Predica Papei la Liturghia pentru prelaţii decedaţi în acest an

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia pentru Cardinalii și Episcopii
răposați în cursul acestui an
Vatican, 2 noiembrie 2022

Lecturile pe care le-am ascultat trezesc în noi, în mine, două cuvinte: așteptare și surpriză.

Așteptare exprimă sensul vieții, pentru că trăim în așteptarea întâlnirii: întâlnirea cu Dumnezeu, care este motivul rugăciunii noastre de mijlocire astăzi, în special pentru cardinalii și episcopii răposați în decursul ultimului an, pentru care oferim această jertfă euharistică.

Vatican Media

Toți trăim în așteptare, în speranța de a auzi adresate nouă într-o zi acele cuvinte ale lui Isus: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu” (Mt 25,34). Suntem în sala de așteptare a lumii pentru a intra în paradis, pentru a lua parte la acel „ospăț pentru toate popoarele” despre care ne-a vorbit profetul Isaia (cf. 25,6). El spune ceva care ne încălzește inima pentru că va duce la împlinire tocmai așteptările noastre cele mai mari: Domnul „va înlătura moartea pentru totdeauna” și „va șterge lacrimile de pe fața tuturor” (v. 8). Este frumos atunci când Domnul vine să șteargă lacrimile! Dar este atât de urât atunci când sperăm ca altcineva, și nu Domnul, le șterge. Este, de asemenea, și mai urât a nu avea lacrimi. Așadar, noi vom putea spune: „Acesta este Domnul în care ne-am pus speranța – cel care șterge lacrimile -: să ne bucurăm și să ne veselim de mântuirea lui!” (v. 9). Da, trăim în așteptarea de a primi bunuri așa de mari și frumoase încât nici măcar nu reușim să ni le imaginăm, pentru că, așa cum ne-a amintit apostolul Paul, „suntem moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Cristos” (Rom 8,17) și „așteptăm să trăim pentru totdeauna, așteptăm răscumpărarea trupului nostru” (cf. v. 23).

Fraților și surorilor, să alimentăm așteptarea cerului, să ne exercităm în dorința de paradis. Ne face bine să ne întrebăm astăzi dacă dorințele noastre au de-a face cu cerul. Pentru că riscăm să aspirăm încontinuu la lucruri care trec, să confundăm dorințele cu necesitățile, să punem înaintea așteptării lui Dumnezeu așteptările lumii. Dar a pierde din vedere ceea ce contează pentru a urmări vântul ar fi cea mai mare greșeală a vieții. Să privim în sus, pentru că suntem pe cale spre sus, în timp ce lucrurile de aici de jos nu vor merge acolo sus: carierele cele mai bune, succesele cele mai mari, titlurile și medaliile cele mai prestigioase, bogățiile acumulate și câștigurile pământești, totul va dispare într-o clipă, totul. Și va rămâne dezamăgită pentru totdeauna orice așteptare pusă în ele. Și totuși, cât timp, câte trude și energii cheltuim preocupându-ne și întristându-ne pentru aceste lucruri, lăsând să slăbească tinderea spre casă, pierzând din vedere sensul drumului, ținta călătoriei, infinitul la care tindem, bucuria pentru care respirăm! Să ne întrebăm: trăiesc eu ceea ce spun în Crez, adică „aștept învierea morților și viața veacului ce va veni”? Și cum merge așteptarea mea? Sunt capabil să merg la esențial sau mă distrag în atâtea lucruri superflue? Cultiv speranța sau merg înainte plângăcios, pentru că dau prea mult valoare atâtor lucruri care nu contează și care apoi vor trece?

În așteptarea zilei de mâine ne ajută Evanghelia de astăzi. Și aici iese în evidență al doilea cuvânt pe care aș vrea să-l împărtășesc cu voi: surpriză. Pentru că este mare surpriza de fiecare dată când ascultăm capitolul 25 din Matei. Este asemănătoare cu aceea a protagoniștilor, care spun: „Doamne, când te-am văzut flămând, și te-am hrănit, sau însetat, și ți-am dat să bei? Când te-am văzut străin, și te-am primit, sau gol, și te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare, și am venit la tine?” (v. 37-39). Când? Cum se exprimă surpriza tuturor, uimirea celor drepți și tulburarea celor nedrepți.

Când? Am putea spune și noi asta: ne-am aștepta ca judecata cu privire la viață și cu privire la lume să aibă loc conform dreptății, în fața unui tribunal rezolutiv care, analizând fiecare element, să facă claritate pentru totdeauna cu privire la situații și cu privire la intenții. În schimb, în tribunalul divin, singur cap de merit și de acuzare este milostivirea față de cei săraci și de cei rebutați: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi ați făcut” (v. 40). Cel Preaînalt pare că se află în cei mai mici. Cel care locuiește în ceruri locuiește printre cei mai nesemnificativi pentru lume. Ce surpriză! Dar judecata va avea loc așa pentru că sentința o va da Isus, Dumnezeul iubirii umile, Cel care, născut și mort sărac, a trăit ca slujitor. Măsura sa este o iubire care merge dincolo de măsurile noastre și metrul său de judecată este gratuitatea. Așadar, pentru a ne pregăti să știm ce să facem: a iubi gratuit și cu fond pierdut, fără a aștepta răsplata, pe cel care face parte din lista sa de preferințe, pe cel care nu ne poate restitui nimic, pe cel care nu ne atrage, pe cel care îi slujește pe cei mai mici.

În această dimineață am primit o scrisoare de la un capelan dintr-o casă de copii, un capelan protestant, luteran, într-o casă de copii din Ucraina. Copii orfani de război, copii singuri, abandonați. Și el spunea: „Aceasta este slujirea mea: să-i însoțesc pe acești rebutați, pentru că și-au pierdut părinții, războiul crunt i-a făcut să rămână singuri”. Acest om face ceea ce Isus îi cere: a-i îngriji pe cei mai mici ai tragediei. Și când am citit scrisoarea aceea, scrisă cu atâta durere, m-am înduioșat, pentru că am spus: „Doamne, se vede că tu continui să inspiri adevăratele valori ale Împărăției”.

Când?, va spune acest pastor când îl va întâlni pe Domnul. Acel „când” uimit, care revine de patru ori în întrebările pe care omenirea le adresează Domnului (cf. v. 37.38.39.44), vine târziu, numai „când Fiul Omului va veni în gloria sa” (v. 31). Fraților, surorilor, să nu ne lăsăm surprinși și noi. Să fim foarte atenți să nu îndulcim gustul evangheliei. Pentru că adesea, din conveniență sau din comoditate, tindem să atenuăm mesajul lui Isus, să diluăm cuvintele sale. S-o admitem, am devenit destul de buni să facem compromisuri cu evanghelia. Mereu până aici, până acolo… compromisuri. A da de mâncare celor înfometați da, dar problema foamei este complexă și desigur nu pot s-o rezolv eu! A-i ajuta pe săraci da, însă după aceea nedreptățile trebuie înfruntate într-un anumit mod și atunci este mai bine să așteptăm, și pentru că a ne angaja riscăm după aceea să fim deranjați mereu și eventual ne dăm seama că puteam face mai bine, mai bine să așteptăm un pic. A fi aproape de bolnavi și de cei închiși da, dar pe primele pagini ale ziarelor și pe social există alte probleme mai urgente, așadar de ce trebuie să mă interesez de ei chiar eu? A-i primi pe migranți da, desigur, însă este o problemă generală complicată, interesează politică… Eu nu mă amestec în treburile acestea… Mereu compromisurile: „da, da…”, dar „nu, nu”. Acestea sunt compromisurile pe care noi le facem cu evanghelia. Totul „da” dar, la sfârșit, totul „nu”. Și astfel, în virtutea lui „dar” și a lui „însă” – de atâtea ori noi suntem bărbați și femei ai lui „dar” și ai lui „însă” – facem din viață un compromis cu evanghelia. Din simpli discipoli ai Învățătorului devenim maeștri de complexitate, care argumentează mult și fac puțin, care caută răspunsuri mai mult în fața computerului decât în fața Răstignitului, în internet și nu în ochii fraților și surorilor; creștini care comentează, dezbat și expun teorii, dar nu cunosc pe nume nici măcar un sărac, nu vizitează un bolnav de multe luni, nu au hrănit niciodată și nu au îmbrăcat niciodată pe nimeni, nu au legat niciodată prietenie cu un nevoiaș, neglijează că „programul creștinului este o inimă care vede” (Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, 31).

Când? – marea surpriză: surpriză din partea dreaptă și din partea nedreaptă – Când? Se întreabă surprinși atât cei drepți cât și cei nedrepți. Răspunsul este unul singur: când este acum, astăzi, la ieșirea din această Euharistie. Acum, astăzi. Este în mâinile noastre, în faptele noastre de milostivire: nu în sublinierile și în analizele rafinate, nu în justificările individuale sau sociale. În mâinile noastre, și noi suntem responsabili. Astăzi Domnul ne amintește că moartea vine pentru a face adevăr cu privire la viață și înlătură orice atenuantă pentru milostivire. Fraților, surorilor, nu putem spune că nu știm. Nu putem confunda realitatea frumuseții cu machiajul făcut artificial. Evanghelia explică modul de a trăi așteptarea: mergem în întâmpinarea lui Dumnezeu iubind pentru că el este iubire. Și, în ziua în care ne luăm rămas-bun, surpriza va fi fericită dacă acum ne lăsăm surprinși de prezența lui Dumnezeu, care ne așteaptă printre cei săraci și cei răniți din lume. Să nu ne fie frică de această surpriză: să mergem înainte în lucrurile pe care ni le spune evanghelia, pentru a fi judecați drepți la sfârșit. Dumnezeu așteaptă să fie mângâiat nu prin cuvinte, ci cu faptele.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.11.2022
Publicarea pe acest sit: 02.11.2022
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.