această privință se dovedește Compendiul doctrinei sociale a Bisericii.
[249] Cf. Propositio 43.
[250] Cf. Propositio 47.
[251] Cf. Propositio 17.
[252] Martyrium Saturnini, Dativi et aliorum plurimorum, 7,9,10: PL 8,707.709-710.
[253] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 53: AAS 95 (2003), 469.
[254] Rugăciunea euharistică I (Canonul roman).
[255] Propositio 50.
[256] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie (8 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 15.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.07.2007
Publicarea pe acest sit: 13.04.2010
Etichete: Papa B16