Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, 24 decembrie 2009
Dragi frați și surori!
„Un prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă” (Isaia 9,5). Ceea ce Isaia, privind de departe înspre viitor, a profețit consolând Israelul în mijlocul încercărilor și întunericului, este acum proclamat de păstorilor ca o realitate prezentă de un înger, din care ieșea o lumină: „Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Luca 2,11). Domnul este prezent. Din moment, Dumnezeu este cu adevărat „Dumnezeu cu noi”. Nu mai este Dumnezeul îndepărtat care poate fi oarecum perceput, de departe, în creație și în propria noastră conștiință. El a intrat în lume. Este aproape de noi. Cristos înviat le-a spus discipolilor Lui și nouă: „Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Matei 28,20). Pentru voi s-a născut Mânuitorul: prin intermediul Evangheliei și al celor care o proclamă, Dumnezeu ne amintește acum mesajul vestit de înger păstorilor. Este un mesaj care nu ne poate lăsa indiferenți. Dacă e adevărat, el schimbă totul. Dacă e adevărat, mă privește și pe mine. Asemenea păstorilor trebuie atunci să spun și eu: Să mergem, vreau să merg la Betleem să văd Cuvântul care s-a împlinit. Episodul cu păstorii este inclus în Evanghelie cu un scop. Ei ne arată modul corect de a răspunde mesajului pe care și noi l-am primit. Ce ne spun acești primi martori ai lui Dumnezeu întrupat?
Primul lucru care ni se spune despre păstori este că ei se aflau acolo pentru a veghea – au putut să audă mesajul tocmai pentru că erau treji. Și noi trebuie să fim treji, pentru ca să putem auzi mesajul. Trebuie să fim persoane cu adevărat vigilente. Ce înseamnă aceasta? Principala diferență între cineva care visează și cineva treaz este că visătorul se află într-o lume a sa. Eu-l lui este blocat în această lume de vis care este doar a lui, și nu se relaționează cu alții. A te trezi înseamnă a părăsi această lume privată a ta și a intra în realitatea comună, în adevărul care doar el poate să ne unească pe toți. Conflictul și lipsa reconcilierii în lume vin din faptul că suntem blocați în propriile interese și opinii, în propriile noastre lumi mici. Egoismul, atât individual cât și colectiv, ne face prizonierii propriilor interese și dorințe, ce stau împotriva adevărului și ne separă pe unii de alții. Treziți-vă, ne spune Evanghelia. Ieșiți afară pentru ca să intrați în marele adevăr comun, în comuniunea cu Dumnezeul Unic. A te trezi înseamnă deci a-ți dezvolta receptivitatea față de Dumnezeu: față de semnalele silențioase cu care alege El să ne călăuzească; față de numeroasele indicii ale prezenței Sale. Există persoane care se descriu ca fiind „afoni din punct de vedere religios”. Capacitatea de a-l percepe pe Dumnezeu pare un dar refuzat unora. Și într-adevăr, modul nostru de a gândi și acționa, mentalitatea lumii de astăzi, gama largă a experiențelor noastre reușesc să reducă receptivitatea noastră față de Dumnezeu, să ne facă „afoni” față de El. Și totuși, în fiecare suflet este prezentă, în mod ascuns sau deschis, așteptarea lui Dumnezeu, capacitatea de a-l întâlni. Pentru a ajunge la această stare de vigilență, această trezie față de ceea ce este esențial, trebuie să ne rugăm pentru noi și pentru ceilalți, pentru cei care par a fi „afoni” și în care totuși este vie dorința ca Dumnezeu să se manifeste. Marele teolog Origine spunea: dacă aș avea darul să văd ceea ce a văzut Paul, aș putea chiar acum (în timpul Liturghiei) să contemplu marea ceată a îngerilor (cf. in Lc 23,9). Într-adevăr, în Sfânta Liturghie suntem înconjurați de îngerii lui Dumnezeu și de sfinți. Domnul însuși este prezent în mijlocul nostru. Doamne, deschide-ne ochii inimilor noastre, pentru ca să devenim vigilenți și bine-văzători pentru ca astfel să te purtăm aproape și de alții!
Să revenim la Evanghelia Crăciunului. Ea ne spune că păstorii, după ce au ascultat mesajul îngerului, și-au spus unii altora: „‘Să mergem până la Betleem’ […] Au plecat, deci, în grabă” (Luca 2,15-16). „S-au grăbit”, ne spune literalmente textul grec. Ceea ce le-a fost vestit era atât de important că au trebuit să plece imediat. Într-adevăr, ceea ce li s-a spus era complet dincolo de obișnuit. Schimba lumea. Se năștea Mântuitorul. Mult așteptatul Fiu al lui David a venit în lume în orașul Său. Ce putea fi mai important? Fără îndoială erau mânați și de curiozitate, dar mai presus de toate de minunăția veștii pe care au primit-o tocmai ei, cei mici, cei aparent neimportanți. S-au grăbit, au mers imediat. În viața noastră de zi cu zi, lucrurile nu stau tot așa. Majoritatea oamenilor nu consideră prioritare lucrurile lui Dumnezeu. Ele nu ne împing să reacționăm imediat. Și tocmai de aceea, cei mai mulți dintre noi tindem să le amânăm. Mai întâi facem ceea ce ni se pare a fi mai urgent. În lista priorităților Dumnezeu se regăsește cel mai adesea pe ultimul loc. Acestea – ne gândim – pot fi făcute oricând. Evanghelia ne spune: Dumnezeu are prioritatea maximă. Dacă există ceva în viața noastră care merită atenție imediată, fără așteptare, atunci aceasta este doar cauza lui Dumnezeu. O învățătură din Regula Sfântului Benedict spune: „Nu puneți nimic înaintea lucrării lui Dumnezeu (adică înaintea oficiului divin)”. Pentru călugări Liturghia are prioritate maximă. Orice altceva vine după. În esență, însă, această frază se aplică fiecăruia. Dumnezeu este important, de departe realitatea cea mai importantă din viețile noastre. Tocmai despre această prioritate ne învață păstorii. De la ei trebuie să învățăm să nu ne lăsăm striviți de toate problemele urgente din viața cotidiană. De la ei trebuie să învățăm libertatea interioară de a pune pe plan secund celelalte sarcini – oricât de importante ar fi – pentru a înainta spre Dumnezeu, pentru a-l lăsa să intre în viața și în timpul nostru. Timpul dat lui Dumnezeu și, în numele Lui, semenilor noștri, nu este niciodată timp pierdut. Este timpul în care trăim cu adevărat, în care ne trăim cu adevărat umanitatea.
Unii comentatori observă faptul că păstorii, suflete simple, au fost primii care au venit la Isus la iesle și l-au întâlnit pe Răscumpărătorul lumii. Magii veniți din Orient, reprezentându-i pe cei cu rang și renume, au venit mult mai târziu. Comentatorii continuă: este un lucru evident. Păstorii, de fapt, locuiau aproape. Ei trebuiau doar „să meargă” (cf. Luca 2,15), să traverseze o distanță mică pentru a ajunge în apropiere. Magii, în schimb, locuiau departe. Ei au trebuit să parcurgă un drum lung și dificil pentru a putea ajunge la Betleem. Și au avut nevoie de călăuzire și îndrumare. Ei bine, chiar și astăzi există suflete simple și umile care locuiesc foarte aproape de Domnul. Ele sunt, să spunem așa, vecinii Săi și pot să meargă cu ușurință să îl vadă. Dar cei mai mulți dintre noi, oamenii moderni, locuim departe de Isus Cristos, de Cel care s-a întrupat, de Dumnezeu venit în mijlocul nostru. Trăim cu filosofii, afaceri și ocupații lumești care ne absorb în totalitate și ne țin la mare distanță de iesle. Dumnezeu trebuie în diferite moduri să ne împingă și să ne întindă iar și iar o mână, pentru ca să putem să găsim ieșirea din harababura gândurilor și activităților noastre, pentru a descoperi calea care conduce la El. Pentru toți există o cale. Pentru toți Domnul oferă semnale adaptate fiecăruia. El ne cheamă pe toți, pentru ca și noi să putem spune: Haideți, „să mergem” la Betleem – la Dumnezeu care a venit să ne întâlnească. Da, într-adevăr, Dumnezeu s-a pornit la drum spre noi. Noi singuri nu putem să ajungem până la El. Drumul depășește forțele noastre. Dar Dumnezeu s-a coborât. El vine să ne întâlnească. El a parcurs cea mai mare parte din drum. Acum ne invită: Veniți și vedeți cât de mult vă iubesc. Veniți și vedeți că sunt aici. Transeamus usque Bethleem, spune Biblia în latină. Să mergem acolo! Să ne depășim pe noi înșine! Să parcurgem drumul spre Dumnezeu în diverse moduri: pe calea interioară spre El, dar și pe căi foarte concrete – în liturgia Bisericii, în slujirea aproapelui, în care Cristos mă așteaptă.
Să ascultăm încă o dată Evanghelia. Păstorii își spun unul altuia motivul pentru care pornesc la drum: „Să vedem ce s-a întâmplat”. Literalmente, textul grec spune: „Să vedem acest Cuvânt care s-a întâmplat aici”. Da, aceasta este noutatea acestei nopți: Cuvântul poate fi văzut. Pentru că s-a făcut trup. Dumnezeu a cărui imagine nu poate fi făcută – deoarece orice imagine l-ar reduce, sau mai degrabă denatura – acest Dumnezeu a devenit vizibil în Cel care este adevărata Sa imagine, după cum spune Sfântul Paul (cf. 2Corinteni 4,4; Coloseni 1,15). În figura lui Isus Cristos, în toată viața și slujirea Sa, în moartea și învierea Sa, putem vedea Cuvântul lui Dumnezeu și astfel însuși misterul Dumnezeului celui viu. Așa este Dumnezeu. Îngerul le-a spus păstorilor: „Acesta este semnul: veți găsi un copil înfășat și culcat în iesle” (Luca 2,12; cf. 16). Semnul lui Dumnezeu, semnul care le este dat păstorilor și nouă, nu este un miracol uimitor. Semnul lui Dumnezeu este umilința Sa. Semnul lui Dumnezeu este faptul că El se face pe sine mic; devine un copil; ne lasă să îl atingem și ne cere să îl iubim. Cât ne-am dori noi, oamenii, un semn diferit, impunător, un semn inconfundabil al puterii lui Dumnezeu și al măreției Sale! Dar semnul Său ne invită la credință și iubire, și astfel dă speranță: așa este Dumnezeu. El are putere, El este însăși Bunătatea. Ne invită să devenim asemenea Lui. Da, într-adevăr, noi devenim asemenea lui Dumnezeu dacă ne lăsăm modelați de acest semn; dacă învățăm umilința și astfel adevărata măreție; dacă renunțăm la violență și ne folosim doar de armele adevărului și iubirii. Origene, preluând cuvintele lui Ioan Botezătorul, a văzut exprimată esența păgânismului în simbolul pietrelor: păgânismul este lipsa sensibilității, înseamnă o inimă de piatră, incapabilă să iubească și să perceapă iubirea lui Dumnezeu. Origene spune despre păgâni: „Lipsiți de sentimente și de rațiune, ei sunt transformați în pietre și lemne” (in Lc 22,9). Cristos însă dorește să ne dea o inimă de carne. Când îl vedem pe El, Dumnezeu care a devenit copil, inimile noastre se deschid. În Liturghia din Noaptea Sfântă, Dumnezeu vine la noi ca om, pentru ca noi să putem să devenim cu adevărat umani. Să îl ascultăm încă o dată pe Origene: „Într-adevăr, ce câștig ar fi pentru tine faptul că Cristos s-a întrupat odinioară, dacă nu ajunge până în inima ta? Să ne rugăm ca El să vină în noi în fiecare zi, pentru ca să putem spune: trăiesc, dar nu mai sunt eu cel ce trăiesc, ci Cristos trăiește în mine (Galateni 2,20)” (in Lc 22,3).
Da, pentru aceasta dorim să ne rugăm în această Noapte Sfântă. Doamne Isuse Cristoase, Tu care te-ai născut în Betleem, vino la noi! Intră în mine, în inima mea. Transformă-mă. Înnoiește-mă. Fă ca eu și noi toți din piatră și din lemn să devenim persoane vii, în care iubirea Ta este prezentă, și lumea să fie transformată. Amin.