Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, 24 decembrie 2014
„Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare; peste cei care locuiau în ținutul umbrei morții a strălucit o lumină” (Isaia 9,1). „Le-a apărut un înger al Domnului și gloria Domnului i-a învăluit în lumină” (Luca 2,9). În acest fel ne prezintă Liturghia acestei nopți sfinte de Crăciun Nașterea Mântuitorului: ca lumină care pătrunde și risipește întunericul cel mai dens. Prezența Domnului în mijlocul poporului Său îndepărtează povara înfrângerii și amărăciunea robiei, și instaurează bucuria și veselia.
Am venit și noi, în această noapte binecuvântată, în casa lui Dumnezeu trecând prin întunericul care învăluie pământul, dar călăuziți de flacăra credinței care luminează pașii noștri și însuflețiți de speranța de a găsi „lumina mare”. Deschizând inimile noastre, avem și noi posibilitatea de a contempla minunea Copilului-soare care luminează orizontul strălucind din înălțime.
Originea întunericului care învăluie lumea se pierde în negura timpurilor. Ne gândim la momentul întunecos în care a fost comisă prima crimă a umanității, când mâna lui Cain, orbit de invidie, l-a lovit de moarte pe fratele său, Abel (cf. Geneza 4,8). La fel, trecerea veacurilor a fost pătată de violențe, războaie, ură, asuprire. Dar Dumnezeu, care și-a pus așteptările în omul făcut după chipul și asemănarea Sa, aștepta. El a așteptat atât de mult încât, probabil, la un moment dat, ar fi trebuit să renunțe. În schimb, nu putea să renunțe, nu putea să se tăgăduiască pe sine (cf. 2Timotei 2,13). De aceea El a continuat să aștepte cu răbdare în fața decăderii oamenilor și a popoarelor.
De-a lungul drumului istoriei, lumina care sfâșie întunericul ne revelează că Dumnezeu este Tată și că fidelitatea Sa răbdătoare este mai puternică decât întunericul și decât decăderea. În aceasta constă vestea din Noaptea Nașterii Domnului. Dumnezeu nu cunoaște pornirea mâniei și a nerăbdării, este mereu acolo, asemenea tatălui din parabola fiului risipitor, așteptând să întrezărească din depărtare întoarcerea fiului pierdut.
Profeția lui Isaia vestește răsăritul unei lumini imense care sfâșie întunericul. Această lumină se naște la Betleem și este primită de mâinile iubitoare ale Mariei, de afecțiunea lui Iosif, de uimirea păstorilor. Când îngerii au vestit păstorilor nașterea Răscumpărătorului, au făcut-o cu aceste cuvinte: „Acesta este semnul: veți găsi un copil înfășat și culcat în iesle” (Luca 2,12).
„Semnul” este smerenia lui Dumnezeu dusă până la capăt; este iubirea prin care, în noaptea aceea, El a luat asupra Sa slăbiciunea noastră, suferința noastră, necazurile noastre, dorințele noastre și limitele noastre. Mesajul pe care toți îl așteptau, cel pe care toți îl căutau în adâncul sufletului lor, nu era altul decât blândețea lui Dumnezeu: Dumnezeu care ne privește cu ochi plini de afecțiune, care acceptă mizeria noastră, Dumnezeu care iubește micimea noastră.
În această Noapte Sfântă, în timp ce-l contemplăm pe Pruncul Isus abia născut și așezat într-o iesle, suntem îndemnați la reflecție. Cum primim noi blândețea lui Dumnezeu? Mă las atins de El, mă las îmbrățișat, sau îl împiedic să se apropie? „Dar eu îl caut pe Domnul”, am putea replica. Cu toate acestea, lucrul cel mai important nu este a-l căuta, ci a lăsa ca El să fie cel care să mă găsească și să mă mângâie cu afecțiune. Aceasta este întrebarea pe care Pruncul ne-o adresează prin simpla Sa prezență: îi permit eu lui Dumnezeu să mă iubească?
Mai departe: avem curajul de a primi cu blândețe situațiile grele și problemele celor din jurul nostru, sau preferăm soluțiile impersonale, poate chiar eficiente, dar lipsite de căldura Evangheliei? Câtă nevoie are astăzi lumea de blândețe!
Răspunsul creștinului nu poate să fie diferit de cel pe care Dumnezeu îl dă la micimea noastră. Viața trebuie înfruntată cu bunătate, cu blândețe. Când ne dăm seama că Dumnezeu este îndrăgostit de micimea noastră, că El însuși se face mic pentru a ne întâlni mai bine, nu putem să nu-i deschidem inima noastră și să-l rugăm stăruitor: „Doamne, ajută-mă să fiu asemenea ție, dăruiește-mi harul blândeții în situațiile mai grele ale vieții, dăruiește-mi harul apropierii în fața oricărei necesități, al blândeții în orice conflict”.
Iubiți frați și surori, în această Noapte Sfântă să contemplăm Ieslea: aici „poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare” (Isaia 9,1). Au văzut-o oamenii simpli, dispuși să primească darul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, nu au văzut-o cei aroganți, cei mândri, cei care întocmesc legile după criteriile lor personale, cei care asumă atitudini de închidere. Să ne uităm la Iesle și să ne rugăm, cerându-i Fecioarei Mamă: „O, Marie, arată-ni-l nouă pe Isus!”