Predica Papei la Vesperele celebrate în Fatima

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Vesperele celebrate împreună cu preoți și călugări
biserica Preasfintei Treimi, Fatima, 12 mai 2010

Iubiți frați și surori,

„Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie […] ca să primim înfierea” (Gal 4,4.5). Împlinirea timpului a sosit când Cel Veșnic a intrat năvalnic în timp; prin lucrarea și harul Duhului Sfânt, Fiul Celui Preaînalt a fost zămislit și s-a făcut om în sânul unei femei: Fecioara Mamă, tip și model sublim al Bisericii credincioase. Ea nu încetează să nască noi fii în Fiul, pe care Tatăl l-a voit ca primul născut dintre mulți frați. Fiecare dintre noi este chemat să fie, cu Maria și ca Maria, un semn umil și simplu al Bisericii care încontinuu se oferă ca mireasă în mâinile Domnului ei.

Vouă tuturor, care v-ați dăruit viața lui Cristos, doresc, în această seară, să vă exprim aprecierea și recunoștința eclezială. Mulțumesc pentru mărturia voastră adesea tăcută și deloc ușoară; mulțumesc pentru fidelitatea voastră față de Evanghelie și față de Biserică. În Isus prezent în Euharistie, îi îmbrățișez pe frații mei întru preoție și pe diaconi, pe consacrate și pe consacrați, pe seminariști și pe membrii mișcărilor și ai noilor comunități ecleziale prezenți aici. Fie ca Domnul să răsplătească, așa cum numai El știe și poate să o facă, pe cei care au făcut posibil să fim împreună aici lângă Isus Euharistie, îndeosebi Comisia Episcopală pentru Vocații și Slujiri, împreună cu președintele său, Mons. Antonio Santos, căruia îi mulțumesc pentru cuvintele pline de afecțiune colegială și fraternă rostite la începutul Vesperelor. În acest ideal „cenacol” de credință, care este Fatima, Fecioara Maria ne arată calea pentru dăruirea noastră curată și sfântă în mâinile Tatălui.

Permiteți-mi să vă deschid inima pentru a vă spune că preocuparea principală a oricărui creștin, în special a persoanei consacrate și a slujitorului altarului, trebuie să fie fidelitatea, lealitatea față de propria vocație, ca discipol care vrea să îl urmeze pe Domnul. Fidelitatea în timp este numele iubirii; al unei iubiri coerente, adevărate și profunde față de Cristos Preotul. „Dacă Botezul este o adevărată intrare în sfințenia lui Dumnezeu prin inserarea în Cristos și prin locuirea Duhului său, ar fi un nonsens să ne mulțumim cu o viață mediocră, trăită conform unei etici minimaliste și unei religiozități superficiale” (Papa Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 31). În acest An al Preoției care se îndreaptă spre sfârșit, să coboare asupra voastră a tuturor un har îmbelșugat ca să trăiți bucuria consacrării și să mărturisiți fidelitatea sacerdotală întemeiată pe fidelitatea lui Cristos. Aceasta presupune desigur o adevărată intimitate cu Cristos în rugăciune, pentru că experiența puternică și intensă a iubirii Domnului va trebui să îi facă pe preoți și pe cei consacrați să corespundă într-un mod exclusiv și nupțial iubirii sale.

Această viață de consacrare specială s-a născut ca memorie evanghelică pentru poporul lui Dumnezeu, memorie care manifestă, certifică și vestește întregii Biserici radicalitatea evanghelică și venirea Împărăției. Ei bine, iubiți consacrați și consacrate, cu angajarea voastră în rugăciune, în asceză, în dezvoltarea vieții spirituale, în acțiunea apostolică și în misiune, tindeți către Ierusalimul ceresc, anticipați Biserica escatologică, întărită în ceea ce are și în contemplarea iubitoare a lui Dumnezeu iubire. Cât de mare este astăzi necesitatea acestei mărturii! Mulți dintre frații noștri trăiesc ca și cum nu ar exista o lume de dincolo, fără a se preocupa de propria mântuire veșnică. Oamenii sunt chemați să adere la cunoașterea și la iubirea lui Dumnezeu, iar Biserica are misiunea de a-i ajuta în această vocație. Știm bine că Dumnezeu este stăpânul darurilor sale; și convertirea oamenilor este har. Dar suntem responsabili de vestirea credinței, de totalitatea credinței și de exigențele sale. Dragi prieteni, să îl imităm pe Parohul de Ars care așa îl ruga pe bunul Dumnezeu: „Dă-mi convertirea parohiei mele și eu accept să sufăr tot ceea ce vrei tu pentru restul vieții”. Și a făcut totul pentru a smulge persoanele din propria lâncezeală, ca să le conducă din nou la iubire.

Există o solidaritate profundă între toate mădularele trupului lui Cristos: nu este posibil să îl iubim pe El fără a-i iubi pe frații săi. Pentru mântuirea lor, Ioan Maria Vianney a voit să fie preot: „Să câștig sufletele pentru bunul Dumnezeu” declara el când a anunțat vocația sa la vârsta de optsprezece ani, așa cum spunea Paul: „Să-i câștig pe cât mai mulți” (1Cor 9,19). Vicarul general îi spusese: „Nu există multă iubire față de Dumnezeu în parohie, dumneavoastră o veți introduce”. Și în pasiunea lui sacerdotală, sfântul paroh era milostiv asemenea lui Isus în întâlnirea cu fiecare păcătos. Prefera să insiste asupra aspectului fascinant al virtuții, asupra milostivirii lui Dumnezeu în fața căruia păcatele noastre sunt „fire de nisip”. Vorbea despre duioșia lui Dumnezeu ofensată. Se temea ca preoții să nu devină „insensibili” și să se obișnuiască cu indiferența credincioșilor lor: „Vai de păstorul – avertiza el – care rămâne liniștit văzându-l pe Dumnezeu batjocorit și sufletele pierzându-se”.

Iubiți frați preoți, în acest loc pe care Maria l-a făcut atât de special, având în fața ochilor vocația ei de ucenică fidelă a Fiului Isus, de la zămislire până la Cruce și apoi pe drumul Bisericii de la începuturi, luați în considerare harul extraordinar al preoției voastre. Fidelitatea față de propria vocație cere curaj și încredere, însă Domnul vrea să știți să uniți forțele voastre; fiți grijulii unii față de alții, susținându-vă în mod fratern. Momentele de rugăciune, de studiu în comun, împărtășirea exigențelor vieții și ale muncii sacerdotale sunt o parte necesară a vieții voastre. Cât de minunat este atunci când vă primiți reciproc în casele voastre, cu pacea lui Cristos în inimile voastre! Cât de important este să vă ajutați reciproc prin rugăciune și cu sfaturi și discernăminte folositoare! Rezervați o atenție deosebită situațiilor unei anumite slăbiri a idealurilor sacerdotale sau faptului de a se dedica activităților care nu sunt în acord în mod integral cu ceea ce este propriu unui slujitor al lui Isus Cristos. Este deci momentul de a vă asuma, odată cu căldura fraternității, și atitudinea fermă a fratelui care îl ajută pe propriul frate „să rămână în picioare”.

Deși preoția lui Cristos este veșnică (cf. Evr 5,6), viața preoților este limitată. Cristos vrea ca alții să perpetueze de-a lungul timpului preoția ministerială instituită de El. De aceea mențineți, în interiorul vostru și în jurul vostru, dorința de a trezi – însoțind harul Duhului Sfânt – noi vocații sacerdotale printre credincioși. Rugăciunea încrezătoare și perseverentă, iubirea bucuroasă față de propria vocație și o dedicată muncă de direcțiune spirituală vă vor permite să discerneți carisma vocațională în cei care sunt chemați de Dumnezeu.

Dragi seminariști, care ați făcut deja primul pas spre Preoție și vă pregătiți în Seminarul Mare sau în Casele de formare călugărească, Papa vă încurajează să fiți conștienți de marea responsabilitate pe care va trebui să v-o asumați: verificați bine intențiile și motivațiile; dedicați-vă cu suflet puternic și spirit generos formării voastre. Euharistia, centrul vieții creștinului și școală de umilință și de slujire, trebuie să fie obiectul principal al iubirii voastre. Adorația, evlavia și grija față de Preasfântul Sacrament, de-a lungul acestor ani de pregătire, vor face în așa fel încât într-o zi să celebrați jertfa altarului cu uncțiune edificatoare și adevărată.

Pe acest drum de fidelitate, dragi preoți și diaconi, consacrați și consacrate, seminariști și laici angajați, ne conduce și ne însoțește Preasfânta Fecioară Maria. Cu ea și asemenea ei suntem liberi pentru a fi sfinți; liberi pentru a fi săraci, curați și ascultători; liberi pentru toți, pentru că suntem dezlipiți de toate; liberi de noi înșine pentru ca în fiecare să crească Cristos, adevăratul consacrat al Tatălui și Păstorul căruia preoții își dăruiesc glasul și gesturile, fiind prezența lui; liberi pentru a-l duce societății de astăzi pe Isus mort și înviat, care rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor și tuturor se dăruiește în Preasfânta Euharistie.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 12.05.2010
Publicarea pe acest sit: 13.05.2010
Etichete: , , ,

Comentariile sunt închise.