Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Vigilia Pascală
sâmbătă, 11 aprilie 2020
«După ce a trecut sâmbăta» (Mt 28,1) femeile au mers la mormânt. Cu aceste cuvinte a început Evanghelia din această Vigilie sfântă – cu ziua de sâmbătă. Este ziua Triduum-ului pascal pe care o trecem cel mai ușor cu vederea, cuprinși de așteptarea nerăbdătoare de a trece de la crucea din ziua de vineri la cântarea aleluia de duminică. În acest an, însă, suntem mai conștienți ca oricând de sâmbăta sfântă, ziua marii tăceri. Ne putem regăsi în sentimentele femeilor din acea zi. Ca și în cazul nostru, li se citea în priviri drama suferinței, a unei tragedii neașteptate care s-a produs prea repede. Văzuseră moartea și aveau moartea în inimă. Durerea era însoțită de teamă: aveau să sfârșească la fel ca Învățătorul lor? Și apoi temerile legate de viitor, care trebuia regândit. Amintirile fuseseră afectate, speranța sufocată. Pentru ele era ceasul cel mai întunecat, așa cum e acum pentru noi.
Dar în acea situație, femeile nu se lasă paralizate de teamă. Nu cedează în fața forțelor obscure ale lamentării și remușcării, nu se închid în pesimism, nu fug de realitate. Împlinesc un gest simplu și extraordinar: pregătesc, în casele lor, miresme pentru trupul lui Isus. Nu renunță la iubire: în întunericul inimii aprind flacăra milostivirii. Maica Domnului, sâmbătă, în ziua din săptămână care mai apoi îi va fi dedicată ei, se roagă și speră. În provocarea durerii, se încrede în Domnul. Aceste femei, fără să știe, pregătesc în întunericul acelei zile de sâmbătă «zorii primei zile a săptămânii», ziua care avea să schimbe istoria. Isus, ca o sămânță căzută în pământ, făcea să răsară în lume o nouă viață; iar femeile, cu rugăciune și iubire, ajutau la înmugurirea speranței. Câte persoane, în zilele triste pe care le trăim, au făcut și fac asemenea femeilor, semănând sâmburi de speranță! Prin gesturi mici de îngrijire, de afecțiune, de rugăciune.
În zori femeile merg la mormânt. Acolo îngerul le spune: «Voi nu vă temeți. Nu este aici, a înviat» (vv. 5-6). În fața mormântului aud cuvinte ale vieții… Iar apoi îl întâlnesc pe Isus, autorul speranței, care le confirmă vestea și le spune: «Nu vă temeți» (v. 10). Nu vă fie teamă, nu vă temeți: iată mesajul de speranță. Este un mesaj pentru noi, astăzi. Sunt cuvintele pe care Dumnezeu ni le repetă în noaptea pe care o traversăm.
În această noapte dobândim un drept fundamental, care nu ne va fi luat: dreptul la speranță. Este o speranță nouă, vie, care vine de la Dumnezeu. Nu este un simplu optimism, nu este o palmă pe umăr sau o încurajare de moment. Este un dar al Cerului, pe care nu ni-l puteam procura singuri. Totul va fi bine, spunem cu curaj în aceste săptămâni, agățându-ne de frumusețea umanității noastre și făcând să izvorască din inimă cuvinte de încurajare. Dar, cu trecerea zilelor și cu sporirea fricii, chiar și speranța cea mai îndrăzneață se poate evapora. Speranța lui Isus este diferită. Sădește în inimi certitudinea că Dumnezeu știe să schimbe totul în bine, chiar și din mormânt el face să iasă viață.
Mormântul este locul din care cine intră nu mai iese. Dar Isus a ieșit pentru noi, a înviat pentru noi, pentru a aduce viață acolo unde era moarte, pentru a începe o poveste de viață nouă acolo unde fusese pusă o piatră deasupra. El, care a dat la o parte piatra de la intrarea în mormânt, poate îndepărta bolovanii care ne blochează inima. De aceea, nu cădem în resemnare, nu punem o piatră peste speranță. Putem și trebuie să sperăm, pentru că Dumnezeu este fidel. Nu ne-a lăsat singuri, ne-a vizitat: a venit în fiecare circumstanță a vieții noastre, în durere, în teamă, în moarte. Lumina lui a luminat întunericul mormântului: astăzi vrea să ajungă până în ungherele cele mai întunecate ale vieții. Soră, frate, chiar dacă în inima ta ai înmormântat speranța, nu te resemna: Dumnezeu este mai mare. Întunericul și moartea nu au ultimul cuvânt. Curaj, cu Dumnezeu nimic nu e pierdut!
Curaj: este un cuvânt care în Evanghelii este rostit mereu de către Isus. O singură dată este rostit de alții, pentru a spune unui nevoiaș: «Curaj! Ridică-te, [Isus] te cheamă!» (Mc 10,49). El, Cel Înviat este cel care ne ridică pe noi cei aflați în nevoi. Dacă ești slab și fragil în drumul tău, de cazi, nu te teme, Dumnezeu îți întinde mâna și îți spune: „Curaj!”. Dar tu ai putea să spui, asemenea Pr. Abbondio: «Curajul, nu ni-l putem da» (I Promessi Sposi, XXV). Nu ni-l putem da, dar îl putem primi, ca un dar. E de ajuns să ne deschidem inima în rugăciune, să ridicăm puțin piatra așezată la intrarea în inima noastră pentru a lăsa să pătrundă în ea lumina lui Isus. E de ajuns să-l invităm: „Vino, Isuse, în temerile mele și spune-mi și mie: Curaj!”. Împreună cu Tine, Doamne, vom fi încercați, dar nu deznădăjduiți. Și, orice tristețe ar sălășlui în noi, vom simți că trebuie să sperăm, pentru că împreună cu Tine crucea duce la înviere, pentru că Tu ești cu noi în întunericul tenebrelor noastre: ești certitudine în nesiguranțele noastre, Cuvânt în tăcerile noastre, și nimic nu ne va mai putea răpi iubirea ta față de noi.
Iată mesajul pascal, vestea de speranță. Ea conține o a doua parte, trimiterea. «Mergeți și dați de știre fraților mei să meargă în Galileea» (Mt 28,10), spune Isus. «Merge înaintea voastră în Galileea» (v. 7), spune îngerul. Domnul ne precedă. E frumos să știm că merge înaintea noastră, că a trecut prin viața noastră și prin moartea noastră pentru a ne preceda în Galileea, adică în locul care pentru El și pentru discopolii săi amintea viața de toate zilele, familia, munca. Isus dorește să ducem acolo speranța, în viața de toate zilele. Dar Galileea pentru discipoli era și un loc al amintirilor, mai ales al primei chemări. Întoarcerea în Galileea înseamnă amintirea faptului că au fost iubiți și chemați de Dumnezeu. Avem nevoie să pornim din nou la drum, amintindu-ne că ne naștem și renaștem dintr-o chemare iubitoare gratuită. Acesta este punctul de unde trebuie să repornim mereu, mai ales în timpuri de criză, de încercare.
Dar e mai mult de atât. Galileea era regiunea cea mai îndepărtată de locul în care se aflau, de Ierusalim. Și nu numai din punct de vedere geografic: Galileea era locul cel mai îndepărtat de sacralitatea Cetății sfinte. Era o zonă populată de oameni care practicau diferite culte: era «Galilea neamurilor » (Mt 4,15). Isus îi invită acolo, le cere să o ia de la capăt de acolo. Ce ne spune acest lucru? Că mesajul de speranță nu trebuie limitat la spațiile noastre sacre, ci trebuie transmis tuturor. Pentru că toți au nevoie să fie încurajați și, dacă nu o facem noi, care am trăit personal experiența «Cuvântului vieții» (1 In 1,1), cine o va face? Ce frumos e să fim creștini care mângâie, care poartă poverile altora, care încurajează: vestitori ai vieții în timp de moarte! În fiecare Galilee, în fiecare regiune a acelei omeniri căreia îi aparținem și care ne aparține, pentru că suntem toți frați și surori, să ducem imnul vieții! Să reducem la tăcere strigătele morții, gata cu războaiele! Să înceteze producția și comerțul cu armament, pentru că avem nevoie de pâine și nu de arme. Să înceteze avorturile, care ucid vieți nevinovate. Să se deschidă inimile celor care au, pentru a umple mâinile goale ale celor care sunt lipsiți de cele necesare.
Femeile, în final, «au cuprins picioarele» lui Isus (Mt 28,9), acele picioare care pentru a veni în întâmpinarea noastră au străbătut un drum lung, până la a intra și a ieși din mormânt. Au îmbrățișat picioarele care au strivit moartea și au deschis drumul speranței. Noi, pelerini în căutare de speranță, astăzi ne strângem în jurul Tău, Isuse Înviat. Întoarcem spatele morții și ne deschidem inimile către Tine, care ești Viață.