Predica rostită de Papa Benedict al XVI-lea
la Vesperele celebrate în Catedrala din München
duminică, 10 septembrie 2006
Dragi copii de la Prima Împărtășanie!
Dragi părinți și învățători!
Lectura pe care tocmai am ascultat-o este din ultima carte a Noului Testament, din Apocalips. Vizionarul este ajutat să își ridice privirea în sus, spre ceruri, și mai departe, spre viitor. Făcând astfel, el ne vorbește despre pământ, despre prezent, despre viețile noastre. De fapt de-a lungul vieților noastre suntem cu toții într-o călătorie, înaintând spre viitor. Natural, dorim să găsim drumul cel bun: să găsim viața adevărată, și nu o fundătură sau un deșert. Nu dorim ca la sfârșit să spunem: am luat-o pe un drum greșit, viața mea este un eșec, a mers prost. Dorim să găsim bucurie în viață; dorim, cu cuvintele lui Isus, „să avem viață din plin”.
Dar să îl ascultăm pe vizionarul din Apocalips. Ce ne spune el? El vorbește despre o lume reconciliată. Despre o lume în care oamenii „din toate națiunile, triburile, popoarele și limbile” (7,9) s-au reunit în bucurie. Cum se poate așa ceva? Ce drum trebuie să urmăm pentru a ajunge acolo? Mai întâi și cel mai important: acești oameni trăiesc cu Dumnezeu; Dumnezeu însuși îi „adăpostește în cortul Său” (cf. 7,15), după cum spune lectura. Ce înseamnă „cortul lui Dumnezeu”? Unde se găsește acesta? Cum ajungem acolo? Vizionarul pare a face aluzie la primul capitol al Evangheliei după Ioan, unde citim: „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (1,14). Dumnezeu nu este departe de noi, El nu este undeva departe în univers, undeva unde nimeni dintre noi nu poate ajunge vreodată. El și-a așezat cortul între noi: în Isus El a devenit unul dintre noi, cu trup și sânge asemenea nouă. Acesta este „cortul” Lui. Iar la momentul Înălțării, El nu a mers undeva departe de noi. Cortul Său, El însuși cu Trupul Său, rămâne printre noi și este unul dintre noi. Îl putem chema pe nume și putem vorbi ușor cu El. El ne ascultă și, dacă suntem atenți, și noi îl putem auzi cum ne vorbește.
Permiteți-mi să repet: În Isus este Dumnezeu cel care își așează cortul în mijlocul nostru. Dar repet și întrebarea: Unde se întâmplă aceasta? Lectura ne dă două răspunsuri la această întrebare. Spune că oamenii reconciliați „și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului” (7,14). Pentru noi aceste cuvinte sună foarte straniu. În limbajul său criptat, vizionarul vorbește despre Botez. Cuvintele sale despre „sângele Mielului” fac aluzie la iubirea lui Isus, pe care El a continuat să o arate până la moartea Sa violentă. Această iubire, atât divină cât și umană, este baia în care El ne scufundă la Botez – baia cu care El ne spală, ne curăță pentru ca să fim așa cum se cuvine pentru Dumnezeu, capabili să trăim în compania Sa. Actul Botezului este însă doar începutul. Mergând cu Isus, în credință și în viața noastră în uniune cu El, iubirea Lui ne atinge, ne purifică și ne luminează. Pentru lumea antică, albul era culoarea luminii. Hainele albe înseamnă că în credință noi devenim lumină, ne separăm de întuneric, de falsitate și de toate relele, devenind un popor al luminii, adecvat lui Dumnezeu. Hainele baptismală, asemenea hăinuțelor voastre pentru Prima Împărtășanie, urmăresc să ne amintească și să ne spună: trăind împreună cu Isus și cu comunitatea credincioșilor, Biserica, tu ai devenit o persoană a luminii, o persoană a adevărului și bunătății – o persoană care radiază splendoarea bunătății, bunătatea lui însuși Dumnezeu.
Al doilea răspuns la întrebarea „Unde îl găsim pe Isus?” este dat de asemenea de vizionar în limbaj criptat. El ne spune că Mielul conduce multitudinea de oameni din fiecare cultură și națiune la izvoarele apei vii. Fără apă nu există viață. Oamenii care trăiesc aproape de deșert știu aceasta bine, astfel că izvoarele de apă devin pentru ei un simbol prin excelență al vieții. Mielul, adică Isus, îi conduce pe oameni la izvoarele vieții. Printre aceste izvoare ale vieții se numără Sfânta Scriptură, în care Dumnezeu ne vorbește și ne învață cum să trăim corect. Adevăratul izvor este Isus însuși, în care Dumnezeu ni se dă pe sine. Face aceasta înainte de toate în Preasfânta Împărtășanie, unde noi putem să spunem așa, să bem direct din izvorul vieții: El vine la noi și se face una cu fiecare dintre noi. Putem vedea cât de adevărat este acest lucru: prin Euharistie, Sacramentul Împărtășaniei, se formează o comunitate care depășește toate granițele și îmbrățișează toate limbile – Biserica Universală, în care Dumnezeu ne vorbește și prin care trăiește între noi. Astfel trebuie să primim Sfânta Împărtășanie: văzând-o ca o întâlnire cu Isus, o întâlnire cu Dumnezeu însuși, cu Cel care ne conduce la izvoarele adevăratei vieți.
Dragi părinți! Vă cer să îi ajutați pe copiii voștri să crească în credință; vă cer să îi însoțiți pe drumul lor spre Sfânta Împărtășanie, pe drumul lor spre Isus și cu Isus. Vă rog, mergeți cu copiii voștri la Biserică și luați parte la Celebrările Euharistice duminicale! Veți vedea că nu este timp pierdut; mai degrabă este însuși lucrul care ține familia voastră cu adevărat unită. Duminica devine mai frumoasă, întreaga săptămână devine mai frumoasă, atunci când ați mers duminică la Liturghie împreună. Vă mai rog, rugați-vă împreună și acasă: la momentele de masă și înainte de culcare. Rugăciunea nu doar ne aduce mai aproape de Dumnezeu ci și mai aproape unul de altul. Este un izvor puternic de pace și de bucurie. Familia devine mai fericită și are o respirație mai largă atunci când Dumnezeu este prezent în sânul ei și când apropierea Lui este trăită în rugăciune.
Dragi cateheți și învățători! Vă rog din inimă să țineți vie în școli căutarea lui Dumnezeu, a acelui Dumnezeu care în Isus Cristos s-a făcut pe sine vizibil nouă tuturor. Știu că în lumea noastră pluralistă nu este un lucru ușor să vorbești în școală pe tema credinței. Dar este deja suficient de greu pentru copiii și tinerii noștri să învețe doar cunoștințe și deprinderi tehnice, și nu criterii care dau cunoștințelor și abilităților lor direcție și sens. Încurajați-vă elevii nu doar să pună întrebări despre anumite lucruri, ci și să întrebe „de ce?” și „cum?” legat de viața noastră. Ajutați-i să își dea seama că toate răspunsurile care nu conduc în final la Dumnezeu sunt insuficiente.
Dragi preoți și toți cei care asistați în parohii! Vă îndemn să faceți tot ce este posibil pentru a transforma parohia într-o „comunitate spirituală” pentru oameni – într-o mare familie unde noi experimentăm de asemenea familia și mai mare a Bisericii Universale, și unde învățăm prin liturgie, cateheze și toate evenimentele vieții parohiei să mergem împreună pe drumul adevăratei vieți.
Aceste trei locuri de educație – familia, școala și parohia – merg mână în mână, ajutându-ne să găsim calea care conduce spre izvoarele vieții, spre „viața din plin”. Amin!