Predica Papei la Liturghia pentru Ziua Mariană

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia cu ocazia Zilei Mariane
în Anul Credinței
duminică, 13 octombrie 2013

La Psalm am recitat: „Cântați Domnului un cântec nou pentru că a făcut lucruri minunate” (Ps 97,1).

Astăzi suntem în fața unuia dintre lucrurile minunate ale Domnului: Maria! O creatură umilă și slabă ca noi, aleasă pentru a fi Mamă a lui Dumnezeu, Mamă a Creatorului său.

Tocmai privind la Maria, în lumina lecturilor pe care le-am ascultat, aș vrea să reflectez împreună cu voi asupra a trei realități: prima, Dumnezeu ne surprinde; a doua, Dumnezeu ne cere fidelitate; a treia, Dumnezeu este forța noastră.

1. Prima: Dumnezeu ne surprinde. Evenimentul lui Naaman, conducător al armatei regelui din Aram, este singular: pentru a se vindeca de lepră se adresează profetului lui Dumnezeu, Elizeu, care nu săvârșește rituri magice, nici nu-i cere lucruri extraordinare, ci numai să se încreadă în Dumnezeu și să se scufunde în apa fluviului; însă nu a marilor fluvii din Damasc, ci a micului fluviu Iordan. Este o cerere care-l lasă pe Naaman perplex și surprins: că Dumnezeu poate să fie cel care cere ceva așa de simplu? Vrea să se întoarcă înapoi, dar apoi face pasul, se scufundă în Iordan și imediat se vindecă (cf. 2Rg 5,1-14). Iată, Dumnezeu ne surprinde; tocmai în sărăcie, în slăbiciune, în umilință se manifestă și ne dăruiește iubirea sa care ne mântuiește, ne vindecă, ne dă forță. Cere numai să urmăm cuvântul său și să ne încredem în el.

Aceasta este experiența Fecioarei Maria: în fața veștii îngerului, nu ascunde uimirea sa. Este uimirea de a vedea că Dumnezeu, pentru a se face om, a ales-o chiar pe ea, o simplă tânără din Nazaret, care nu trăiește în palatele puterii și ale bogăției, care n-a făcut lucruri extraordinare, dar care este deschisă la Dumnezeu, știe să se încreadă în el, chiar dacă nu înțelege tot: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Este răspunsul său. Dumnezeu ne surprinde mereu, strică schemele noastre, pune în criză proiectele noastre și ne spune: Încrede-te în mine, nu-ți fie frică, lasă-te surprins, ieși din tine însuți și urmează-mă!

Astăzi, să ne întrebăm cu toții dacă ne este frică de ceea ce Dumnezeu ar putea să ne ceară sau de ceea ce ne cere. Mă las surprins de Dumnezeu, așa cum a făcut Maria, sau mă închid în siguranțele mele, siguranțe materiale, siguranțe intelectuale, siguranțe ideologice, siguranțe ale proiectelor mele? Îl las cu adevărat pe Dumnezeu să intre în viața mea? Cum îi răspund?

2. În textul din sfântul Paul pe care l-am ascultat, apostolul se adresează discipolului Timotei spunându-i: Amintește-ți de Isus Cristos, dacă perseverăm împreună cu el, vom și domni împreună cu el (cf. 2Tim 2,8-13). Iată al doilea punct: Să ne amintim mereu de Cristos, amintirea lui Isus Cristos, și asta înseamnă a persevera în credință; Dumnezeu ne surprinde cu iubirea sa, dar cere fidelitate în urmarea lui. Noi putem deveni „nefideli”, dar el nu poate, el este „cel fidel” și cere de la noi aceeași fidelitate. Să ne gândim de câte ori ne-am entuziasmat pentru ceva, pentru vreo inițiativă, pentru vreo angajare, dar după aceea, în fața primelor probleme, am aruncat buretele. Și asta din păcate se întâmplă și în alegerile fundamentale, cum este cea a căsătoriei. Dificultatea de a fi constanți, de a fi fideli față de deciziile luate, față de angajamentele asumate. Adesea este ușor a spune „da”, dar după aceea nu se reușește să se repete acest „da” în fiecare zi. Nu se reușește a fi fideli.

Maria a spus „da”-ul său lui Dumnezeu, un „da” care a tulburat umila sa existență de la Nazaret, dar n-a fost unicul, ba chiar a fost numai primul dintre atâția „da” rostiți în inima sa în momentele sale de bucurie, ca și în cele de durere, atâția „da” culminați în cel sub cruce. Astăzi, aici sunt atâtea mame; Gândiți-vă până la ce punct a ajuns fidelitatea Mariei față de Dumnezeu: a-l vedea pe unicul său Fiu pe cruce. Femeia fidelă, în picioare, distrusă înăuntru, dar fidelă și puternică.

Și eu mă întreb: Sunt un creștin „cu întreruperi” sau sunt un creștin mereu? Cultura provizoriului, a relativului intră și în trăirea credinței. Dumnezeu ne cere să-i fim fideli, în fiecare zi, în acțiunile zilnice și adaugă că, deși uneori nu-i suntem fideli, el este mereu fidel și cu milostivirea sa nu încetează să ne întindă mâna pentru a ne ridica, să ne încurajeze ca să reluăm drumul, să ne întoarcem la el și să-i spunem slăbiciunea noastră pentru ca să ne dăruiască forța sa. Și acesta este drumul definitiv: mereu cu Domnul, chiar și în slăbiciunile noastre, chiar și în păcatele noastre. Să nu mergem niciodată pe drumul provizoriului. Acest lucru ne ucide. Credința este fidelitate definitivă, ca aceea a Mariei.

3. Ultimul punct: Dumnezeu este forța noastră. Mă gândesc la cei zece leproși din evanghelie vindecați de Isus: îi ies în întâmpinare, se opresc la distanță și strigă: „Isuse, Învățătorule, îndură-te de noi!” (Lc 17,13). Sunt bolnavi, au nevoie să fie iubiți, să aibă forță și caută pe cineva care să-i vindece. Și Isus răspunde eliberându-i pe toți de boala lor. Impresionează, însă, a vedea că numai unul se întoarce pentru a-l lăuda pe Dumnezeu cu glas tare și pentru a-i mulțumi. Isus însuși observă asta: Zece au strigat pentru a obține vindecarea și numai unul s-a întors pentru a striga cu glas tare mulțumirea sa lui Dumnezeu și a recunoaște că el este forța noastră. A ști să mulțumim, a ști să lăudăm pentru ceea ce Domnul face pentru noi.

Să privim la Maria: după Buna-Vestire, primul gest pe care-l face este de caritate față de ruda sa în vârstă Elisabeta; și primele cuvinte pe care le rostește sunt: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul”, adică o cântare de laudă și de mulțumire adusă lui Dumnezeu nu numai pentru ceea ce a săvârșit în ea, ci pentru acțiunea sa în toată istoria mântuirii. Totul este dar al său. Dacă noi putem înțelege că totul este dar al lui Dumnezeu, câtă fericire în inima noastră! Totul este dar al său. El este forța noastră! A spune mulțumesc este așa de ușor, totuși așa de dificil! De câte ori ne spunem mulțumesc în familie? Este unul din cuvintele cheie ale conviețuirii. „Vă rog”, „scuze”, „mulțumesc”: dacă într-o familie se spun aceste trei cuvinte, familia merge înainte. „Vă rog”, „scuze”, „mulțumesc”. De câte ori spunem „mulțumesc” în familie? De câte ori spunem mulțumesc celui care ne ajută, care ne este aproape, care ne însoțește în viață? Adesea considerăm totul meritat! Și asta se întâmplă și cu Dumnezeu. Este ușor a merge la Domnul pentru a cere ceva, dar a merge pentru a-i mulțumi: „Eh, nu-mi vine”.

Continuând Euharistia să invocăm mijlocirea Mariei, pentru ca să ne ajute să ne lăsăm surprinși de Dumnezeu fără rezistențe, să-i fim fideli în fiecare zi, să-l lăudăm și să-i mulțumim pentru că el este forța noastră. Amin.

* * *

ACT DE ÎNCREDINȚARE MARIEI

Fericită Marie, Fecioară de la Fatima,
cu reînnoită recunoștință pentru prezența ta maternă
unim glasul nostru cu acela al tuturor generațiilor
care te numesc fericită.
Celebrăm în tine marile lucrări ale lui Dumnezeu,
care nu încetează niciodată să se aplece cu milostivire asupra omenirii,
chinuite de rău și rănite de păcat,
pentru a o vindeca și pentru a o mântui.
Primește cu bunăvoință de Mamă
actul de încredințare pe care astăzi îl facem cu încredere,
în fața acestei imagini a tale așa de îndrăgită de noi.
Suntem siguri că fiecare dintre noi este prețios în ochii tăi
și că nimic nu-ți este străin din tot ceea ce locuiește în inimile noastre.
Ne lăsăm ajunși de privirea ta preadulce
și primim dezmierdarea mângâietoare a zâmbetului tău.
Păzește viața noastră în brațele tale;
binecuvântează și întărește orice dorință de bine;
reînsuflețește și alimentează credința;
susține și luminează speranța;
trezește și însuflețește caritatea;
condu-ne pe noi toți pe drumul sfințeniei.
Învață-ne însăși iubirea ta de predilecție
față de cei mici și cei săraci,
față de cei excluși și cei suferinzi,
față de păcătoși și cei rătăciți cu inima:
adună-i pe toți sub ocrotirea ta
și încredințează-i pe toți preaiubitului tău Fiu, Domnul nostru Isus.
Amin.