Audienţa generală de miercuri

Despre preoție și munus docendi
miercuri, 14 aprilie 2010

Dragi prieteni,

În această perioadă pascală, care ne conduce la Rusalii și care ne îndreaptă spre celebrările de închidere a Anului Preoției, programate pentru zilele de 9,10 și 11 iunie, îmi este drag să dedic câteva reflecții temei Ministerului Preoției, oprindu-mă asupra realității fecunde a configurării preotului după Hristos Capul, în exercitarea celor trei funcții – tria munera – pe care le primește, adică a celor trei funcții de a învăța, a sfinți și a guverna.

Pentru a înțelege ce înseamnă a acționa in persona Christi Capitis – în persoana lui Hristos Capul – din partea preotului, și pentru a înțelege și ce consecințe derivă din sarcina de a-L reprezenta pe Domnul, în mod special în exercitarea acestor trei funcții, trebuie să clarificăm mai întâi ce anume se înțelege prin „reprezentare”. Preotul îl reprezintă pe Hristos. Ce vrea să spună, ce înseamnă a-l „reprezenta” pe cineva? În limbajul comun, vrea să spună – în general – o delegare a unei persoane pentru a fi prezentă în locul alteia, a vorbi și a acționa în locul ei, pentru că cel care este reprezentat este absent de la acțiunea concretă. Ne întrebăm: preotul îl reprezintă pe Domnul în același fel? Răspunsul este nu, pentru că în Biserică Hristos nu este absent niciodată, Biserica este trupul său viu și Capul Bisericii este El, prezent și lucrător în ea. Hristos nu este niciodată absent, dimpotrivă este prezent într-un fel cu totul liber de limitele spațiului și timpului, datorită evenimentului Învierii, pe care îl contemplăm în mod special în acest timp Pascal.

De aceea, preotul care acționează în persona Christi Capitis și reprezentându-l pe Domnul, nu acționează niciodată în numele unui absent, ci în numele Persoanei lui Hristos Înviat, care se face prezent cu acțiunea Sa cu adevărat eficace. Acționează în mod real și realizează ceea ce preotul nu ar putea face: consacrarea vinului și a pâinii pentru ca să fie cu adevărat prezența Domnului, iertarea păcatelor. Domnul face prezentă propria acțiune în persoana care împlinește aceste gesturi. Aceste trei sarcini ale preotului – pe care Tradiția le-a identificat în diferitele cuvinte de misiune ale Domnului: a învăța, a sfinți și a guverna – în diferențierea lor și în unitatea lor profundă, sunt o specificare a acestei reprezentări eficace. Ele sunt în realitate cele trei acțiuni ale lui Hristos Înviat, același care astăzi în Biserică și în lume învață și astfel creează credința, reunește poporul Său, creează prezența adevărului și construiește cu adevărat comuniunea Bisericii universale; și sfințește și conduce.

Cea dintâi sarcină despre care aș dori să vorbesc astăzi este munus docendi, adică aceea de a învăța. Astăzi, în plină urgență educativă, munus docendi a Bisericii, exercitată în mod concret prin intermediul ministerului fiecărui preot, este deosebit de importantă. Trăim într-o mare confuzie referitor la alegerile fundamentale ale vieții noastre și la întrebările asupra ce anume este lumea, de unde vine, unde mergem, ce trebuie să facem pentru a înfăptui binele, cum trebuie să trăim, care sunt valorile cu adevărat pertinente. În ceea ce privește toate acestea există multe filozofii contradictorii, care se nasc și dispar, creând o confuzie referitor la deciziile fundamentale, la cum să trăim, pentru că nu mai știm, în general, de ce și pentru ce anume suntem făcuți și unde mergem. În acest context se împlinește cuvântul Domnului, care a avut milă de mulțime pentru că erau ca oile fără păstor (cf. Mc. 6,34). Domnul a făcut această constatare când a văzut mii de persoane care îl urmau în deșert pentru că, în diversitatea curentelor din acele timpuri, nu știau care era adevăratul sens al Scripturii, ce anume spunea Dumnezeu. Domnul, împins de compasiune, a interpretat cuvântul lui Dumnezeu, El însuși fiind cuvântul lui Dumnezeu, și le-a dat astfel o orientare.

Aceasta este funcția in persona Christi a preotului: a face prezentă, în confuzie și în dezorientarea vremurilor noastre, lumina cuvântului lui Dumnezeu, lumina care este Hristos însuși în această lume a noastră. Deci preotul nu învață propriile idei, o filozofie pe care el însuși a inventat-o, a găsit-o sau care îi place; preotul nu vorbește despre sine, nu vorbește pentru sine, pentru a-și crea eventual admiratori sau un partid propriu; nu spune lucruri proprii, proprii invenții, ci, în confuzia tuturor filozofiilor, preotul învață în numele lui Hristos prezent, propune adevărul care este Hristos însuși, cuvântul său, felul său de a trăi și de a merge înainte. Pentru preot este valabil ceea ce a spus Hristos despre El însuși: „Învățătura Mea nu este a Mea” (Io. 7,16); Hristos nu se propune deci pe Sine însuși, ci, ca Fiu, este vocea, cuvântul Tatălui. Și preotul trebuie întotdeauna să spună și să acționeze așa: „învățătura mea nu este a mea, nu propovăduiesc ideile mele sau ceea ce îmi place, ci sunt gura și inima lui Hristos și fac prezentă această unică și comună doctrină, care a creat Biserica universală și care creează viața veșnică”.

Acest fapt, respectiv că preotul nu inventează, nu creează și nu proclamă idei proprii deoarece doctrina pe care o anunță nu este a sa, ci a lui Hristos, nu înseamnă, pe de altă parte, că el este neutru, aproape ca un purtător de cuvânt care citește un text pe care poate nu și-l însușește. Și în acest caz este valabil modelul lui Hristos, care a spus: Eu nu sunt de la Mine și nu trăiesc pentru Mine, ci vin de la Tatăl și trăiesc pentru Tatăl. De aceea, în această profundă identificare, doctrina lui Hristos este aceea a Tatălui și El însuși este una cu Tatăl. Preotul care vestește cuvântul lui Hristos, credința Bisericii și nu propriile idei, trebuie să spună și el: eu nu trăiesc de la mine și pentru mine, ci trăiesc cu Hristos și de la Hristos și de aceea ceea ce Hristos a spus devine cuvântul meu chiar dacă nu este al meu. Viața preotului trebuie să se identifice cu Hristos și, în acest fel, cuvântul care nu este propriu devine, totuși, un cuvânt în mod profund personal. Sfântul Augustin, pe această temă, vorbind despre preoți, a spus: „Și noi ce suntem? Miniștri (ai lui Hristos), slujitorii lui; pentru că ceea ce vă dăm vouă nu este lucrul nostru, ci îl scoatem din cămara sa. Și și noi trăim din el, pentru că suntem slujitori ca și voi” (Discorso 229/E, 4).

Învățătura pe care preotul este chemat să o ofere, adevărurile de credință, trebuie să fie interiorizate și trăite într-un intens itinerar spiritual personal, astfel ca preotul să intre cu adevărat într-o profundă și interioară comuniune cu Hristos însuși. Preotul crede, primește și caută să trăiască, înainte de toate ca propriu, ceea ce Domnul a învățat și Biserica a transmis, în acel parcurs de identificare cu propriul minister despre care Sfântul Ioan Maria Vianney este un martor exemplar (cf. Scrisoarea de deschidere a Anului Preoției). „Uniți în aceeași iubire”, afirmă încă o dată Sfântul Augustin, „suntem cu toții ascultători ai celui care este pentru noi în cer unicul Învățător” (Enarr. in Ps. 131,1.7). Vocea preotului, drept consecință, nu rareori ar putea părea „vocea unuia care strigă în deșert” (Mc. 1,3), dar tocmai în aceasta constă forța sa profetică: în a nu fi niciodată omologat, nici omologabil, la vreo cultură oarecare sau la mentalitatea dominantă, ci în a arăta unica noutate capabilă să înfăptuiască o autentică și profundă reînnoire a omului, respectiv că Hristos este Cel Viu, este Dumnezeu cel aproape, Dumnezeul care lucrează în și pentru viața lumii și ne dăruiește adevărul, felul de a trăi.

În pregătirea atentă a predicării festive, fără a o exclude pe cea ferială, în efortul nostru de formare catehetică, în școli, în instituțiile academice și, în mod special, prin intermediul acelei cărți scrise care este însăși viața sa, preotul este întotdeauna „docent”, învață. Dar nu cu prezumția celui care impune propriile adevăruri, ci dimpotrivă cu smerita și bucuroasa certitudine a celui care a întâlnit Adevărul, a fost cuprins și transformat, și de aceea nu poate să nu îl vestească. Preoția, într-adevăr, nimeni nu poate să și-o aleagă de la sine putere, nu este un mod de a ajunge la o siguranță în viață, pentru a câștiga o poziție socială: nimeni nu poate să și-o dea singur, nici nu poate să o caute de la sine. Preoția este răspunsul la chemarea Domnului, la voința Sa, pentru a deveni vestitori nu ai unui adevăr personal, ci al adevărului Său.

Iubiți confrați preoți, poporul creștin cere să asculte din învățăturile noastre doctrina eclezială genuină, prin intermediul căreia să poată să reînnoiască întâlnirea cu Hristos care dăruiește bucuria, pacea, mântuirea. Sfânta Scriptură, scrierile Părinților și ale Doctorilor Bisericii, Catechismul Bisericii Catolice constituie, în acest sens, puncte de referință obligatorii în exercitarea munus docendi, atât de esențial pentru convertire, pentru drumul de credință și pentru mântuirea oamenilor. „Hirotonirea preoțească înseamnă: a fi scufundați […] în Adevăr” (Predica la Liturghia Crismei, 9 aprilie 2009), acel Adevăr care nu este pur și simplu un concept sau o adunare de idei de transmis și asimilat, ci care este Persoana lui Hristos, cu care, pentru care și în care să trăim și astfel, în mod necesar, se naște și actualitatea și înțelegerea vestirii. Numai această conștientizare a Adevărului făcut Persoană în Întruparea Fiului justifică mandatul misionar: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Mc. 16,15). Numai dacă Adevărul este destinat tuturor făpturilor, nu este o impunere a ceva, ci o deschidere a inimii către acel pentru care a fost creat.

Iubiți frați și surori, Domnul a încredințat preoților o mare sarcină: aceea de a fi vestitorii Cuvântului Său, ai Adevărului care mântuiește; a fi vocea Sa în lume pentru a duce ceea ce este de folos adevăratului bine al sufletelor și autenticului drum de credință (cf. 1Cor. 6,12). Sfântul Ioan Maria Vianney să fie exemplu pentru toți preoții. A fost un om de o mare înțelepciune și de o eroică forță în a rezista presiunilor culturale și sociale ale timpului său pentru a conduce sufletele la Dumnezeu: simplitatea, fidelitatea și promptitudinea erau caracteristicile esențiale ale predicării, transparenței credinței și sfințeniei sale. Poporul creștin era edificat și, așa cum se întâmplă pentru marii maeștri din orice timp, recunoștea în el lumina Adevărului. Recunoștea, în definitiv, ceea ce ar trebui să se recunoască întotdeauna într-un preot: vocea Bunului Păstor.