Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia pentru Cardinalii și Episcopii
răposați în cursul acestui an
Vatican, 3 noiembrie 2017
Celebrarea de astăzi ne pune încă o dată în fața ochilor realitatea morții, reînsuflețind în noi și părerea de rău pentru dezlipirea de persoanele care ne-au fost apropiate și ne-au făcut bine; însă liturgia alimentează mai ales speranța noastră pentru ei și pentru noi înșine.
Prima lectură exprimă o puternică speranță în învierea celor drepți: „Mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor trezi: unii pentru viața veșnică, iar alții pentru ocara și dezgustul veșnic” (Dan 12,2). Cei care dorm în țărâna pământului, adică în pământ, sunt desigur cei morți, iar trezirea din moarte nu este în sine o întoarcere la viață: de fapt unii se vor trezi pentru viața veșnică, alții pentru ocara veșnică. Moartea face definitivă „bifurcația” care deja aici, în această lume ne stă în față:calea vieții, adică aceea care conduce la comuniunea cu Dumnezeu, sau calea morții, adică aceea care conduce departe de El. Cei „mulți” care vor învia pentru o viață veșnică trebuie înțeleși drept cei „mulți” pentru care este vărsat sângele lui Cristos. Sunt mulțimea care, grație bunătății milostive a lui Dumnezeu, poate experimenta realitatea vieții care nu trece, victoria completă asupra morții prin intermediul învierii.
În Evanghelie, Isus întărește speranța noastră, spunând: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine va trăi în veci” (In 6,51). Sunt cuvinte care amintesc de jertfa lui Cristos pe cruce. El a acceptat moartea pentru a-i mântui pe oamenii pe care Tatăl i i-a dat și care erau morți în sclavia păcatului. Isus s-a făcut fratele nostru și a împărtășit condiția noastră până la moarte; cu iubirea sa a frânt jugul morții și ne-a deschis porțile vieții. Hrănindu-ne cu trupul său și cu sângele său noi ne unim cu iubirea sa fidelă, care poartă în sine speranța victoriei definitive a binelui asupra răului, asupra suferinței și asupra morții. În virtutea acestei legături divine a carității lui Cristos, noi știm că această comuniune cu răposații nu rămâne numai o dorință, o imaginație, ci devine reală.
Credința pe care o mărturisim în înviere ne face să fim oameni ai speranței și nu ai disperării, oameni ai vieții și nu ai morții, pentru că ne mângâie promisiunea vieții veșnice înrădăcinată în unirea cu Cristos înviat.
Această speranță, reaprinsă în noi de Cuvântul lui Dumnezeu, ne ajută să asumăm o atitudine de încredere în fața morții: de fapt, Dumnezeu ne-a demonstrat că ea nu este ultimul cuvânt, ci iubirea milostivă a Tatălui ne transfigurează și ne face să trăim comuniunea veșnică împreună cu El. O caracteristică fundamentală a creștinului este sensul așteptării trepidante a întâlnirii finale cu Dumnezeu. Am afirmat asta puțin mai în urmă în Psalmul responsorial: „Sufletul meu e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu: când voi veni și voi vedea fața lui Dumnezeu?” (42,3). Sunt cuvinte poetice care interpretează în manieră emoționantă așteptarea noastră vigilentă și însetată de iubirea, de frumusețea, de fericirea și de înțelepciunea lui Dumnezeu.
Aceste expresii din Psalm s-au imprimat în sufletul fraților noștri cardinali și episcopi pe care-i amintim astăzi: ei ne-au lăsat după ce au slujit Biserica și poporul încredințat lor, în perspectiva veșniciei. Așadar, în timp ce aducem mulțumire pentru slujirea pe care cu generozitate au dat-o Evangheliei și Bisericii, ni se pare că-i auzim repetând cu apostolul: „Speranța nu înșală” (Rom5,5). Da, nu înșală! Dumnezeu este fidel și speranța noastră în El nu este zadarnică. Să invocăm pentru ei mijlocirea maternă a Mariei Preasfinte, pentru ca să fie părtași la ospățul veșnic, pe care cu credință și iubire l-au pregustat în timpul pelerinajului pământesc.