Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Vigilia Pascală
sâmbătă, 3 aprilie 2010
Iubiți frați și surori,
O veche legendă iudaică luată din cartea apocrifă „Viața lui Adam și Eva” relatează că Adam, la ultima lui boală, l-ar fi trimis pe fiul lui, Set, împreună cu Eva, în regiunea Paradisului, să ia uleiul milostivirii, pentru a fi uns cu acesta și astfel să fie vindecat. După toată rugăciunea și plânsul celor doi în căutarea pomului vieții, a apărut Arhanghelul Mihail pentru a le spune că nu vor obține uleiul pomului milostivirii și că Adam avea să moară. Ulterior, cititorii creștini au adăugat la acest mesaj al Arhanghelului un cuvânt de consolare. Arhanghelul ar fi spus că după 5.500 de ani avea să vină iubitorul Rege Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și avea să îi ungă cu uleiul milostivirii Sale pe toți cei care vor crede în El. „Uleiul milostivirii din veșnicie în veșnicie va fi dat celor care vor trebui să renască din apă și din Duhul Sfânt. Atunci Fiul lui Dumnezeu, bogat în iubire, Cristos, va coborî în adâncurile pământului și îl va conduce pe tatăl tău în Paradis, la pomul milostivirii”.
În această legendă devine vizibil tot chinul omului în fața destinului de boală, durere și moarte care ne-a fost impus. Devine evidentă rezistența pe care omul o opune morții: undeva – au gândit în mod repetat oamenii – va trebui să existe planta medicinală împotriva morții. Mai devreme sau mai târziu va trebui să fie posibil să se găsească medicamentul nu numai împotriva acestei sau acelei boli, ci împotriva adevăratei fatalități – împotriva morții. Deci ar trebui să existe medicamentul nemuririi. Și astăzi oamenii sunt în căutarea acestei substanțe curative. Și știința medicală actuală caută, chiar dacă nu tocmai să excludă moartea, să elimine totuși cel mai mare număr posibil al cauzelor sale, să o amâne tot mai mult; să procure o viață tot mai bună și mai lungă. Dar să mai reflectăm un moment: cum ar fi într-adevăr dacă s-ar reuși nu neapărat să se excludă total moartea, ci să fie amânată în mod nedefinit, să se ajungă la o vârstă de multe sute de ani? Ar fi acesta un lucru bun?
Omenirea ar îmbătrâni în măsură extraordinară, pentru tineret nu ar mai fi loc. S-ar stinge capacitatea inovării și o viață interminabilă nu ar fi un paradis, ci mai degrabă o condamnare. Adevăratul leac împotriva morții ar trebui să fie diferit. Nu ar trebui să aducă pur și simplu o prelungire nedefinită a acestei vieți actuale. Ar trebui să transforme viața noastră dinăuntru. Ar trebui să creeze în noi o viață nouă, cu adevărat capabilă de veșnicie: ar trebui să ne transforme în așa fel încât nu să pună capăt morții, ci doar de la ea să înceapă în plinătate. Ceea ce este nou și emoționant din mesajul creștin, din Evanghelia lui Isus Cristos, era și încă mai este acest lucru care ne este spus: da, acest leac împotriva morții, acest adevărat medicament al nemuririi există. A fost găsit. Este accesibil. În Botez acest medicament ne este dăruit. O viață nouă începe în noi, o viață nouă care se maturizează în credință și nu este ștearsă de moartea vieții vechi, ci numai atunci este dusă pe deplin la lumină”.
La aceasta unii, poate mulți, vor răspunde: desigur, mesajul îl aud, însă îmi lipsește credința. Și chiar cel care vrea să creadă va întreba: dar chiar așa este? Cum trebuie să ne-o imaginăm? Cum se desfășoară această transformare a vieții vechi, astfel încât să se formeze în ea viața nouă care nu cunoaște moartea? Încă o dată o veche scriere iudaică ne poate ajuta să avem o idee despre acel proces misterios care începe în noi prin Botez. Acolo se povestește că strămoșul Enoh a fost răpit până la tronul lui Dumnezeu. Dar el s-a înspăimântat în fața puterilor îngerești glorioase și, în slăbiciunea lui umană, nu a putut să contemple Fața lui Dumnezeu. „Atunci Dumnezeu i-a spus lui Mihail – așa continuă cartea lui Enoh – ‘Ia-l pe Enoh și dă-i jos hainele pământești. Unge-l cu ulei suav și îmbracă-l cu haine de glorie!’. Și Mihail mi-a luat hainele, m-a uns cu ulei suav și acest ulei era mai mult decât o lumină radioasă… Strălucirea lui era asemenea razelor soarelui. Când m-am privit, iată că eram ca una din ființele glorioase” (Ph. Rech., Inbild des Kosmos, II 524).
Tocmai acest lucru – faptul de a fi îmbrăcați cu noua haină a lui Dumnezeu – are loc la Botez; așa ne spune credința creștină. Desigur, această schimbare a hainelor este un parcurs care durează toată viața. Ceea ce are loc la Botez este începutul unui proces care cuprinde toată viața noastră – ne face capabili de veșnicie, astfel încât în haina de lumină a lui Isus Cristos putem să apărem în fața lui Dumnezeu și să trăim cu El pentru totdeauna. În ritualul Botezului există două elemente în care acest eveniment se exprimă și devine vizibil și ca exigență pentru viața noastră ulterioară. Există înainte de toate ritul renunțării și al promisiunilor. În Biserica antică, cel care urma să fie botezat se îndrepta spre apus, simbol al întunericului, al apusului soarelui, al morții și deci al stăpânirii păcatului. Cel care urma să fie botezat se îndrepta în direcția aceea și rostea un triplu „nu”: diavolului, trufiei sale și păcatului.
Cu straniul cuvânt „trufie”, adică etalarea diavolului, se indica strălucirea străvechiului cult al zeilor și a teatrului antic, în care se găsea plăcere la vederea unor persoane vii sfâșiate de bestii feroce. Astfel aceasta era refuzarea unui tip de cultură care îl înlănțuia pe om în adorarea puterii, în lumea lăcomiei, în minciună, în cruzime. Era un act de eliberare de impunerea unei forme de viață care se oferea ca plăcere și, totuși, împingea către distrugerea a ceea ce este mai bun în om. Această renunțare – cu o procedură mai puțin dramatică – constituie și astăzi o parte esențială a Botezului. În el dăm jos „hainele vechi” cu care nu mai putem sta în fața lui Dumnezeu. Mai bine spus: începem să le dăm jos. De fapt, această renunțare este o promisiune în care îi dăm mâna lui Cristos, pentru ca El să ne conducă și să ne îmbrace. „Hainele” pe care le dăm jos, promisiunea pe care o rostim, devin evidente atunci când citim, în capitolul al cincilea din Scrisoarea către Galateni, ce anume numește Paul „faptele trupului” – termen care înseamnă mai precis hainele vechi care trebuie date jos. Paul le desemnează astfel: „desfrânarea, necurăția, libertinajul, idolatria, vrăjitoria, dușmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambițiile, discordiile, dezbinările, invidiile, bețiile, orgiile și cele asemănătoare acestora” (Galateni 5,19 ș.u.). Acestea sunt hainele pe care le dăm jos; sunt hainele morții.
Apoi cel care urma să fie botezat, în Biserica antică, se îndrepta spre răsărit – simbol al luminii, simbol al noului soare al istoriei, nou soare care răsare, simbol al lui Cristos. Cel care urma să fie botezat determina noua direcție a vieții sale: credința în Dumnezeul trinitar căruia el i se încredințează. Astfel însuși Dumnezeu ne îmbracă în haina de lumină, în haina vieții. Paul numește aceste „haine” noi „rod al Duhului” și le descrie cu următoarele cuvinte: „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, cumpătarea” (Galateni 5,22).
În Biserica antică, cel care urma să fie botezat era după aceea dezbrăcat cu adevărat de hainele sale. El cobora în baptisteriu și era cufundat de trei ori – un simbol al morții care exprimă toată radicalitatea acestei despuieri și a acestei schimbări a hainelor. Această viață, care oricum este destinată morții, cel care urma să fie botezat o încredința morții, împreună cu Cristos, și de către El se lăsa tras în sus în viața nouă care îl transformă pentru veșnicie. Apoi, ieșind din apele baptismale, neofiții erau îmbrăcați cu haina albă, haina de lumină a lui Dumnezeu, și primeau candela aprinsă ca semn al vieții noi în lumina pe care însuși Dumnezeu o aprinsese în ei. Știau aceasta: obținuseră medicamentul nemuririi, care acum, în momentul primirii Sfintei Împărtășanii, lua formă pe deplin. În ea primim Trupul Domnului înviat și suntem noi înșine atrași în acest Trup, astfel încât suntem deja păziți în Cel care a învins moartea și ne duce prin moarte. În decursul secolelor, simbolurile au devenit mai puține, însă evenimentul esențial al Botezului a rămas totuși același. El nu este numai o baie, cu atât mai puțin o primire ceva mai complicată într-o asociație nouă. Este moarte și înviere, renaștere la viața nouă.
Da, leacul împotriva morții există. Cristos este pomul vieții făcut din nou accesibil. Dacă stăm lângă el, atunci vom fi în viață. Pentru aceasta vom cânta în această noapte a învierii, din toată inima, Aleluia, cântarea bucuriei care nu are nevoie de cuvinte. Pentru aceasta Paul poate să le spună filipenilor: „Bucurați-vă mereu în Domnul, iarăși vă spun, bucurați-vă” (Filipeni 4,4). Bucuria nu se poate porunci. Poate doar să fie dăruită. Domnul înviat ne dă bucuria: viața adevărată. Noi suntem de acum pentru totdeauna păziți în iubirea Celui căruia i-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ (cf. Matei 28,18). Astfel cerem, fiind siguri că suntem ascultați, cu rugăciunea asupra darurilor pe care Biserica o înalță în această noapte: Primește, Doamne, rugăciunile poporului tău împreună ofrandele pentru jertfă, pentru ca ceea ce a început cu misterele pascale să ne folosească, prin lucrarea ta, ca leac pentru veșnicie. Amin.