Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la liturgia celebrată pe Stadionul Național din Washington, SUA
joi, 17 aprilie 2008
Dragi frați și surori în Cristos,
„Pacea să fie cu voi!” (Ioan 20,19). Cu aceste prime cuvinte ale lui Cristos Înviat către discipolii săi vă salut pe voi toți în bucuria acestei perioade pascale. Înainte de orice îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru binecuvântarea faptului de a fi în mijlocul vostru. Îi sunt în mod special recunoscător Arhiepiscopului Wuerl pentru cuvintele sale amabile de bun venit.
Liturghia noastră de astăzi aduce Biserica din Statele Unite înapoi la rădăcinile ei de lângă Maryland și aniversează bicentenarul primului capitol ai remarcabilei ei creșteri, adică împărțirea făcută de predecesorul meu, Papa Pius al VII-lea, a Diecezei inițiale de Baltimore cu înființarea Diecezelor de Boston, Bardstown (acum Louisville), New York și Philadelphia. După două sute de ani, Biserica din America poate pe bună dreptate elogia realizările generațiilor trecute, care au adus grupuri imigrante atât de diferite la un loc, în unitatea credinței catolice și într-un angajament comun pentru răspândirea Evangheliei. În același timp, conștientă de bogăția diversității ei, comunitatea catolică dina ceastă țară a ajuns să aprecieze mai deplin importanța fiecărei persoane și fiecărui grup, aducând fiecare propriul său dar întregului. Biserica din Statele Unite este acum chemată să privească spre viitor, solid înrădăcinată în credința transmisă ei de generațiile trecute și gata să facă față la noi provocări – provocări ce nu sunt mai puțin solicitante decât cei dinaintea voastră – cu speranța născută din iubirea lui Dumnezeu, revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt (cf. Romani 5,5).
În exercițiul slujirii mele de Succesor al lui Petru am venit în America să vă întăresc pe voi, dragi frați și surori, în credința Apostolilor (cf Luca 22,32). Am venit să proclam din nou, după cum Sfântul Petru a proclamat în ziua Rusaliilor, că Isus Cristos este Domn și Mesia, înviat din moarte, stând la dreapta Tatălui în slavă, fiind Judecător al celor vii și al celor morți (cf Fapte 2,14). Am venit să repet urgenta chemare a Apostolilor la convertire pentru iertarea păcatelor și pentru a implora de la Domnul o nouă revărsare a Duhului Sfânt asupra Bisericii în această țară. Cum am auzit de-a lungul acestui timp pascal, Biserica s-a născut din darul pocăinței și al credinței în Domnul Înviat – daruri oferite de Duhul Sfânt. În orice epocă, ea este împinsă de același Duh să ducă oamenilor de orice rasă, limbă și popor (cf Fapte 5,9) Vestea cea Bună a împăcării noastre cu Dumnezeu în Cristos.
Lecturile Liturghiei de astăzi ne invită să vedem creșterea Bisericii din America asemenea unui capitol din marea istorie a expansiunii Bisericii de după coborârea Duhului Sfânt la Rusalii. În respectivele lecturi vedem legătura inseparabilă dintre Domnul Înviat, darul iertării păcatelor de la Duhul Sfânt și misterul Bisericii. Cristos a înființat Biserica Sa pe temelia Apostolilor (cf. Apocalips 21,14), ca o comunitate vizibilă, organizată, care este în același timp o comuniune spirituală, un trup mistic învăluit de multiplele daruri ale Duhului, și un sacrament al mântuirii omenirii (cf. Lumen Gentium, nr. 8). În orice timp și orice loc, Biserica este chemată să crească în unitate prin convertirea constantă la Cristos, a cărei operă mântuitoare este proclamată de Succesorii Apostolilor și celebrată în sacramente. Această unitate, la rândul ei, dă naștere unui elan misionar neîncetat, Duhul îndemnându-i pe credincioși să proclame „lucrările mărețe ale lui Dumnezeu” și să îi invite pe toți oamenii să intre în comuniune cu cei mântuiți de sângele lui Cristos și care au primit viața nouă în Duhul Său.
Mă rog de aceea ca această aniversare semnificativă în viața Bisericii din Statele Unite și prezența Succesorului lui Petru în mijlocul vostru să fie pentru toți catolicii o ocazie de a reafirma unitatea lor în credința apostolică, pentru a oferi contemporanilor o mărturie convingătoare despre speranței care îi inspiră (cf 1 Petru 3,15) și pentru a fi reînnoiți în elanul misionar pentru răspândirea Împărăției lui Dumnezeu.
Lumea are nevoie de această mărturie! Cine poate nega că momentul prezent constituie o cotitură nu numai pentru Biserica din America ci și pentru societate în ansamblul ei? Este un timp plin de făgăduință, pentru că vedem familia umană apropiindu-se în diferite moduri și devenind tot mai interdependentă. În același timp, cu toate acestea, vedem semne evidente ale unei prăbușiri îngrijorătoare a însăși fundamentelor societății: semne de alienare, ură și polarizare în mulți dintre contemporanii noștri; violență crescândă; slăbirea simțului moral; relații sociale căzute în vulgaritate; și o uitare tot mai mare de Cristos și de Dumnezeu. Biserica, de asemenea, vede semnele unei imense promisiuni în atâtea parohii solide și în mișcări vii, în entuziasmul pentru credință dovedit de atâția tineri, în numărul celor care anual îmbrățișează credința catolică și în interesul tot mai mare pentru rugăciune și cateheză. În același timp, ea percepe în mod adesea dureros, prezența dezbinării și a polarizării în interiorul ei, și descoperă cu uimire că atâția botezați, în loc să acționeze ca un ferment spiritual în lume, sunt dispuși să îmbrățișeze atitudini contrare adevărului Evangheliei.
„Doamne, trimite Duhul tău și înnoiește fața pământului!” (cf Psalmul 104,30). Cuvintele psalmului responsorial de astăzi sunt o rugăciune care se înalță din inima Bisericii în orice timp și loc. Ele ne amintesc de faptul că Duhul Sfânt s-a revărsat ca primul rod al noii creații, „noi ceruri și noi pământuri” (cf. 2Petru 3,13; Apocalips 21,1), în care paca lui Dumnezeu va domni și în care familia umană va fi reconciliată în dreptate și iubire. L-am auzit pe Sfântul Paul spunându-ne că toată creația „geamătă” chiar și acum în așteptarea acelei libertăți adevărate care este darul lui Dumnezeu pentru copiii Săi (Romani 8,21-22), o libertate care ne permite să trăim în conformitate cu voința Sa. Să ne rugăm astăzi cu fervoare pentru ca Biserica din America să fie înnoită în acest Duh și sprijinită în misiunea ei de a vesti Evanghelia unei lumi care dorește o libertate adevărată (cf Ioan 8,32), o fericire autentică și împlinirea celor mai profunde aspirații!
Doresc acum să adresez cuvinte speciale de recunoștință și încurajare tuturor acelora care și-au asumat promovarea Conciliului Vatican II, atât de frecvent reiterată de Papa Ioan Paul al II-lea, și își dedică viețile lor noii evanghelizări. Le mulțumesc fraților mei Episcopi, preoți și diaconi, călugări și călugărițe, părinți, învățători și cateheți. Fidelitatea și curajul cu care Biserica din această țară va răspunde provocărilor unei culturi tot mai secularizate și materialiste va depinde în mare parte de fidelitatea voastră personală în a transmite tezaurul credinței noastre catolice. Tinerii au nevoie să fie ajutați să discearnă calea care conduce la adevărata libertate: calea unei imitări sincere și generoase a lui Cristos, calea angajării la dreptate și pace. S-au făcut multe progrese în dezvoltarea de programe solide pentru cateheză, dar mult mai mult rămâne încă de făcut pentru a forma inimile și mințile tinerilor înspre cunoașterea și iubirea Domnului. Provocările care vin spre noi cer o formare amplă și sănătoasă în adevărurile credinței. Dar cer și cultivarea unui mod de a gândi, a unei „culturi” intelectuale care să fie cu adevărat catolică, încrezătoare în armonia profundă dintre credință și rațiune, și pregătită să ducă bogăția viziunii credinței în contact cu problematicile urgente care privesc viitorul societății americane.
Dragi prieteni, vizita mea în Statele Unite vrea să fie o mărturie despre „Cristos, speranța noastră”. Americanii au fost întotdeauna un popor al speranței: înaintașii voștri au venit în această Țară așteptând să găsească o nouă libertate și noi oportunități, în timp ce vastitatea teritoriului inexplorat le inspira speranța că vor fi capabili să înceapă complet de la capăt, creând o nouă națiune pe temelii noi. Desigur, această așteptare nu a fost trăită de toți locuitorii acestor țări; este de ajuns să ne gândim la nedreptățile suferite de populațiile native americane și de cei care au fost aduși cu forța ca sclavi din Africa. Și totuși speranța, speranța în viitor, face parte în mod aparte din caracterul american. Și virtutea creștină a speranței – speranță revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, speranță care purifică și îndreaptă în mod supranatural aspirațiile, orientându-le spre Domnul și planul Său de mântuire – această speranță a caracterizat și continuă să caracterizeze și viața comunității catolice în această țară.
În contextul acestei speranțe, născute din iubirea și fidelitatea lui Dumnezeu, iau act de durerea pe care a trăit-o Biserica din America în urma abuzului sexual în dauna minorilor. Nu pot descrie în cuvinte durerea și daunele provocate de acest abuz. Este important ca celor care au de suferit să le fie acordată o atenție pastorală plină de iubire. Nu pot să descriu în cuvinte nici daunele provocate în interiorul comunității Bisericii. S-au făcut deja mari eforturi pentru a înfrunta onest și drept această tragică situație și pentru a asigura ca toți copiii – pe care Domnul nostru îi iubește atât de mult (cf Marcu 10, 14) și care sunt tezaurul nostru cel mai mare – să poată crește într-un mediu sigur. Aceste eforturi pentru ocrotirea copiilor trebuie să continue. Ieri am vorbit cu Episcopii voștri despre acest lucru. Astăzi vă încurajez pe fiecare dintre voi să facă ce vă stă în putință pentru a promova vindecarea și reconcilierea, și să îi ajutați pe cei care au fost răniți. În plus vă cer să îi iubiți pe preoții voștri și să îi întăriți în munca lor excelentă pe care o depun. Și mai ales rugați-vă pentru ca Duhul Sfânt să reverse darurile sale asupra Bisericii, daruri care conduc la convertire, iertare și creștere în sfințenie
Sfântul Paul vorbește, după cum am ascultat în a doua lectură, de un fel de rugăciune care se naște din adâncurile inimilor noastre, în „suspine” (Romani 8.26) insuflate de Duhul Sfânt. Este o rugăciune care tânjește, în mijlocul încercărilor, după împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu. Este o rugăciune de speranță solidă, dar și una a rezistenței răbdătoare, adesea însoțită de suferință pentru adevăr. Prin această rugăciune noi luăm parte la misterul slăbiciunii și suferinței lui Cristos, încrezându-ne ferm în victoria Crucii Sale. Cu o astfel de rugăciune fie ca Biserica din America să îmbrățișeze și mai deplin calea convertirii și fidelității față de cerințele Evangheliei. Și fie ca toți catolicii să experimenteze mângâierea speranței și darurile bucurie și tăriei de la Duhul Sfânt.
În Evanghelia de astăzi, Domnul Înviat împarte darurile Duhului Sfânt asupra Apostolilor și le acordă autoritatea de a ierta păcatele. Prin puterea harului lui Cristos, încredințată unor miniștri umani cu slăbiciuni, Biserica este în mod constant născută și fiecare dintre noi primim speranța unui nou început. Să ne încredem în puterea Duhului de a inspira convertirea, de a vindeca orice rană, de a depăși orice diviziune și de a inspira o viață și o libertate nouă. Cât de mult avem nevoie de aceste daruri! Și cât de la îndemână sunt ele, în special în Sacramentul Spovezii! Puterea eliberatoare a acestui sacrament, în care confesiunea noastră onestă se întâlnește cu cuvântul milostiv de iertare și pace al lui Dumnezeu, trebuie redescoperită și reasumată de fiecare catolic. Într-o mare măsură, înnoirea Bisericii din America și din lumea întreagă depinde de înnoirea practicii spovezii și de creșterea în sfințenie pe care acest sacrament o inspiră și o împlinește.
„În speranță am fost mântuiți!” (Romani 8,24). În contextul în care Biserica din Statele Unite dă mulțumită pentru binecuvântările ultimelor două sute de ani, vă invit pe voi, pe familiile voastre, și pe parohiile și comunitățile religioase, să vă încredeți puterii harului pentru a crea un viitor promițător pentru poporul lui Dumnezeu din această țară. Vă cer, în numele Domnului Isus, să lăsați deoparte toate motivele de diviziune și să lucrați cu bucurie pentru a pregăti drumul pentru El, în fidelitate față de cuvântul Său și în constantă convertire după voința Sa. Înainte de toate vă îndemn să continuați să fiți plămada speranței evanghelice în societatea americană, străduindu-vă să aduceți lumina și adevărul Evangheliei în sarcina construirii unei lumi mai drepte și mai libere pentru generațiile ce vor veni.
Cei care au speranță trebuie să trăiască diferit viața (cf. Spe Salvi, nr. 2)! Prin rugăciunile voastre, prin mărturia credinței voastre, prin rodnicia carității voastre, fie ca voi să indicați calea spre vastul orizont al speranței pe care Dumnezeu chiar și acum îl deschide Bisericii Sale și de fapt întregii omeniri: viziunea unei lumi reconciliate și înnoite în Cristos Isus, Domnul nostru. Lui să îi fie toată cinstea și mărire, acum și pururea. Amin!