Predica pr. Cantalamessa din Vinerea Sfântă

Predica pr. Raniero Cantalamessa
predicatorul Casei Pontificale
din Vinerea Sfântă
vineri, 19 aprilie 2019

Disprețuit și refuzat de oameni

„Disprețuit și refuzat de oameni,
om al durerii, cunoscător al suferinței,
de care îți ascunzi fața.
Era disprețuit și noi nu l-am luat în seamă” (Is 53,3).

Sunt cuvintele profetice ale lui Isaia cu care a început liturgia cuvântului de astăzi. Relatarea pătimirii care a urmat a dat un nume și un chip acestui misterios om al durerii, disprețuit și refuzat de oameni: numele și chipul lui Isus din Nazaret. Astăzi vrem să-l contemplăm pe Cel Răstignit tocmai în acest rol: ca prototipul și reprezentantul tuturor celor refuzați, celor dezmoșteniți și celor „rebutați” de pe pământ, cei în fața cărora se întoarce fața în altă parte pentru a nu vedea.

Isus n-a început acum, în pătimire, să fie așa. În toată viața sa El a făcut parte dintre ei. S-a născut într-un staul deoarece pentru ai săi „nu era loc la han” (Lc 2,7). Prezentându-l la templu părinții oferă „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”, oferta stabilită de lege pentru cei săraci care nu-și puteau permite să ofere un miel (cf. Lev 12,8). Un adevărat certificat de sărăcie în Israelul de atunci. În timpul vieții sale publice, nu are unde să-și rezeme capul (Mt 8,20): este unul fără locuință.

Și ajungem la pătimire. În relatarea ei există un moment asupra căruia nu ne oprim adesea, dar care este încărcată de semnificație: Isus în pretoriul lui Pilat (cf. Mc 15,16-20). Soldații au observat, în spațiul adiacent, un tufiș de spini; au luat un mănunchi și i l-au îndesat pe cap; pe umerii încă sângerânzi datorită biciuirii i-au pus o mantie de batjocură; are mâinile legate cu o funie aspră; într-o mână i-au pus o trestie, simbol ridicol al regalității sale. Este prototipul persoanelor încătușate, singure, în voia soldaților și a zbirilor care-și revarsă asupra săracilor victime furia și cruzimea pe care le-au acumulat în viață. Torturat!

„Ecce homo!”, Iată omul!, exclamă Pilat, prezentându-l imediat după aceea poporului (In 19,5). Cuvânt care, după Cristos, poate să fie spus despre ceata fără de sfârșit de bărbați și femei demoralizați, reduși la obiecte, privați de orice demnitate umană. „Dacă acesta este un om”: scriitorul Primo Levi a intitulat astfel relatarea vieții sale în lagărul de exterminare din Auschwitz. Pe cruce, Isus din Nazaret devine emblema acestei întregi umanități „umilite și ofensate”. Ne-ar veni să exclamăm: „Respinși, refuzați, proscriși de pe tot pământul: omul cel mai mare din toată istoria a fost unul dintre voi! Oricărui popor, rasă sau religie ați aparține, voi aveți dreptul de a-l reclama ca al vostru”.

***

Un scriitor și teolog afroamerican pe care Martin Luther King îl considera învățător și inspirator al luptei nonviolente pentru drepturile civile, a scris o carte intitulată „Jesus and the Disinherited”, Isus și dezmoșteniții. În ea, el arată ce a reprezentat figura lui Isus pentru sclavii din Sud, al căror descendent direct era. În privarea de orice drept și în josnicia cea mai totală, cuvintele Evangheliei pe care slujitorul de cult negru le repeta, în unica reuniune permisă lor, le redau sclavilor simțul demnității lor de fii ai lui Dumnezeu.

În acest climat s-au născut majoritatea cântecelor negro-spiritual care și astăzi emoționează lumea. În momentul licitației publice ei au trăit sfâșierea de a vedea soțiile separate adesea de soți și părinții de copii, vânduți la stăpâni diferiți. Este ușor de intuit cu ce spirit cântau ei sub soare sau în interiorul barăcilor lor: „Nobody knows the trouble I have seen. Nobody knows, but Jesus”: Nimeni nu știe durerea pe care am simțit-o; nimeni, în afară de Isus.

***

Aceasta nu este unica semnificație a pătimirii și morții lui Cristos și nici cea mai importantă. Semnificația cea mai profundă nu este cea socială, ci cea spirituală. Acea moarte a răscumpărat lumea de păcat, a dus iubirea lui Dumnezeu în punctul cel mai îndepărtat și cel mai întunecat în care omenirea ajunsese în fuga sa de El, adică în moarte. Nu este, spuneam, sensul cel mai important al crucii, ci este cel pe care toți, credincioși sau necredincioși, pot să-l recunoască și să-l primească.

Toți, repet, nu numai cei care cred. Dacă prin faptul întrupării sale Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și s-a unit cu întreaga omenire, prin modul în care a avut loc întruparea sa El s-a făcut unul dintre cei săraci și cei refuzați, a împărtășit cauza lor. S-a îngrijit să ne asigure asta El însuși, când a afirmat solemn: „Ceea ce ați făcut celui înfometat, celui gol, celui încarcerat, celui exilat, mie mi-ați făcut; ceea ce nu le-ați făcut lor mie nu mi-ați făcut” (cf. Mt 25,31-46).

Dar nu putem să ne oprim aici. Dacă Isus n-ar avea decât asta de spus celor dezmoșteniți din lume, n-ar fi decât unul în plus printre ei, un exemplu de demnitate în nenorocire și nimic mai mult. Ba chiar ar fi o dovadă ulterioară în dreptul lui Dumnezeu care permite toate acestea. Este cunoscută reacția indignată a lui Ivan, fratele rebel din Frații Karamazov de Dostoievski , când fratele pios mai mic Alioșa i-l numește pe Isus: „Ah, este vorba despre «Unicul fără păcat» și despre sângele său, nu-i așa? Nu, nu uitasem de El: și mă minunez, ba chiar, în timp ce se discuta, cum de ai întârziat așa de mult pentru a mi-l aminti, de vreme ce în mod obișnuit, în discuții, toți cei din partea voastră îl pun înainte pe El mai înainte de orice alt lucru”.

De fapt, Evanghelia nu se oprește aici; spune și un alt lucru, spune că răstignitul a înviat! În El a avut loc o răsturnare totală a părților: învinsul a devenit învingătorul, judecatul a devenit judecătorul, „piatra aruncată de constructori a devenit piatră din capul unghiului” (cf. Fap 4,11). Ultimul cuvânt n-a fost, și nu va fi niciodată, al nedreptății și al asupririi. Isus n-a redat numai o demnitate celor dezmoșteniți din lume; le-a dat lor o speranță!

În primele trei secole ale Bisericii celebrarea Paștelui nu era distribuită ca acum în mai multe zile: Vinerea Sfântă, Sâmbăta Sfântă și Duminica de Paște. Totul era concentrat într-o singură zi. La veghea pascală se comemora atât moartea cât și învierea. Mai precis: nu se comemora nici moartea nici învierea ca fapte distincte și separate; se comemora mai degrabă trecerea lui Cristos de la una la cealaltă, de la moarte la viață. Cuvântul „paște” (pesach) înseamnă trecere: trecerea poporului ebraic de la sclavie la libertate, trecerea lui Cristos din această lume la Tatăl (cf. In 13,1) și trecerea celor care cred în El de la păcat la har.

Este sărbătoarea răsturnării făcute de Dumnezeu și realizate în Cristos; este începutul și promisiune unicei răsturnări complet drepte și ireversibile în destinele omenirii. Săraci, excluși, apartenenți la diferitele forme de sclavie încă în desfășurare în societatea noastră: Paștele este sărbătoarea voastră!

***

Crucea conține un mesaj și pentru cei care stau pe malul celălalt: pentru cei puternici, cei tari, cei care se simt liniștiți în rolul lor de „învingători”. Și este un mesaj, ca întotdeauna, de iubire și de mântuire, nu de ură sau de răzbunare. Le amintește că la sfârșit ei sunt legați cu același destin al tuturor; că slabi și puternici, neajutorați și tirani, toți sunt supuși aceleiași legi și acelorași limite umane. Moartea, ca sabia lui Damocles, atârnă deasupra capului fiecăruia, agățată de un păr de cal. Avertizează cu privire la răul cel mai rău pentru om care este iluzia atotputerniciei. Nu trebuie mers prea mult înapoi în timp, este suficient să ne gândim la istoria recentă pentru a ne da seama cât de frecvent este acest pericol și cât de mult duce persoane și popoare la catastrofă.

Scriptura are cuvinte de înțelepciune veșnică adresate dominatorilor de pe scena acestei lumi:

„Ascultați, așadar, regilor…
cei puternici vor fi pedepsiți strașnic” (Înț 6,1.6).
„Omul, cât timp este în cinste, nu înțelege,
se aseamănă cu animalele care pier” (Ps 49,21).

„Ce-i folosește omului dacă a câștigat lumea întreagă, dar se pierde sau se ruinează pe sine” (Lc 9,25).

Biserica a primit mandatul Fondatorului său să fie de partea săracilor și a celor slabi, să fie glasul celui care nu are glas și, mulțumire fie lui Dumnezeu, este ceea ce face, mai ales în păstorul său suprem.

A doua misiune istorică pe care religiile trebuie s-o asume astăzi, împreună, în afară de aceea de a promova pacea, este să nu rămână în tăcere în fața spectacolului care este sub ochii tuturor. Puțini privilegiați posedă bani pe care n-ar putea să-i consume, chiar dacă ar trăi timp de secole și secole, și mase uriașe de săraci care nu au o bucată de pâine și o sorbitură de apă să le dea copiilor lor. Nicio religie nu poate să rămână indiferentă, pentru că Dumnezeu din toate religiile nu este indiferent în fața la toate acestea.

***

Să ne întoarcem la profeția lui Isaia de la care am pornit. Ea începe cu descrierea umilirii Slujitorului lui Dumnezeu, dar se încheie cu descrierea preamăririi sale finale. Dumnezeu este cel care vorbește:

„Din truda sufletului său va vedea […]
De aceea, îi voi face parte cu cei mari;
și cu cei puternici va împărți prada,
pentru că și-a dat sufletul la moarte
și a fost numărat împreună cu cei nelegiuiți.
Dar el purta păcatul multora
și mijlocea pentru cei nelegiuiți”.

Peste două zile, cu vestea învierii lui Cristos, liturgia va da un nume și un chip și acestui triumfător. Să veghem și să medităm în așteptare.

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.04.2019
Publicarea pe acest sit: 19.04.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns