Predica Papei la Liturghia din noaptea de Crăciun

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, 24 decembrie 2021

În noapte se aprinde o lumină. Un înger apare, gloria Domnului îi învăluie pe păstori și în sfârșit vine vestea așteptată de secole: „Astăzi s-a născut pentru voi Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (Lc 2,11). Însă surprinde ceea ce adaugă îngerul. Le indică păstorilor cum să-l găsim pe Dumnezeu venit pe pământ: „Acesta este semnul: veți găsi un copil înfășat și culcat în iesle” (v. 12). Iată semnul: un copil. Totul aici: un copil în sărăcia cruntă a unei iesle. Nu există mai multe lumini, strălucire, coruri de îngeri. Numai un copil. Nimic altceva, așa cum prevestise Isaia: „Un copil s-a născut pentru noi” (Is 9,5).

Evanghelia insistă asupra acestui contrast. Relatează nașterea lui Isus începând de la Cezar August, care face recensământul întregului pământ: îl arată pe primul împărat în măreția sa. Dar, imediat după aceea, ne duce la Betleem, unde nu este nimic mare: numai un copil sărac înfășat, cu niște păstori în jur. Și acolo este Dumnezeu, în micime. Iată mesajul: Dumnezeu nu merge pe măreție, ci se coboară în micime. Micimea este calea pe care a ales-o pentru a ajunge la noi, pentru a ne atinge inima, pentru a ne salva și a ne duce din nou la ceea ce contează.

Frați și surori, stând în fața ieslei să privim la centru: să mergem dincolo de lumini și de decorațiuni, care sunt frumoase, și să-l contemplăm pe Prunc. În micimea sa este în întregime Dumnezeu. Să recunoaștem asta: „Pruncule, tu ești Dumnezeu, Dumnezeu-prunc”. Să ne lăsăm străbătuți de această uimire scandaloasă. Cel care îmbrățișează universul are nevoie să fie ținut în brațe. El, care a făcut soarele, trebuie să fie încălzit. Duioșia în persoană are nevoie să fie dezmierdat. Iubirea infinită are o inimă minusculă, care emite bătăi ușoare. Cuvântul veșnic este prunc, adică incapabil să vorbească. Pâinea vieții trebuie să fie hrănit. Creatorul lumii este fără locuință. Astăzi totul se răstoarnă: Dumnezeu vine în lumea mică. Măreția sa se oferă în micime.

Și noi – să ne întrebăm – știm să primim această cale a lui Dumnezeu? Este provocarea Crăciunului: Dumnezeu se revelează, dar oamenii nu-l înțeleg. El se face mic în ochii lumii și noi continuăm să căutăm măreția conform lumii, eventual chiar în numele său. Dumnezeu se înjosește și noi vrem să urcăm pe piedestal. Cel Preaînalt indică umilința și noi pretindem să apărem. Dumnezeu merge în căutarea păstorilor, a celor invizibili; noi căutăm vizibilitate, să ne arătăm. Isus se naște pentru a sluji și noi petrecem anii pentru a urmări succesul. Dumnezeu nu caută forță și putere, cere duioșie și micime interioară.

Iată ce anume să cerem lui Isus pentru Crăciun: harul micimii. „Doamne, învață-ne să iubim micimea. Ajută-ne să înțelegem că este calea pentru adevărata măreție”. Dar ce înseamnă, concret, a primi micimea? În primul rând înseamnă a crede că Dumnezeu vrea să vină în lucrurile mici ale vieții noastre, vrea să locuiască în realitățile zilnice, în gesturile simple pe care le facem acasă, în familie, la școală, la locul de muncă. În trăirea noastră obișnuită vrea să realizeze lucruri extraordinare. Și este un mesaj de mare speranță: Isus ne invită să valorizăm și să redescoperim lucrurile mici ale vieții. Dacă el este cu noi acolo, ce anume ne lipsește? Așadar, să lăsăm în urmă regretele pentru măreția pe care n-o avem. Să renunțăm la plângeri și la strâmbături, la aviditatea care ne lasă nesatisfăcuți! Micimea, uimirea acelui prunc mic: acesta este mesajul.

Dar este și mai mult. Isus nu dorește să vină numai în lucrurile mici ale vieții noastre, ci și în micimea noastră: în faptul că ne simțim slabi, fragili, nepotriviți, eventual chiar greșitori. Soră și frate, dacă, precum la Betleem, întunericul nopții te înconjoară, dacă observi în jurul tău o indiferență rece, dacă rănile pe care le porți înăuntru strigă: „Contezi puțin, nu valorezi nimic, nu vei fi niciodată iubit așa cum vrei”, în această noapte, dacă tu simți asta, Dumnezeu răspunde și îți spune: „Te iubesc așa cum ești. Micimea ta nu mă înspăimântă, fragilitățile tale nu mă neliniștesc. M-am făcut mic pentru tine. Pentru a fi Dumnezeul tău am devenit fratele tău. Frate iubit, soră iubită, nu-ți fie frică de mine, ci regăsește în mine măreția ta. Sunt aproape de tine și numai asta îți cer: încrede-te în mine și deschide-mi inima”.

A primi micimea înseamnă încă un lucru: a-l îmbrățișa pe Isus în cei mici de astăzi. Adică a-l iubi în cei din urmă, a-l sluji în cei săraci. Ei sunt cei mai asemănători cu Isus, născut sărac. Și în ei el vrea să fie onorat. În această noapte de iubire o unică teamă să ne asalteze: să iubim iubirea lui Dumnezeu, să-l rănim disprețuindu-i pe cei săraci cu indiferența noastră. Sunt predilecții lui Isus, care ne vor primi într-o zi în cer. O poetă a scris: „Cine nu a găsit cerul aici pe pământ nu-l va avea acolo sus” (E. Dickinson, Poems, P96-17). Să nu pierdem din vedere cerul, să ne îngrijim de Isus acum, mângâindu-l în cei nevoiași, pentru că s-a identificat în ei.

Să mai privim încă o dată la iesle și să vedem că Isus la naștere este înconjurat chiar de cei mici, de cei săraci. Sunt păstorii. Erau cei mai simpli și au fost cei mai aproape de Domnul. L-au găsit pentru că „trăiau pe câmp și păzeau turmele pe timpul nopții” (Lc 2,8). Stăteau acolo pentru a lucra, pentru că erau săraci și viața lor nu avea orare, ci depindea de turmă. Nu puteau trăi cum și unde voiau, ci se conformau pe baza exigențelor oilor de care aveau grijă. Și Isus se naște acolo, aproape de ei, aproape de cei uitați din periferii. Vine acolo unde demnitatea omului este pusă la încercare. Vine ca să înnobileze pe cei excluși și se revelează înainte de toate lor: nu personajelor culte și importante, ci oamenilor săraci care lucrau. Dumnezeu în această noapte vine să umple cu demnitate duritatea muncii. Ne amintește cât de important este a da demnitate omului cu locul de muncă, dar și de a dea demnitate muncii omului, pentru că omul este stăpân și nu sclav al muncii. În ziua vieții să repetăm: gata cu morți la locul de muncă! Și să ne angajăm pentru asta.

Să privim o ultimă dată la iesle, lărgind privirea până la marginile sale, unde se întrevăd magii, în pelerinaj pentru a-l adora pe Domnul. Să privim și să înțelegem că în jurul lui Isus totul se recompune în unitate: nu sunt numai cei din urmă, păstorii, ci și înțelepții și bogații, magii. La Betleem stau împreună săraci și bogați, cel care adoră precum magii și cel care lucrează precum păstorii. Totul se recompune atunci când în centru este Isus: nu ideile noastre despre Isus, ci el, Cel Viu. Așadar, iubiți frați și surori, să ne întoarcem la Betleem, să ne întoarcem la origini: la esențialitatea credinței, la prima iubire, la adorație și la caritate. Să-i privim pe magi care peregrinează și ca Biserică sinodală, pe cale, să mergem la Betleem, unde este Dumnezeu în om și omul în Dumnezeu; unde Domnul este pe primul loc și este adorat; unde cei din urmă ocupă locul cel mai apropiat de el; unde păstorii și magii stau împreună într-o fraternitate mai puternică decât orice clasificare. Dumnezeu să ne dea să fim o Biserică adoratoare, săracă, fraternă. Acest lucru este esențial. Să ne întoarcem la Betleem.

Ne va face bine să mergem acolo, docili față de Evanghelia de Crăciun, care prezintă Sfânta Familie, pe păstori și pe magi: toți oameni pe cale. Frați și surori, să pornim la drum, pentru că viața este un pelerinaj. Să ne ridicăm, să ne trezim pentru că în această noapte s-a aprins o lumină. Este o lumină blândă și ne amintește că în micimea noastră suntem fii iubiți, fii ai luminii (cf. 1Tes 5,5). Frați și surori, să ne bucurăm împreună, pentru că nimeni nu va stinge vreodată această lumină, lumina lui Isus, care din această noapte strălucește în lume.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.12.2021
Publicarea pe acest sit: 24.12.2021
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.