Predica Papei la Liturghia de înmormântare a Papei emerit Benedict al XVI-lea

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia de înmormântare pentru
Suveranul Pontif Emerit Benedict al XVI-lea

Vatican, 5 ianuarie 2023

„Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu” (Lc 23,46). Sunt ultimele cuvinte pe care Domnul le-a rostit pe cruce; ultima sa suflare – am putea spune -, capabilă să confirme ceea ce a caracterizat toată viața sa: o continuă încredințare în mâinile Tatălui său. Mâini de iertare și de compasiune, de vindecare și de milostivire, mâini de ungere și binecuvântare, care l-au determinat să se încredințeze și în mâinile fraților săi. Domnul, deschis la istoriile pe care le întâlnea de-a lungul drumului, s-a lăsat cizelat de voința lui Dumnezeu, luând pe umeri toate consecințele și dificultățile Evangheliei ajungând să vadă mâinile sale rănite din iubire: „Privește mâinile mele”, i-a spus lui Toma (In 20,27), și o spune fiecăruia dintre noi: „Privește mâinile mele”. Mâini rănite care merg în întâmpinare și nu încetează să se ofere, pentru ca să cunoaștem iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi și să credem în ea (cf. 1In 4,16) [Cf. Benedict al XVI-lea, Enciclica Deus caritas est, 1].

„Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu” este invitația și programul de viață care inspiră și vrea să modeleze ca un olar (cf. Is 29,16) inima păstorului, până acolo încât să palpite în ea aceleași sentimente ale lui Cristos Isus (cf. Fil 2,5). Dăruire recunoscătoare de slujire a Domnului și a poporului său care se naște din faptul de a fi primit un dar totalmente gratuit: „Tu îmi aparții… tu le aparții”, șoptește Domnul; „tu ești sub protecția mâinilor mele, sub protecția inimii mele. Rămâi în palmele mâinilor mele și dă-mi mâinile tale” [Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia Crismei, 13 aprilie 2006]. Este condescendența lui Dumnezeu și apropierea sa capabilă să se pună în mâinile fragile ale discipolilor săi pentru a hrăni poporul său și a spune cu El: luați și mâncați, luați și beți, acesta este trupul meu, trup care se oferă pentru voi (cf. Lc 22,19). Synkatabasis totală a lui Dumnezeu.

Dăruire care se roagă, care se plăsmuiește și se perfecționează în tăcere între răscrucile și contradicțiile pe care păstorul trebuie să le înfrunte (cf. 1Pt 1,6-7) și invitația încrezătoare de a paște turma (cf. In 21,17). Ca și Învățătorul, poartă pe umeri oboseala mijlocirii și epuizarea ungerii pentru poporul său, în special acolo unde bunătatea trebuie să lupte și frații văd amenințată demnitatea lor (cf. Evr 5,7-9). În această întâlnire de mijlocire Domnul generează blândețea capabilă să înțeleagă, să primească, să spere și să parieze dincolo de neînțelegerile pe care acest lucru le poate provoca. Rodnicie invizibilă și insesizabilă, care se naște din faptul de a ști în ce mâini s-a pus încrederea (cf. 2Tim 1,12). Încredere care se roagă și adoratoare, capabilă să interpreteze acțiunile păstorului să adapteze inima sa și deciziile sale la timpii lui Dumnezeu (cf. In 21,18): „A paște înseamnă a iubi și a iubi înseamnă și a fi gata să sufere. A iubi înseamnă: a da oilor adevăratul bine, hrana adevărului lui Dumnezeu, a cuvântului lui Dumnezeu, hrana prezenței sale” [Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia de început al pontificatului, 24 aprilie 2005].

Precum și dăruire susținută de mângâierea Duhului, care mereu îl precede în misiune: în căutarea pasionată de a comunica frumusețea și bucuria Evangheliei (cf. Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 57), în mărturia rodnică a celor care, ca și Maria, rămân în multe moduri la picioarele crucii, în acea pace dureroasă dar robustă care nu agresează nici nu subjugă; și în speranța încăpățânată dar răbdătoare că Domnul va împlini promisiunea sa, așa cum a promis părinților noștri și urmașilor săi pentru totdeauna (cf. Lc 1,54-55).

Și noi, legați trainic de ultimele cuvinte ale Domnului și de mărturia care a marcat viața sa, vrem, ca o comunitate eclezială, să mergem pe urmele sale și să-l încredințăm pe fratele nostru în mâinile Tatălui: fie ca aceste mâini de milostivire să afle candela sa aprinsă cu uleiul Evangheliei, pe care el a răspândit-o și a mărturisit-o în timpul vieții sale (cf. Mt 25,6-7).

Sfântul Grigore cel Mare, la sfârșitul Regulii pastorale, invita și îndemna un prieten să-i ofere această companie spirituală: „În mijlocul furtunilor din viața mea, să mă întărească încrederea că tu mă vei ține la suprafață pe masa rugăciunilor tale și că, dacă greutatea păcatelor mele mă doboară și mă umilește, tu îmi vei da ajutorul meritelor tale pentru a mă ridica”. Este conștiința păstorului care nu poate purta singur ceea ce, în realitate, n-ar putea susține niciodată singur și, de aceea, știe să se abandoneze rugăciunii și îngrijirii poporului care i-a fost încredințat [Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia de început al pontificatului, 24 aprilie 2005]. Este poporul credincios al lui Dumnezeu care, reunit, însoțește și încredințează viața celui care a fost păstorul său. Ca femeile din Evanghelie la mormânt, suntem aici cu parfumul recunoștinței și unguentul speranței pentru a-i demonstra, încă o dată, iubirea care nu se pierde; vrem să facem asta cu aceeași ungere, înțelepciune, delicatețe și dăruire pe care el a știut s-o dăruiască în cursul anilor. Vrem să spunem împreună: „Tată, în mâinile tale încredințăm sufletul său”.

Benedict, prieten fidel al Mirelui, fie ca bucuria ta să fie perfectă și a auzi definitiv și pentru totdeauna glasul său!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.01.2023
Publicarea pe acest sit: 05.01.2023
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.