Predica Papei la Vigilia Pascală

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Vigilia Pascală
sâmbătă, 30 aprilie 2019

1. Femeile aduc arome la mormânt, dar se tem că drumul este inutil, pentru că o piatră mare este pusă la intrarea în mormânt. Drumul acelor femei este și drumul nostru; se aseamănă cu drumul mântuirii, pe care l-am reparcurs în această seară. Pe el pare că totul se întrerupe brusc într-o piatră: frumusețea creației în drama păcatului; eliberarea din sclavie în infidelitatea față de Alianță; promisiunile profeților în indiferența tristă a poporului. Tot așa și în istoria Bisericii și în istoria fiecăruia dintre noi: pare că pașii făcuți nu ajung niciodată la țintă. Astfel se poate strecura ideea că frustrarea speranței este legea întunecată a vieții.

Însă astăzi descoperim că drumul nostru nu este zadarnic, că nu se blochează în fața unei pietre de mormânt. O frază zguduie femeile și schimbă istoria: „De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți?” (Lc 24,5); de ce credeți că totul este inutil, că nimeni nu poate da la o parte pietrele voastre? De ce cedați în fața resemnării sau a eșecului? Paștele, frați și surori, este sărbătoarea înlăturării pietrelor. Dumnezeu înlătură pietrele cele mai dure, de care se lovesc speranțe și așteptări: moartea, păcatul, frica, mondenitatea. Istoria umană nu se termină în fața unei pietre de mormânt, pentru că descoperă astăzi „piatra vie” (cf. 1Pt 2,4): Isus înviat. Noi ca Biserică suntem întemeiați pe El și, chiar și atunci când ne descurajăm, când suntem tentați să judecăm totul pe baza insucceselor noastre, El vine să facă noi lucrurile, să răstoarne dezamăgirile noastre. În această seară fiecare este chemat să regăsească în Cel Viu pe cel care înlătură din inimă pietrele cele mai grele. Să ne întrebăm înainte de toate: care este piatra mea de înlăturat, cum se numește această piatră?

Adesea cea care împiedică speranța este piatra descurajării. Când își face spațiu ideea că totul merge rău și că pentru ceea ce foarte nu există niciodată sfârșit, resemnați ajungem să credem că moartea este mai tare decât viața și devenim cinici și batjocoritori, purtători ai descurajării nesănătoase. Piatră peste piatră construim înăuntrul nostru un monument insatisfacției, mormântul speranței. Plângându-ne de viață, facem viața dependente de plângeri și bolnavă spiritual. Astfel se strecoară un soi de psihologie a mormântului: fiecare lucru se termină acolo, fără speranță de a ieși vie de acolo. Însă iată întrebarea biciuitoare de Paști: De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți?Domnul nu locuiește în resemnare. A înviat, nu este acolo; nu-l căuta acolo unde nu-l vei găsi niciodată: nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii (cf. Mt 22,32). Nu îngropa speranța!

Există o a doua piatră care adesea sigilează inima: piatra păcatului. Păcatul seduce, promite lucruri ușoare și prompte, bunăstare și succes, dar după aceea lasă înăuntru singurătate și moarte. Păcatul înseamnă a căuta viața printre cei morți, sensul vieții în lucrurile care trec. De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți? De ce nu te decizi să lași acel păcat care, ca piatra la deschizătura inimii, împiedică lumina divină să intre? De ce înaintea razelor strălucitoare ale banului, carierei, orgoliului și plăcerii nu-l pui pe Isus, lumina adevărată (cf. In 1,9)? De ce nu le spui vanităților lumești că nu trăiești pentru ele, ci pentru Stăpânul vieții?

2. Să ne întoarcem la femeile care merg la mormântul lui Isus. În fața pietrei înlăturate, rămân șocate; văzându-i pe îngeri rămân, spune Evanghelia, „cuprinse de spaimă” și cu „fața plecată spre pământ” (Lc 24,5). Nu au curajul să-și ridice privirea. Și de câte ori ni se întâmplă și nouă: preferăm să rămânem ghemuiți în limitele noastre, să ne cuibărim în fricile noastre. Este straniu: dar de ce facem asta? Adesea pentru că în închidere și în tristețe noi suntem protagoniștii, pentru că este mai ușor să rămânem singuri în camerele întunecate ale inimii decât să ne deschidem Domnului. Și totuși numai El ridică. O poetă a scris: „Nu cunoaștem niciodată înălțimea noastră, până când nu suntem chemați să ne ridicăm” (E. Dickinson, We never know how high we are). Domnul ne cheamă să ne ridicăm, să înviem la Cuvântul său, să privim în sus și să credem că suntem făcuți pentru cer, nu pentru pământ; pentru înălțimile vieții, nu pentru josniciile morții: de ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți?

Dumnezeu ne cere să privim viața așa cum o privește El, care vede mereu în fiecare dintre noi un nucleu nesuprimabil de frumusețe. În păcat, vede fii de ridicat; în moarte, frați de înviat; în dezolare, inimi de mângâiat. Așadar, nu te teme: Domnul iubește această viață a ta, și atunci când îți este frică s-o privești și s-o iei în mână. La Paște îți arată cât de mult o iubește: până acolo încât o străbate în întregime, încât simte angoasa, abandonarea, moartea și iadul pentru a ieși de acolo victorios și a-ți spune: „Nu ești singur, ai încredere în mine!”. Isus este specialist în a transforma morțile noastre în viață, plângerile noastre în dans (cf. Ps 30,12): cu El putem face și noi Paștele, adică trecerea: trecere de la închidere la comuniune, de la dezolare la mângâiere, de la frică la încredere. Să nu rămânem ca să privim spre pământ înfricoșați, să privim la Isus înviat: privirea sa ne insuflă speranță, pentru că ne spune că suntem mereu iubiți și că în pofida a tot ceea ce putem să facem rău iubirea sa nu se schimbă. Aceasta este certitudinea nenegociabilă a vieții: iubirea sa nu se schimbă. Să ne întrebăm: în viață unde privesc? Contemplu ambiente de mormânt sau îl caut pe Cel Viu?

3. De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți? Femeile ascultă chemarea îngerilor, care adaugă: „Amintiți-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea” (Lc 24,6). Acele femei uitaseră speranța pentru că nu-și aminteau cuvintele lui Isus, chemarea care a avut loc în Galileea. Pierzând amintirea vie a lui Isus, rămân ca să privească mormântul. Credința are nevoie de a merge din nou în Galileea, de a reînsufleți prima iubire cu Isus, chemarea sa: de a ne aminti de el, adică, literalmente (ricordare), de a ne întoarce cu inima la El. A ne întoarce la o iubire vie cu Domnul este esențial, altminteri avem o credință de muzeu, nu credința pascală. Însă Isus nu este un personaj din trecut, este o Persoană vie astăzi; nu se cunoaște din cărțile de istorie, se întâlnește în viață. Să ne amintim astăzi momentul în care Isus ne-a chemat, în care a învins întunericul nostru, rezistențe, păcate, de modul în care ne-a atins inima cu Cuvântul său.

Frați și surori, să ne întoarcem la Galileea.

Femeile, amintindu-și de Isus, părăsesc mormântul. Paștele ne învață că omul care crede se oprește puțin la cimitir, pentru că este chemat să meargă în întâmpinarea Celui Viu. Să ne întrebăm: în viața mea, încotro merg? Uneori ne îndreptăm mereu și numai spre problemele noastre, care nu lipsesc niciodată, și mergem la Domnul numai pentru ca să ne ajute. Dar atunci ne orientează nevoile noastre, nu Isus. Și este întotdeauna o căutare a Celui Viu printre cei morți. Apoi, de câte ori, după ce l-am întâlnit pe Domnul, ne întoarcem printre cei morți, străbătându-ne în noi ca să săpăm regrete, remușcări, răni și insatisfacții, fără a-l lăsa pe Cel Înviat să ne transforme. Iubiți frați și surori, să dăm Celui Viu locul central în viață. Să cerem harul de a nu ne lăsa transportați de curent, de mareea problemelor; să nu ne lovim de pietrele păcatului și de stâncile descurajării și fricii. Să-l căutăm pe El, să ne lăsăm căutați de El, să-l căutăm pe El în toate și înainte de toate. Și cu El vom învia.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.04.2019
Publicarea pe acest sit: 21.04.2019
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.