Predica Papei la Te Deum-ul de sfârşit de an

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la celebrarea Vesperelor și a Te Deum-ului
de mulțumire pentru sfârșitul anului
Bazilica San Pietro, miercuri, 31 decembrie 2014

Cuvântul lui Dumnezeu ne introduce astăzi, în mod special, în semnificația timpului, în a înțelege că timpul nu este o realitate străină lui Dumnezeu, pur și simplu pentru că El a voit să se reveleze și să ne mântuiască în istorie, în timp. Semnificația timpului, temporalitatea, este atmosfera epifaniei lui Dumnezeu, adică a manifestării misterului lui Dumnezeu și a iubirii sale concrete. De fapt, timpul este mesagerul lui Dumnezeu, așa cum spunea sfântul Petru Favre.

Liturgia de astăzi ne amintește fraza apostolului Ioan: „Copii, este ceasul de pe urmă” (1In 2,18), și cea a sfântului Paul care ne vorbește despre „plinătatea timpului” (Gal 4,4). Așadar, ziua de astăzi ne manifestă cum timpul care a fost – ca să spunem așa – „atins” de Cristos, Fiul lui Dumnezeu și al Mariei, și a primit de la El semnificații noi și surprinzătoare, a devenit „timpul mântuitor”, adică timpul definitiv de mântuire și de har.

Și toate acestea ne induc să ne gândim la sfârșitul drumului vieții, la sfârșitul drumului nostru. A fost un început și va fi un sfârșit, „un timp pentru a ne naște și un timp pentru a muri” (Qoh 3,2). Cu acest adevăr, destul de simplu și fundamental și destul de neglijat și uitat, sfânta maică Biserică ne învață să încheiem anul și chiar și zilele noastre cu o cercetare a cugetului, prin care să reparcurgem ceea ce s-a întâmplat; să-i mulțumim Domnului pentru tot binele pe care l-am primit și pe care l-am putut face și, în același timp, să ne gândim din nou la lipsurile noastre și la păcatele noastre. A mulțumi și a cere iertare.

Este ceea ce facem și astăzi la sfârșitul unui an. Îl lăudăm pe Domnul cu imnul Te Deum și în același timp îi cerem iertare. Atitudinea mulțumirii ne dispune la umilință, să recunoaștem și să primim darurile Domnului.

Apostolul Paul, în lectura de la aceste prime vespere, rezumă motivul fundamental al aducerii noastre de mulțumire lui Dumnezeu: El ne-a făcut fiii săi, ne-a adoptat ca fii. Acest dar nemeritat ne umple de o recunoștință plină de uimire! Cineva ar putea spune: „Dar nu suntem deja cu toții fiii săi, prin însuși faptul că suntem oameni?”. Desigur pentru că Dumnezeu este Tată al fiecărei persoane care vine în lume. Dar fără a uita că suntem îndepărtați de El din cauza păcatului strămoșesc care ne-a despărțit de Tatăl nostru: relația noastră filială este profund rănită. Pentru aceasta Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său să ne răscumpere cu prețul sângelui său. Și dacă există o răscumpărare, este pentru că există o sclavie. Noi eram fii, dar am devenit sclavi, urmând glasul Celui Rău. Nimeni altul nu ne răscumpără din acea sclavie substanțială decât Isus, care a asumat trupul nostru din Fecioara Maria și a murit pe cruce pentru a ne elibera, a ne elibera de sclavia păcatului și a ne reda condiția filială pierdută.

Liturgia de astăzi amintește și că, „la început (înainte de timp) era Cuvântul… și Cuvântul s-a făcut om” și pentru aceasta afirmă sfântul Irineu: „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, iar Fiul lui Dumnezeu fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul și primind astfel filiația divină, să devină fiu al lui Dumnezeu” (Adversus haereses, 3,19,1: PG 7, 939; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 460).

În același timp darul însuși pentru care mulțumim este și motiv de cercetare a cugetului, de revizuire a vieții personale și comunitare, de a ne întreba: cum este modul nostru de a trăi? Trăim ca fii sau trăim ca sclavi? Trăim ca persoane botezate în Cristos, unse de Duh, răscumpărate, libere? Sau trăim după logica mondenă, coruptă, făcând ceea ce diavolul ne face să credem că este interesul nostru? Există mereu în drumul nostru existențial o tendință de a opune rezistență eliberării; ne este frică de libertate și, în mod paradoxal, preferăm mai mult sau mai puțin inconștient sclavia. Libertatea ne înspăimântă pentru că ne pune în fața timpului și în fața responsabilității noastre de a-l trăi bine. În schimb, sclavia reduce timpul la „moment” și astfel ne simțim mai siguri, adică ne face să trăim momente dezlegate de trecutul lor și de viitorul nostru. Cu alte cuvinte, sclavia ne împiedică să trăim pe deplin și real prezentul, pentru că îl golește de trecut și îl închide în fața viitorului, în fața veșniciei. Sclavia ne face să credem că nu putem visa, zbura, spera.

Spunea în urmă cu câteva zile un mare artist italian că pentru Domnul a fost mai ușor să-i scoată pe israeliți din Egipt decât să scoată Egiptul din inima israeliților. Au fost, „e adevărat”, eliberați „material” din sclavie, dar în timpul drumului prin deșert cu diferitele dificultăți și cu foamea au început atunci să simtă nostalgie față de Egipt și își aminteau când „mâncau… ceapă și usturoi” (cf. Num 11,5); însă uitau că mâncau astea la masa sclaviei. În inima noastră se cuibărește nostalgia sclaviei, pentru că aparent este mai asiguratoare, mai mult decât libertatea, care este mult mai riscantă. Cum ne place să fim închiși de atâtea focuri de artificii, aparent frumoase, dar care în realitate durează numai câteva clipe! Și aceasta este împărăția, aceasta este fascinația momentului!

De această cercetare a cugetului depinde, pentru noi creștinii, și calitatea muncii noastre, a trăirii noastre, a prezenței noastre în cetate, a slujirii noastre față de binele comun, a participării noastre la instituțiile publice și ecleziale.

Pentru acest motiv, și fiind Episcop de Roma, aș vrea să mă opresc asupra trăirii noastre la Roma care reprezintă un mare dar, pentru că înseamnă a locui în cetatea eternă, înseamnă pentru un creștin mai ales a face parte din Biserica întemeiată pe mărturia și pe martiriul sfinților apostoli Petru și Paul. Și de aceea îi mulțumim și pentru asta Domnului. Dar în același timp reprezintă o mare responsabilitate. Și Isus a spus: „Căruia i s-a dat mult, mult i se va cere” (Lc 12,48). Așadar să ne întrebăm: în acest oraș, în această comunitate eclezială, suntem liberi sau suntem sclavi, suntem sare și lumină? Suntem plămadă? Sau suntem stinși, fără gust, ostili, descurajați, irelevanți și obosiți?

Desigur gravele evenimente de corupție, apărute recent, cer o serioasă și conștientă convertire a inimilor pentru o renaștere spirituală și morală, precum și pentru o reînnoită angajare pentru a construi un oraș mai drept și solidar, unde săracii, cei slabi și marginalizații să fie în centrul preocupărilor noastre și al acțiunii noastre zilnice. Este necesară o mare și zilnică atitudine de libertate creștină pentru a avea curajul să proclamăm, în orașul nostru, că trebuie apărați săracii și nu a ne apăra de cei săraci, că trebuie slujiți cei slabi și nu să ne folosim de cei slabi!

Învățătura unui simplu diacon roman ne poate ajuta. Când i-au cerut sfântului Laurențiu să aducă și să arate comorile Bisericii, a adus pur și simplu câțiva săraci. Când într-un oraș săracii și cei slabi sunt îngrijiți, ajutați să se promoveze în societate, ei se revelează comoara Bisericii și o comoară în societate. În schimb, când o societate îi ignoră pe cei săraci, îi persecută, îi criminalizează, îi constrânge să „se mafieze”, acea societate sărăcește până la mizerie, pierde libertatea și preferă „usturoiul și cepele” sclaviei, al sclaviei egoismului său, ale sclaviei lașității sale și acea societate încetează să fie creștină.

Iubiți frați și surori, a încheia anul înseamnă a afirma din nou că există un „ceas de pe urmă” și că există „plinătate a timpului”. Încheind acest an, mulțumind și cerând iertare, ne va face bine să cerem harul de a putea merge în libertate pentru a putea astfel repara multele daune făcute și a putea să ne apărăm de nostalgia sclaviei, să ne apărăm de a nu „nostalgia” sclavia.

Sfânta Fecioară, Sfânta Născătoare de Dumnezeu care este tocmai la inima templului lui Dumnezeu, când Cuvântul – care era la început – s-a făcut unul dintre noi în timp, ea care l-a dat lumii pe Mântuitorul, să ne ajute să-l primim cu inimă deschisă, pentru a fi și a trăi cu adevărat liberi, ca fii ai lui Dumnezeu. Așa să fie.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 31.12.2014
Publicarea pe acest sit: 01.01.2015
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.