Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia cu tinerii participanți la a XX-a Zi Mondială a Tineretului
Marienfeld, Köln, duminică, 21 august 2005
Dragi tineri!
În fața Sfintei Ostii, în care Isus s-a făcut pentru noi pâine, care din interior ne susține și ne hrănește viețile (cf. Ioan 6,35), am început ieri seară pelerinajul nostru interior de adorație. În Euharistie, adorația trebuie să devină uniune. La celebrarea euharistică, ne găsim în acea „oră” a lui Isus, de care vorbește Evanghelia lui Ioan. Prin Euharistie, această „oră” a lui Isus devine ora noastră, prezența Sa în mijlocul nostru. Împreună cu discipolii, El a celebrat Paștele lui Israel, amintirea acțiunii eliberatoare a lui Dumnezeu, care a scos din sclavie pe Israel. Isus urmează ritualurile lui Israel. Recită asupra pâinii rugăciunea de laudă și de binecuvântare. Apoi însă are loc ceva nou. El îi mulțumește lui Dumnezeu nu doar pentru marile lucrări din trecut; îi mulțumește pentru propria sa slăvire, care se va realiza prin Cruce și Înviere, vorbindu-le discipolilor în cuvinte ce rezumă Legea și Profeții: „Acesta este trupul meu, jertfit pentru voi. Acest potir este Noul Legământ al Sângelui meu.” El împarte apoi pâinea și potirul, și le cere să repete cuvintele și gesturile Sale din acel moment, în amintirea Sa.
Ce se întâmplă? Cum poate Isus să împartă Trupul său și Sângele Său? Prefăcând pâinea în Trupul său și vinul în Sângele său, El își anticipă moartea, o acceptă în inima sa și o transformă într-un gest de iubire. Ceea ce din exterior este violență brutală, din interior devine un act al unei iubiri care se dăruiește total. Aceasta este transformarea substanțială care s-a realizat în Cenacol și care a fost destinată pentru a genera un proces de transformare ce conduce în final la transformarea lumii, până acolo încât Dumnezeu să fie totul în toate (cf. 1 Corinteni 15,28). Dintotdeauna, toți oamenii au așteptat într-un oarecare mod în inimile lor o schimbare, o transformare a lumii. Acum acesta este actul central de transformare, singurul care poate să reînnoiască cu adevărat lumea: violența este transformată în iubire, și astfel moartea este transformată în viață. Deoarece acest gest preface moartea în iubire, moartea în sine este învinsă din interior, învierea este deja prezentă în ea. Moartea este, să spunem așa, rănită mortal, pentru ca să nu mai poată să aibă ultimul cuvânt. Aceasta este, ca să ne folosim de o imagine binecunoscută astăzi, fisiunea nucleară ce are loc în străfundul ființei umane – victoria iubirii asupra urii, victoria iubirii asupra morții. Doar această explozie interioară a binelui care învinge răul poate să declanșeze seria de transformări care apoi să schimbe încetul cu încetul lumea. Toate celelalte schimbări rămân superficiale și nu mântuiesc. De aceea vorbim de răscumpărare: ceea ce la nivel intim trebuia să se întâmple, s-a întâmplat, iar noi putem să intrăm în acest dinamism. Isus poate să împartă Trupul său, pentru că El se dă cu adevărat pe sine.
Această primă transformare fundamentală a violenței în iubire, a morții în viață, atrage după ea alte transformări. Pâinea și vinul devin Trupul și Sângele său. Însă transformarea nu trebuie să se oprească în acest punct, ci dimpotrivă de aici trebuie să înceapă cu adevărat. Trupul și Sângele lui Cristos ne sunt date ca noi înșine să ne transformăm la rândul nostru. Noi înșine trebuie să devenim Trupul lui Cristos, de același sânge cu El. Cu toții mâncăm aceeași pâine, iar aceasta înseamnă că noi devenim una. Adorația, am mai spus-o, devine uniune. Dumnezeu nu se mai află doar în fața noastră, ca unul care este total Altcineva. Este înăuntrul nostru și noi suntem în El. Dinamica sa ne pătrunde și din noi caută să se răspândească în alții, să se extindă în întreaga lume, pentru ca iubirea Sa să devină cu adevărat măsura dominantă a lumii. Doresc să ilustrez acest nou pas care ni se cere la Ultima Cină, prin diferitele nuanțe ale cuvântului „adorație” în greacă și în latină. Cuvântul grec este proskynesis. El se referă la gestul supunerii, al recunoașterii lui Dumnezeu ca fiind adevărata noastră măsură, a cărui normă acceptăm să o urmăm. Înseamnă că libertatea nu este doar a ne bucura de viață, în totală autonomie, ci a ne orienta după măsura adevărului și a binelui, pentru a deveni astfel noi înșine adevărați și buni. Acest gest este necesar chiar dacă dorința noastră de libertate ne împinge la început să ne opunem acestei perspective. O putem accepta pe deplin atunci când facem al doilea pas pe care Ultima Cină ni-l propune. Cuvântul latinesc pentru adorație este ad-oratio – contact gură la gură, sărut, îmbrățișare și deci în fond iubire. Supunerea devine uniune, pentru că Cel căruia ne supunem este Iubire. Astfel supunerea primește sens, pentru că nu ne impune nimic din exterior, ci ne eliberează în conformitate cu adevărul intim al ființei noastre.
Să ne întoarcem din nou la Ultima Cină. Noutatea care apare constă în noua profunzime a străvechii rugăciuni de binecuvântare a lui Israel, care din acel moment devine cuvântul prefacerii, permițându-ne să participăm la „ora” lui Cristos. Isus nu ne-a dat sarcina de a repeta cina pascală care, oricum, fiind o aniversare, nu se poate repeta după bunul plac. El ne-a cerut să intrăm în „ora” sa. Intrăm în ea prin puterea sacră a cuvintelor prefacerii – o transformare care se realizează prin rugăciunea de laudă, care ne pune în continuitate cu Israel și cu întreaga istorie a mântuirii, și în același timp ne dă noutatea spre care tinde acea rugăciune prin natura sa intimă. Această rugăciune – numită de Biserică „rugăciunea euharistică” – realizează Euharistia. Este cuvântul puterii, care transformă roadele pământului într-un mod cu totul nou în darul de sine al lui Dumnezeu și ne atrage în acest proces de transformare. De aceea numim acest eveniment „Euharistie”, care este traducerea cuvântului ebraic beracha – mulțumită, laudă, binecuvântare, și astfel transformare pornind de la Domnul: prezența „orei” Sale. Ora lui Isus este ora în care învinge iubirea. Cu alte cuvinte: Dumnezeu este cel care a învins, deoarece El este Iubirea. Ora lui Isus vrea să devină ora noastră și va deveni dacă noi, prin celebrarea Euharistică, ne lăsăm atrași în acest proces de transformare pe care Domnul intenționează să îl realizeze. Euharistia trebuie să devină centrul vieții noastre. Nu este nici pozitivism și nici dorință de putere atunci când Biserica spune că Euharistia este parte esențială a duminicii. În dimineața Paștelui, mai întâi femeile și apoi discipolii au avut harul de a-l vedea pe Domnul. De atunci ei au știut că prima zi a săptămânii, duminica, trebuie să fie ziua Lui, a lui Cristos. Ziua de început a Creației a devenit ziua în care Creația a fost reînnoită. Creația și răscumpărarea merg împreună. De aceea este atât de importantă duminica. Este bine că și astăzi, în multe culturi, duminica este o zi liberă, și, împreună cu sâmbăta, constituie „sfârșitul de săptămână” liber. Dar acest timp liber rămâne gol dacă este fără Dumnezeu. Dragi prieteni! Uneori, la prima vedere, ar putea părea incomodă includerea în programul de duminică a Liturghiei. Dar cu puțin efort veți constata că tocmai aceasta dă un centru corespunzător timpului liber. Nu vă lăsați convinși să nu participați la Euharistia duminicală, și ajutați-i și pe alții să o descopere. Aceasta pentru că din Euharistie țâșnește bucuria de care avem atâta nevoie, și trebuie să învățăm să o înțelegem tot mai profund, trebuie să învățăm să o iubim. Să ne angajăm în acest sens – va merita efortul! Să descoperim bogăția interioară a liturgiei Bisericii și adevărata ei măreție: nu celebrăm noi pentru noi, ci însuși Dumnezeul cel viu pregătește pentru noi o sărbătoare. Cu iubirea pentru Euharistie, veți redescoperi și Sacramentul Reconcilierii, prin care bunătatea milostivă a lui Dumnezeu ne permite mereu un nou început pentru viața noastră.
Cine l-a descoperit pe Cristos trebuie să îi conducă pe alții la El. O mare bucurie nu poate fi păstrată pentru sine. Trebuie să o transmitem mai departe. În multe părți ale lumii există astăzi o stranie uitare a lui Dumnezeu. Se pare că toate ar merge la fel și fără El. Dar în același timp există și un sentiment de frustrare, de nemulțumire legat de toți și toate. Și se ajunge la a exclama: „Nu se poate ca aceasta să fie viața!” Cu adevărat nu. Și astfel, împreună cu uitarea lui Dumnezeu, există un fel de nouă explozie a religiei. Nu doresc să discreditez toate manifestările acestui fenomen. Poate exista chiar și bucuria sinceră a descoperirii. Și totuși, ca să spunem adevărul, religia devine aproape un produs de consum. Oamenii aleg ceea ce le place, și există unii care știu să scoată profit din aceasta. Însă religia construită în stilul „fă tu singur” în final nu ne ajută. Este comodă, dar în momentele de criză rămânem singuri. Ajutați-i pe oameni să descopere adevărata stea care ne indică drumul: Isus Cristos! Să căutăm noi înșine să îl cunoaștem tot mai bine pentru a putea în mod convingător să îi conducem și pe alții la El. De aceea este atât de importantă iubirea pentru Sfânta Scriptură și, în consecință, cunoașterea credinței Bisericii care ne deschide sensul Scripturii. Duhul Sfânt este cel care călăuzește Biserica în creșterea credinței ei, și a făcut-o și o face să intre tot mai adânc în profunzimea adevărului (cf. Ioan 16,13). Papa Ioan Paul al II-lea ne-a dat o operă minunată, în care credința secolelor este explicată sintetic: Catehismul Bisericii Catolice. Eu însumi am prezentat recent Compendiumul acestui Catehism, elaborat la cererea defunctului Papă. Sunt două cărți fundamentale pe care doresc să vi le recomand tuturor.
Desigur, cărțile singure nu ajung. Formați comunități bazate pe credință! În ultimele decenii s-au născut mișcări și comunități în care forța Evangheliei este simțită cu tărie. Căutați comuniunea de credință ca tovarăși de drum care împreună continuă să meargă pe drumul marelui pelerinaj arătat pentru prima oară de Magii din Răsărit. Spontaneitatea noilor comunități este importantă, dar este de asemenea importantă păstrarea comuniunii cu Papa și cu Episcopii. Ei ne garantează că nu căutăm drumuri private, ci trăim în acea mare familie a lui Dumnezeu pe care Domnul a fondat-o cu cei doisprezece Apostoli.
Încă o dată trebuie să mă întorc la Euharistie: „Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulți, suntem un singur trup” (1 Corinteni 10,17). Prin aceasta dorește să spună: deoarece îl primim pe același Domn și El ne strânge la un loc și ne atrage în El, și noi între noi suntem una. Acest lucru trebuie să se vadă în viețile noastre. Trebuie să se arate în capacitatea de a ierta. Trebuie să se manifeste în sensibilitatea față de nevoile celorlalți. Trebuie să se manifeste în disponibilitatea de a împărtăși. Trebuie să se manifeste în angajamentul față de semeni, atât cei care sunt aproape cât și cei care sunt departe din punct de vedere fizic, pe care tot apropiați trebuie să îi considerăm. Astăzi există numeroase forme de voluntariat, modele de slujire reciprocă, de care societatea noastră are urgentă nevoie. Nu trebuie, de exemplu, să îi abandonăm pe bătrâni în singurătatea lor, nu trebuie să trecem pe lângă persoanele care suferă. Dacă gândim și trăim în virtutea comuniunii cu Cristos, atunci ni se deschid ochii. Atunci nu ne vom mai mulțumi să trăim preocupați doar de noi înșine, ci vom vedea unde și cum este nevoie de noi. Trăind și acționând astfel, vom înțelege repede că este mult mai frumos să fim utili și să stăm la dispoziția celorlalți, decât să ne preocupăm doar de confortul care ne este oferit. Știu că voi, ca tineri, aspirați la lucruri mari, că doriți să vă implicați în construirea unei lumi mai bune. Demonstrați acest lucru oamenilor, demonstrați-l lumii, care așteaptă tocmai această mărturie din partea discipolilor lui Isus Cristos și care, mai ales prin intermediul iubirii voastre, va putea descoperi steaua pe care noi o urmăm.
Să mergem înainte cu Cristos și să ne trăim viețile ca adevărați adoratori ai lui Dumnezeu! Amin.