Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în sărbătoarea Corpus Christi
joi, 15 iunie 2006
Iubiți frați și surori,
În ajunul Pătimirii Sale, în timpul Cinei pascale, Domnul a luat pâinea în mâinile Sale, a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o ucenicilor spunând: „Luați, acesta este trupul meu”. Apoi, a luat potirul, a mulțumit, l-a dat lor și au băut toți din el. Și a spus: „Acesta este sângele meu, al alianței, care se varsă pentru mulți” (Marcu 14,22-24). Toată istoria lui Dumnezeu cu oamenii este rezumată în aceste cuvinte. Nu este rezumat și interpretat doar trecutul, ci este anticipat și viitorul – venirea Împărăției lui Dumnezeu în lume. Ceea ce spune Isus, nu sunt doar cuvinte. Ceea ce spune El este eveniment, evenimentul central al istoriei lumii și al vieții noastre personale.
Sunt cuvinte inepuizabile. Doresc să meditez cu voi doar asupra unui singur aspect. Isus, ca semn al prezenței Sale, a ales pâinea și vinul. Prin fiecare dintre cele două semne se dăruiește întreg, nu doar o parte din El. Cel înviat din morți nu este împărțit. Este o persoană care, prin semne, se apropie de noi și se unește cu noi. Semnele reprezintă însă, în felul lor, fiecare un aspect particular al misterului Său și, prin manifestarea lor specifică, vor să ne vorbească, pentru ca să învățăm să înțelegem ceva mai mult din misterul lui Isus Cristos. În timpul procesiunii și al adorației vom privi Ostia consacrată – felul cel mai simplu de pâine și de hrană, făcut doar din puțină apă și făină. Astfel ea apare ca mâncarea celor săraci, de care Domnul a fost în primul rând apropiat. Rugăciunea prin care Biserica, în timpul Liturghiei prezintă această pâine Domnului, o definește ca rod al pământului și al muncii omului. În ea este cuprinsă truda omenească, munca zilnică a celui care cultivă pământul, seamănă și recoltează și în cele din urmă pregătește pâinea. Totuși pâinea nu este pur și simplu și exclusiv produsul nostru, un lucru făcut de noi; este rod al pământului și prin urmare și dar. Deoarece faptul că pământul aduce rod nu este un merit al nostru; numai Creatorul putea să îi dea fertilitatea. Și acum putem lărgi puțin această rugăciune a Bisericii spunând: pâinea este rod al pământului și totodată al cerului. Presupune sinergia forțelor pământului și a darurilor de sus, adică ale soarelui și ploii. Dar și apa, de care avem nevoie pentru a pregăti pâinea, nu o putem produce de la noi înșine. Într-o perioadă, în care se vorbește despre deșertificare și auzim tot mai mult denunțându-se pericolul ca oameni și animale să moară de sete în aceste regiuni fără apă – într-o astfel de perioadă ne dăm seama din nou și de măreția darului apei, dar și de cât suntem de incapabili de a o procura singuri. Atunci, privind mai îndeaproape, această mică bucată de Ostie albă, această pâine a celor săraci, ne apare ca o sinteză a creației. Cer și pământ precum și activitate și spirit al omului conlucrează. Sinergia forțelor care face posibil pe sărmana noastră planetă misterul vieții și existența omului ne apare în toată minunata sa măreție. În felul acesta începem să înțelegem pentru ce Domnul alege această bucată de pâine ca semn al Său. Creația cu toate darurile sale aspiră dincolo de sine la un ceva încă și mai mare. Dincolo de sinteza propriilor forțe, dincolo chiar de sinteza dintre natură și spirit pe care o întrezărim într-un anume fel în bucata de pâine, creația este îndreptată spre divinizare, spre nunta sfântă, spre unificarea cu Creatorul însuși.
Însă nu am explicat încă până la capăt mesajul acestui semn al pâinii. Misterul său cel mai profund, Domnul l-a arătat în Duminica Floriilor, când i-a fost prezentată cererea unor greci de a-l putea întâlni. În răspunsul său la această întrebare se găsește fraza: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (Ioan 12,24). În pâinea făcută din boabe măcinate se ascunde misterul Patimilor Domnului. Făina, grâul măcinat, presupune moartea și învierea bobului. Prin faptul că este măcinat și copt el poartă apoi în sine încă o dată același mister al Pătimirii. Numai prin moarte vine învierea, vine rodul și viața cea nouă. Culturile Mediteranei, cu secole înainte de Cristos, au intuit profund acest mister. Pe baza experienței acestui proces de moarte și de înviere au conceput mituri despre divinități care, murind și înviind, dădeau viață nouă. Ciclul naturii le părea ca o promisiune divină în mijlocul întunericului suferinței și al morții impuse nouă. În aceste mituri, sufletul oamenilor, într-un anume mod, se îndreptau spre acel Dumnezeu care s-a făcut om, s-a umilit până la moartea pe cruce și a deschis astfel pentru noi toți poarta vieții. În pâine și în devenirea ei, oamenii au descoperit oarecum o așteptare a naturii, o promisiune a naturii că acest fapt trebuia să existe: Dumnezeu care moare și în acest fel ne conduce la viață. Ceea ce în mituri era așteptare și ceea ce în însuși bobul de grâu este ascuns ca semn al speranței creației – acest lucru s-a petrecut în mod real în Cristos. Prin suferința și moartea sa liberă, El a devenit pâine pentru noi toți, și prin aceasta speranță vie și demnă de luat în seamă: El ne însoțește în toate suferințele noastre până la moarte. Căile pe care El le parcurge cu noi și prin care ne conduce la viață sunt drumuri de speranță.
Când, adorând, privim Ostia consacrată, semnul creației ne vorbește. Atunci întâlnim măreția darului Său; dar întâlnim și Pătimirea, Crucea lui Isus și Învierea Sa. Prin acest act de a privi în adorație, El ne atrage spre Sine, în misterul Său, prin care vrea să ne transforme așa cum a transformat Ostia. Biserica primară a găsit în pâine și un alt simbolism. „Învățătura celor 12 Apostoli”, o carte compusă în jurul anului 100, reproduce în rugăciunile sale afirmația: „Precum această pâinea frântă a fost împărțită pe coline, și adunată a devenit un singur lucru, la fel Biserica Ta de la marginile pământului să fie adunată în Împărăția Ta” (IX,4). Pâinea făcută din multe boabe cuprinde în sine și un eveniment de uniune: faptul de a deveni pâine al boabelor măcinate este un proces de unificare. Noi înșine, din mulți câți suntem, trebuie să devenim o singură pâine, un singur trup, ne spune sfântul Paul (1Corinteni 10,17). Astfel semnul pâinii devine deopotrivă speranță și îndatorire.
În mod foarte asemănător ne vorbește și semnul vinului. Însă, în timp ce pâinea trimite la viața zilnică, la simplitate și la pelerinaj, vinul exprimă rafinamentul creației: sărbătoarea bucuriei pe care Dumnezeu dorește să ne-o ofere la sfârșitul timpurilor și pe care deja acum o anticipă mereu în formă de aluzie prin acest semn. Și vinul vorbește însă de Pătimire: vița de vie trebuie să fie tăiată regulat pentru a fi astfel purificată; strugurii trebuie să se coacă sub soare și ploaie și să fie zdrobiți: numai printr-o astfel de pătimire se ajunge la un vin ales.
În sărbătoarea „Trupul Domnului”, să privim mai cu seamă semnul pâinii. El ne amintește și de pelerinajul lui Israel în timpul celor 40 de ani în pustiu. Ostia este mana noastră cu care Domnul ne hrănește – este cu adevărat pâinea din cer, prin care El se dăruiește. În procesiune noi urmăm acest semn și astfel îl urmăm pe El însuși. Și îl rugăm: Călăuzește-ne pe drumurile istoriei noastre! Arată mereu Bisericii și păstorilor ei calea cea dreaptă! Privește omenirea care suferă, care rătăcește nesigură între atâtea întrebări; privește foamea fizică și spirituală care o chinuie! Dăruiește oamenilor pâine pentru trup și pentru suflet! Dă-le muncă! Dă-le lumină! Dăruiește-le lor pe Tine însuți! Purifică-ne și sfințește-ne pe toți! Fă să înțelegem că numai prin participarea la Patimile Tale, prin „da”-ul spus crucii, renunțării, purificărilor pe care tu ni le impui, viața noastră se poate maturiza și poate ajunge la adevărata sa împlinire. Adună-ne din toate colțurile pământului. Unește Biserica Ta, unește omenirea sfâșiată! Dă-ne mântuirea Ta! Amin.