Predica Papei la solemnitatea Ss Petru şi Paul

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la solemnitatea Sfinții Petru și Paul
luni, 29 iunie 2029

În sărbătoarea celor doi apostoli ai acestui oraș, aș vrea să împărtășesc cu voi două cuvinte-cheie: unitate și profeție.

Unitate. Celebrăm împreună două figuri foarte diferite: Petru era un pescar care petrecea zilele între vâsle și năvoade, Paul un fariseu cult care învăța în sinagogi. Când au mers în misiune, Petru s-a adresat iudeilor, Paul păgânilor. Și atunci când străzile lor se intersectează, au discutat în mod animat, așa cum Paul nu se rușinează să relateze într-o scrisoare (cf. Gal 2,11 șu). Așadar erau două persoane dintre cele mai diferite, dar se simțeau frați, ca într-o familie unită, unde adesea se discută dar mereu se iubește. Însă familiaritatea care îi lega nu venea din înclinații naturale, ci de la Domnul. El nu ne-a poruncit să ne plăcem, ci să ne iubim. El este cel care ne unește, fără a ne uniformiza. Ne unește în diferențe.

Prima lectură de astăzi ne duce la izvorul acestei unități. Relatează că Biserica, abia născută, trece printr-o fază critică: Irod era mânios, persecuția era violentă, apostolul Iacob a fost ucis. Și acum și Petru este arestat. Comunitatea pare decapitată, fiecare se teme pentru propria viață. Și totuși în acest moment tragic nimeni nu fuge, nimeni nu se gândește să-și salveze pielea, nimeni nu-i abandonează pe ceilalți, ci toți se roagă împreună. Din rugăciune iau curaj, din rugăciune vine o unitate mai puternică decât orice amenințare. Textul spune că „Petru era păzit în închisoare; dar se făceau neîncetat rugăciuni de către Biserică, pentru el, la Dumnezeu” (Fap 12,5). Unitatea este un principiu care se activează cu rugăciunea, pentru că rugăciunea permite Duhului Sfânt să intervină, să deschidă la speranță, să micșoreze distanțele, să ne țină împreună în dificultăți.

Observăm un alt lucru: în acele momente dramatice nimeni nu se plânge de rău, de persecuții, de Irod. Nimeni nu-l insultă pe Irod – și noi suntem atât de obișnuiți să-i insultăm pe responsabili. Este inutil, și chiar plictisitor, ca și creștinii să irosească timpul pentru a se plânge de lume, de societate, de ceea ce nu merge. Plângerile nu schimbă nimic. Să ne amintim că plângerile sunt a doua ușă închisă Duhului Sfânt, așa cum v-am spus în ziua de Rusalii: prima este narcisismul, a doua descurajarea, a treia pesimismul. Narcisismul te duce la oglindă, să te privește încontinuu; descurajarea, la plângeri; pesimismul, la întuneric, la întunecime. Aceste trei atitudini închid Duhului Sfânt ușa. Acei creștini nu învinovățeau, ci se rugau. În acea comunitate nimeni nu spunea: „Dacă Petru ar fi fost mai atent, nu am fi în această situație”. Nimeni. Petru, omenește, avea motive să fie criticat, însă nimeni nu-l critica. Nu vorbeau rău despre el, ci se rugau pentru el. Nu vorbeau pe la spate, ci îi vorbeau lui Dumnezeu. Și noi astăzi putem să ne întrebăm: „Păstrăm unitatea noastră cu rugăciunea, unitatea noastră a Bisericii? Ne rugăm unii pentru alții?”. Ce s-ar întâmpla dacă ne-am ruga mai mult și am murmura mai puțin, cu limba un pic tranchilizată? Ceea ce i s-a întâmplat lui Petru în închisoare: ca atunci, atâtea porți care separă s-ar deschide, atâtea lanțuri care paralizează ar cădea. Și noi am fi uimiți, ca acea tânără care, văzându-l pe Petru la ușă, nu reușea să deschidă, dar a alergat înăuntru, uimită de bucuria de a-l vedea pe Petru (cf. Fap 12,10-17). Să cerem harul de a ști să ne rugăm unii pentru alții. Sfântul Paul îndemna pe creștini să se roage pentru toți și înainte de toate pentru cei care conduc (cf. 1Tim 2,1-3). „Dar acest guvernant este…”, și calificativele sunt atâtea; eu nu le voi spune, pentru că aceste nu este momentul și nici locul pentru a spune calificativele care se aud împotriva guvernanților. Să-i judece Dumnezeu, dar să ne rugăm pentru guvernanți! Să ne rugăm: au nevoie de rugăciune. Este o misiune pe care Domnul ne-o încredințează. Facem asta? Sau vorbim, insultăm, și gata? Dumnezeu așteaptă ca atunci când ne rugăm să ne amintim și de cei care nu gândesc ca noi, de cei care ne-au închis ușa în față, de cei pe care cu greu îi iertăm. Numai rugăciunea desface lanțurile, ca lui Petru; numai rugăciunea netezește calea spre unitate.

Astăzi se binecuvântează pallium-urile, care sunt conferite decanului Colegiului Cardinalilor și arhiepiscopilor mitropoliți numiți în ultimul an. Pallium amintește unitatea dintre oi și păstor care, ca Isus, ia pe umeri oaia pentru a nu se mai despărți niciodată. După aceea, astăzi, conform unei frumoase tradiții, ne unim în mod special cu Patriarhia ecumenică de Constantinopol. Petru și Andrei erau frați și noi, când este posibil, ne schimbăm vizite fraterne în festivitățile respective: nu atât din gentilețe, ci pentru a merge împreună spre ținta pe care ne-o indică Domnul: unitatea deplină. Astăzi, ei n-au reușit să vină, datorită problemei călătoriilor din cauza lui coronavirus, dar atunci când am coborât să venereze rămășițele pământești ale lui Petru, simțeam în inimă alături de mine pe fratele meu iubit Bartolomeu. Ei sunt aici, cu noi.

Al doilea cuvânt, profețieUnitate și profeție. Apostolii noștri au fost provocați de Isus. Petru s-a simțit întrebat: „Tu, cine spui că sunt eu?” (cf. Mt 16,15). În acel moment a înțeles că pe Domnul nu-l interesează opiniile generale, ci alegerea personală de a-l urma. Și viața lui Paul s-a schimbat după o provocare a lui Isus: „Saul, Saul! De ce mă persecuți?” (Fap 9,4). Domnul l-a zdruncinat înăuntru: mai mult decât să-l facă să cadă la pământ pe drumul Damascului, a făcut să cadă prezumția sa de om religios și cumsecade. Astfel, trufașul Saul a devenit Paul: Paul, care înseamnă „mic”. După aceste provocări, după aceste răsturnări de viață urmează profețiile: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16,18); și lui Paul: „Este un vas pe care mi l-am ales ca să poarte numele meu înaintea neamurilor” (Fap 9,15). Așadar, profeția se naște atunci când ne lăsăm provocați de Dumnezeu: nu atunci când gestionăm propria liniște și ținem totul sub control. Nu se naște din gândurile mele, nu se naște din inima mea închisă. Se naște dacă noi ne lăsăm provocați de Dumnezeu. Când evanghelia răstoarnă certitudinile, izvorăște profeția. Numai cel care se deschide la surprizele lui Dumnezeu devine profet. Și iată-i pe Petru și pe Paul, profeți care văd mai în profunzime: Petru cel dintâi proclamă că Isus este „Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu” (Mt 16,16); Paul anticipă finalul propriei vieți: „De acum îmi este rezervată coroana dreptății pe care mi-o va da Domnul” (2Tim 4,8).

Astăzi avem nevoie de profeție, dar de profeție adevărată: nu de vorbăreți care promit imposibilul, ci de mărturii că evanghelia este posibilă. Nu folosesc manifestări miraculoase. Mie îmi provoacă durere atunci când aud proclamându-se: „Vrem o Biserică profetică”. Bine. Ce faci, de să fie profetică Biserica? Este nevoie de vieți care manifestă miracolul iubirii lui Dumnezeu. Nu putere, ci coerență. Nu cuvinte, ci rugăciune. Nu proclamații, ci slujire. Tu vrei o Biserică profetică? Începe să slujești, și stai liniștit. Nu teorie, ci mărturie. Nu avem nevoie să fim bogați, ci să-i iubim pe săraci; nu să câștigăm pentru noi, ci să ne oferim pentru alții; nu de consensul lumii, acela de a fi în ordine cu toți – la noi se spune: „a fi în ordine cu Dumnezeu și cu diavolul”, a fi în ordine cu toți -; nu, asta nu este profeție. Însă avem nevoie de bucurie pentru lumea care va veni; nu de acele proiecte pastorale care par să aibă în ele propria eficiență, ca și cum ar fi sacramente, proiecte pastorale eficiente, nu, ci avem nevoie de păstori care-și oferă viața: de îndrăgostiți de Dumnezeu. Așa l-au vestit Petru și Paul pe Isus, ca îndrăgostiți. Petru, înainte de a fi pus pe cruce, nu se gândește la el ci la Domnul său și, considerându-se nevrednic să moară ca el, cere să fie răstignit cu capul în jos. Paul, înainte de a fi decapitat, se gândește numai să-și dăruiască viața și scrie că vrea să fie „oferit ca jertfă” (2Tim 4,6). Aceasta este profeție. Nu cuvinte. Aceasta este profeție, profeția care schimbă istoria.

Iubiți frați și surori, Isus a profețit lui Petru: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Și pentru noi există o profeție asemănătoare. Se află în ultima carte a Bibliei, unde Isus le promite martorilor săi fideli „o pietricică albă, iar pe pietricică este scris un nume nou” (Ap 2,17). Așa cum Domnul l-a transformat pe Simon în Petru, tot așa ne cheamă pe fiecare dintre noi, pentru a ne face pietre vii, cu care să construiască o Biserică și o umanitate reînnoite. Există mereu cei care distrug unitatea și care sting profeția, însă Domnul crede în noi și te întreabă pe tine: „Tu, vrei să fii constructor de unitate? Vrei să fii profet al cerului meu pe pământ?”. Frați și surori, să ne lăsăm provocați de Isus și să găsim curajul de a-i spune: „Da, vreau!”

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.06.2020
Publicarea pe acest sit: 29.06.2020
Etichete: ,

Lasă un răspuns