Predica Papei la Liturghia cu patru canonizări

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia cu patru canonizări din Piața San Pietro,
duminică, 15 octombrie 2006

Dragi frați și surori!

Patru noi Sfinți sunt propuși astăzi spre venerație Bisericii Universale: Rafael Guizar y Valencia, Filip Smaldone, Roza Venerini și Teodora Guérin. Numele lor vor fi amintite pentru totdeauna. Prin contrast, gândul ne fuge imediat la „tânărul bogat” despre care vorbește Evanghelia abia proclamată. Acest tânăr a rămas anonim: dacă ar fi răspuns pozitiv invitației lui Isus, ar fi devenit ucenic al Său și probabil evangheliștii i-ar fi notat numele. Din acest fapt se întrevede imediat tema liturgiei Cuvântului din această duminică: dacă își găsește siguranța în bogățiile acestei lumi, omul nu ajunge la sensul deplin al vieții și la bucuria adevărată; dacă, în schimb, încrezându-se în cuvântul lui Dumnezeu, renunță la sine însuși și la bunurile sale pentru Împărăția cerurilor, aparent pierde mult, dar în realitate câștigă totul. Sfântul este tocmai acel bărbat, acea femeie care, răspunzând cu bucurie și generozitate chemării lui Cristos, lasă orice lucru pentru a-l urma pe El. Asemenea lui Petru și celorlalți Apostoli, precum Tereza a lui Isus pe care o comemorăm astăzi, și precum nenumărați alți prieteni ai lui Dumnezeu, și noii Sfinți au parcurs acest exigent dar împlinitor itinerar evanghelic și au primit „însutit” încă din viața pământească, împreună cu încercări și persecuții, și apoi viața veșnică.

Isus poate deci garanta cu adevărat o existență fericită și viața veșnică, dar pe o cale diferită de cea pe care și-o imagina tânărul bogat: adică nu printr-o faptă bună, printr-o prestație legală, ci alegând Împărăția lui Dumnezeu ca pe o „perlă prețioasă” pentru care merită să vinzi tot ceea ce ai (cf Matei 13,45-46). Tânărul bogat nu reușește să facă acest pas. Cu toate că a fost scrutat de privirea plină de iubire a lui Isus (cf Marcu 10,21), inima lui nu a reușit să se despartă de multele bunuri pe care le avea. Iată, deci, învățătura pentru ucenici: „Cât de greu va fi pentru cei care au bogății să intre în împărăția lui Dumnezeu!” (Marcu 10,23). Bogățiile pământești ocupă și preocupă mintea și inima. Isus nu spune că sunt rele, ci că îndepărtează de Dumnezeu dacă nu sunt, să spunem așa, „investite” pentru Împărăția cerurilor, adică cheltuite pentru a veni în ajutorul celui care este în sărăcie.

Înțelegerea acestui lucru este rod al acelei înțelepciuni despre care vorbește prima Lectură. Ea – ni s-a spus – este mai prețioasă decât argintul și decât aurul, mai mult, decât frumusețea, sănătatea și decât lumina însăși, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată” (Înțelepciune 7,10). Evident, această înțelepciune nu poate fi redusă doar la dimensiunea intelectuală. Este mult mai mult: este „Înțelepciunea inimii”, cum o numește Psalmul 89. Este un dar care vine de sus (cf Iacob 3,17), de la Dumnezeu, și se obține prin rugăciune (cf Înțelepciune 7,7). De fapt, ea nu a rămas departe de om, a venit aproape de inima lui (cf Deuteronom 30,14) luând forma legii Primului Legământ încheiat între Dumnezeu și Israel prin Moise. Decalogul conține Înțelepciunea lui Dumnezeu. De aceea Isus afirmă în Evanghelie că pentru „a intra în viață” este necesară păzirea poruncilor (cf Marcu 10,19). Este necesar, dar nu de ajuns! În fapt, după cum spune Sfântul Paul, mântuirea nu vine din lege, ci din Har. Iar Sfântul Ioan amintește că legea a dat-o Moise, în timp ce Harul și Adevărul au venit prin Isus Cristos (cf Ioan 1,17). Pentru a ajunge la mântuire este nevoie deci de deschiderea în credință față de harul lui Cristos, care însă, celui căruia i se adresează, îi pune o condiție exigentă: „Vino și urmează-mă” (Marcu 10,21). Sfinții au avut umilința și curajul de a-i răspunde „da”, și au renunțat la tot pentru a fi prieteni ai Săi. Așa au făcut cei patru noi Sfinți, pe care astăzi îi venerăm în mod deosebit. În ei găsim actualizată experiența lui Petru: „Iată, noi am lăsat toate și te-am urmat” (Marcu 10,28). Singura lor comoară este în cer: Dumnezeu.

Evanghelia pe care am ascultat-o ne ajută să înțelegem figura Sfântului Rafael Guizar y Valencia, Episcop de Veracruz, din iubita națiune mexicană, ca exemplu al acelora care au lăsat tot pentru „a-l urma pe Isus”. Acest Sfânt a fost fidel cuvântului divin „viu și plin de putere” care pătrunde în străfundul spiritului. Imitându-l pe Isus Cristos sărac, s-a liberat de bunurile sale și nu a acceptat niciodată daruri de la cei puternici, sau le dădea, la rândul său, mai departe. De aceea a primit „de o sută de ori mai mult” și a putut astfel să ajute săracii, chiar și în mijlocul „persecuțiilor” fără întrerupere. Caritatea sa trăită în grad eroic a făcut să i se spună „Episcopul săracilor”. În slujirea sa preoțească și episcopală, a fost un neobosit predicator de misiuni populare, modul cel mai potrivit atunci pentru a predica evanghelia la popor, folosind „Catehismul doctrinei creștine” compus de el. Formarea preoților fiind una dintre prioritățile sale, a reconstruit seminarul pe care îl considera „pupila ochilor săi”, și pentru aceasta obișnuia să exclame: „Unui Episcop îi poate lipsi mitra, toiagul pastoral și chiar Catedrala, dar nu îi poate lipsi niciodată seminarul, deoarece de seminar depinde viitorul Diecezei sale”. Cu acest simț profund de paternitate sacerdotală a înfruntat noi persecuții și a suferit chiar exilul, garantând însă mereu pregătirea seminariștilor. Fie ca exemplul Sfântului Rafael Guizar y Valencia să fie o rechemare a confraților Episcopi și preoți pentru ca în programele pastorale să considere ca fundamental, pe lângă spiritul de sărăcie și de evanghelizare, și promovarea vocațiilor sacerdotale și călugărești, și formarea lor după inima lui Cristos.

Sfântul Filip Smaldone, fiu al Italiei Meridionale, a știut să cultive în viața sa cele mai bune virtuți ale ținutului său. Preot cu o inimă mare, nutrită prin rugăciune constantă și adorație euharistică, a fost mai presus de toate martor și servitor al carității, pe care o manifesta în mod eminent în slujirea săracilor, în mod special a surdomuților, cărora li s-a dedicat total. Opera pe care a început-o continuă grație Congregației Surorilor Saleziene ale Sfintelor Inimi întemeiată de el, și care s-a răspândit în diferite părți ale Italiei și ale lumii. În surdomuți, Sfântul Filip Smaldone vedea reflectată imaginea lui Isus, și obișnuia să repete că, așa cum se prosternează înaintea Preasfântului Sacrament, la fel trebuie să îngenunchem în fața unui surdomut. Desprindem din exemplul său invitația la a considera mereu indisolubile iubirea pentru Euharistia și iubirea pentru aproapele. Mai mult, adevărata capacitate de a iubi frații ne poate veni numai din întâlnirea cu Domnul în Sacramentul Euharistiei.

Sfânta Roza Venerini este un alt exemplu de ucenică fidelă a lui Cristos, gata să abandoneze totul pentru a împlini voința lui Dumnezeu. Îi plăcea să repete: „Eu mă găsesc atât de pironită în voința divină, încă nu mă interesează nici moarte, nici viață (Biografia Andreucci, pg. 515). De aici, din abandonarea în Dumnezeu, decurgea activitatea clarvăzătoare pe care o desfășura cu curaj în favoarea elevării spirituale și emancipării adevărate a tinerelor femei din timpul său. Sfânta Roza nu se mulțumea să ofere fetelor o instrucțiune adecvată, dar se preocupa și să le asigure o formare completă, prin referințe temeinice la învățătura doctrinară a Bisericii. Același stil al ei apostolic continuă să caracterizeze și astăzi viața Congregației Maestrelor Pie Venerini, întemeiată de ea. Și cât de actual și important este și pentru societatea de azi serviciul pe care ele îl desfășoară în domeniul școlii și mai ales al formării femeii!

„Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci… apoi vino și urmează-mă”. Aceste cuvinte au inspirat nenumărați creștini în decursul istoriei să-l urmeze pe Cristos într-o viață de sărăcie radicală, încrezându-se în Providența Divină. Între acești generoși ucenici ai lui Cristos a fost o tânără femeie franceză, care a răspuns fără rezerve la chemarea divinului Învățător. Maica Teodora Guérin a intrat în Congregația Surorilor Providenței în 1823 și s-a dedicat serviciului învățământului în școli. Apoi, în 1839, a fost chemată de superioarele sale să se transfere în Statele Unite pentru a deveni superioară a unei noi comunități în Indiana. După lunga călătorie pe uscat și pe mare, grupul de șase surori a ajuns la Saint Mary of the Woods (Sfânta Maria a Pădurilor). Acolo, ele au întemeiat o simplă capelă, simplă cabană de lemn în inima pădurii. Au îngenuncheat înaintea Preasfântului Sacrament și au mulțumit, cerând ca Dumnezeu să călăuzească noua fundație. Cu mare încredere în Divina Providență, Maica Teodora a depășit multe dificultăți și a perseverat în munca pe care Domnul le-a cerut să o desfășoare. În momentul morții sale, în 1856, surorile conduceau diferite școli și orfelinate în statul Indiana. Așa cum ea însăși spunea: „Cât bine a fost făcut de Surorile Sfintei Maria a Pădurilor! Mai mult bine vor fi capabile să facă, dacă vor rămâne fidele vocației lor sfinte!” Maica Teodora Guérin este o frumoasă figură spirituală și un model de viață creștină. Ea a fost disponibilă pentru misiunile pe care Biserica i le-a cerut, și găsea forța și îndrăzneala pentru a le realiza în Euharistie, în rugăciune și într-o încredere nemărginită în Providența divină. Forța ei lăuntrică o îndemna la o atenție deosebită față de săraci și în special față de copii.

Dragi frați și surori, să mulțumim Domnului pentru darul sfințeniei, care astăzi strălucește în Biserică cu o splendoare unică. Isus ne invită și pe noi, la fel ca pe acești Sfinți, să îl urmăm pentru a moșteni viața veșnică. Mărturia lor exemplară să lumineze și să încurajeze în special tinerii, să suscite în poporul creștin bărbați și femei precum Sfântul Rafael Guizar y Valencia, Sfântul Filip Smaldone, Sfânta Roza Venerini și Sfânta Teodora Guérin, gata să abandoneze tot pentru Împărăția lui Dumnezeu; dispuși să-și însușească logica darului și a slujirii, singura care salvează lumea. Amin.