Predica Papei la Liturghia din Miercurea Cenuşii

Predica Papei Francisc
la Liturghia din Miercurea Cenușii
miercuri, 26 februarie 2020

Începem Postul Mare primind cenușa: „Amintește-ți că pământ ești și în pământ te vei întoarce” (cf. Gen 3,19). Praful de pe cap ne readuce la pământ, ne amintește că venim din pământ și că în pământ ne vom întoarce. Adică suntem slabi, fragili, muritori. În cursul secolelor și al mileniilor suntem în trecere, în fața imensității galaxiilor și a spațiului suntem minusculi. Suntem praf în univers. Dar suntem praful iubit de Dumnezeu. Domnului i-a plăcut să adune praful nostru în mâini și să sufle asupra sa suflul său de viață (cf. Gen 2,7). Astfel suntem praf prețios, destinat să trăim pentru totdeauna. Suntem pământul asupra căruia Dumnezeu a revărsat cerul său, praful care conține visele sale. Suntem speranța lui Dumnezeu, comoara sa, gloria sa.

Cenușa ne amintește astfel parcursul existenței noastre: de la praf la viață. Suntem praf, pământ, lut, dar dacă ne lăsăm plăsmuiți de mâinile lui Dumnezeu devenim o minunăție. Și totuși adesea, mai ales în dificultăți și în singurătate, vedem numai praful nostru! Însă Domnul ne încurajează: puținul care suntem are o valoare infinită în ochii săi. Curaj, suntem născuți pentru a fi iubiți, suntem născuți pentru a fi copii ai lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori, la începutul Postului Mare să ne dăm seama de asta. Pentru că Postul Mare nu este timpul pentru a revărsa asupra oamenilor moralisme inutile, ci pentru a recunoaște că cenușile noastre mizerabile sunt iubite de Dumnezeu. Este timp de har, pentru a primi privirea de iubire a lui Dumnezeu asupra noastră și, priviți astfel, să ne schimbăm viața. Suntem în lume pentru a merge de la cenușă la viață. așadar, să nu pulverizăm speranța, să nu incinerăm visul pe care Dumnezeu îl are cu privire la noi. Să nu cedăm în fața resemnării. Și tu spui: „Cum pot să am încredere? Lumea merge rău, frica se răspândește, există atâta răutate și societatea se descreștinează…”. Dar nu crezi că Dumnezeu poate să transforme praful nostru în glorie?

Cenușa pe care o primim pe cap zdruncină gândurile pe care le avem în cap. Ne amintește că noi, fii ai lui Dumnezeu, nu putem trăi pentru a urmări praful care dispare. O întrebare poate să coboare de la cap la inimă: „Eu, pentru ce anume trăiesc?”. Dacă trăiesc pentru lucrurile din lume care trec, mă întorc la praf, reneg ceea ce Dumnezeu a făcut în mine. Dacă trăiesc numai pentru a duce acasă un pic de bani și a mă distra, pentru a căuta un pic de prestigiu, a face un pic de carieră, trăiesc din praf. Dacă judec rău viața numai pentru că sunt ținut în considerație suficientă sau nu primesc de la alții ceea ce eu cred că merit, încă rămân privind praful.

Nu suntem în lume pentru aceasta. Valorăm mult mai mult, trăim pentru mult mai mult: pentru a realiza visul lui Dumnezeu, pentru a iubi. Cenușa se pune pe capetele noastre pentru ca în inimi să se aprindă focul iubirii. Pentru ca să fim cetățeni ai cerului și iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele este pașaportul pentru cer, este pașaportul nostru. Bunurile pământești pe care le avem nu ne vor folosi, sunt praf care dispare, însă iubirea pe care o dăruim – în familie, la locul de muncă, în Biserică, în lume – ne va mântui, va rămâne pentru totdeauna.

Cenușa pe care o primim ne amintește un al doilea parcurs, cel contrar, cel care merge de la viață la praf. Privim în jurul nostru și vedem prafuri de moarte. Vieți reduse la cenușă. Dărâmături, distrugere, război. Vieți de nevinovați mici neprimiți, vieți de săraci refuzați, vieți de bătrâni rebutați. Continuăm să ne distrugem, să ne întoarcem în praf. Și cât praf există în relațiile noastre! Să privim în casa noastră, în familii: câte certuri, câtă incapacitate de a dezamorsa conflictele, câtă trudă de a cere scuze, de a ierta, de a reîncepe, în timp ce cu atâta ușurință reclamăm spațiile noastre și drepturile noastre! Există atâta praf care murdărește iubirea și urâțește viața. Și în Biserică, sălașul lui Dumnezeu, am lăsat să se depoziteze atâta praf, praful mondenității.

Și să ne privim înăuntru, în inimă: de câte ori înăbușim focul lui Dumnezeu cu cenușa ipocriziei! Ipocrizia: este murdăria pe care Isus ne cere astăzi în Evanghelie s-o înlăturăm. De fapt, Domnul nu spune numai să facem fapte de caritate, de a ne ruga și de a posti, ci să facem toate acestea fără prefăcătorii, fără duplicități, fără ipocrizie (cf. Mt 6,2.5.16). În schimb, de câte ori facem ceva numai pentru a fi aprobați, pentru revenirea imaginii noastre, pentru egoul nostru! De câte ori ne proclamăm creștini și în inimă cedăm fără probleme în fața patimilor care ne fac sclavi! De câte ori predicăm un lucru și facem alt lucru! De câte ori ne arătăm buni în afară și păstrăm supărări înăuntru! Câtă duplicitate avem în inimă… Este praf care murdărește, cenușă care înăbușă focul iubirii.

Avem nevoie de curățenie de praful care s-a depozitat pe inimă. Ce-i de făcut? Ne ajută chemarea insistentă a sfântului Paul în a doua lectură: „Lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu!”. Paul nu cere asta, imploră asta: „Vă rugăm pentru Cristos: lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu” (2Cor 5,20). Noi am fi spus: „Împăcați-vă cu Dumnezeu!”. În schimb nu, folosește pasivul: lăsați-vă împăcați. Pentru că sfințenia nu este activitate a noastră, este har! Pentru că singuri nu suntem capabili să eliminăm praful care ne murdărește inima. Pentru că numai Isus, care cunoaște și iubește inima noastră, poate s-o vindece. Postul Mare este timp de vindecare.

Așadar ce-i de făcut? În drumul spre Paști putem să facem două treceri: prima, de la praf la viață, de la umanitatea noastră fragilă la umanitatea lui Isus, care ne vindecă. Putem să ne punem în fața Răstignitului, să stăm acolo, să privim și să repetăm: „Isuse, tu mă iubești, transformă-mă… Isuse, tu mă iubești, transformă-mă…”. Și după ce am primit iubirea sa, după ce am plâns în fața acestei iubiri, a doua trecere, pentru a nu recădea de la viață la praf. Se merge la primirea iertării lui Dumnezeu, la Spovadă, pentru că acolo focul iubirii lui Dumnezeu consumă cenușa păcatului. Îmbrățișarea Tatălui la Spovadă ne reînnoiește înăuntru, ne curăță inima. Să ne lăsăm împăcați pentru a trăi ca fii iubiți, ca păcătoși iertați, ca bolnavi vindecați, ca niște călători însoțiți. Să ne lăsăm iubiți pentru a iubi. Să ne lăsăm ridicați, pentru a merge spre țintă, Paștele. Vom avea bucurie de a descoperi că Dumnezeu ne învie din cenușa noastră.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 26.02.2020
Publicarea pe acest sit: 27.02.2020
Etichete: ,

Lasă un răspuns