Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia cu comunitățile indigene din Chiapas
Centrul sportiv municipal, San Cristóbal de Las Casas
luni, 15 februarie 2016
„Li smantal Kajvaltike toj lek – Legea Domnului este desăvârșită, înviorează sufletul” (Ps 19/18,8): așa începea Psalmul pe care l-am ascultat. Legea Domnului este desăvârșită; și psalmistul își propune să enumere tot ceea ce produce această lege în cel care o ascultă și o urmează: înviorează sufletul, îl face înțelept pe cel neștiutor, înveselește inima, este lumină pentru a lumina drumul (cf. Ps 19/18,8-9).
Aceasta este legea pe care poporul lui Israel a primit-o prin mâna lui Moise, o lege care va ajuta poporul lui Dumnezeu să trăiască în libertatea la care a fost chemat. Lege care cerea să fie lumină pentru pașii lor și să însoțească peregrinarea poporului său. Un popor care a experimentat sclavia și despotismul faraonului, care a experimentat suferința și maltratările, până când Dumnezeu a spus: „ajunge!”, până când Dumnezeu a spus: „gata!”. Am văzut chinul, am auzit strigătul, am cunoscut angoasa lui (cf. Ex 3,9). Și acolo se manifestă fața Dumnezeului nostru, fața Tatălui care suferă în fața durerii, a maltratării, a nedreptății în viața fiilor săi și Cuvântul său, legea sa devenea simbol de libertate, simbol de bucurie, de înțelepciune și de lumină. Experiență, realitate care are ecou în acea expresie care se naște din înțelepciunea crescută în aceste ținuturi încă din timpuri îndepărtate și care așa afirmă în Popol Vuh: „Zorii au ajuns deasupra triburilor reunite. Fața pământului a fost imediat vindecată de soare” (33). Zorii au ajuns pentru popoarele care de mai multe ori au mers în diferitele întunecimi ale istoriei.
În această expresie există o dorință de a trăi în libertate, o dorință care are gustul țării promise, unde oprimarea, maltratarea și degradarea să nu fie monedă obișnuită. În inima omului și în amintirea multora dintre popoarele noastre este înscrisă dorința după un pământ, după un timp în care disprețul să fie depășit de fraternitate, nedreptatea să fie învinsă de solidaritate și violența să fie ștearsă de pace.
Tatăl nostru nu numai că împărtășește această dorință: El însuși a trezit-o și o trezește dăruindu-ni-l pe Fiul său Isus Cristos. În El găsim solidaritatea Tatălui care merge alături de noi. În El vedem cu acea lege desăvârșită ia trup, ia față, ia istoria pentru a însoți și a susține poporul său; se face Cale, se face Adevăr, se face Viață pentru ca întunericul să nu aibă ultimul cuvânt și zorile să nu înceteze să vină asupra vieții fiilor săi.
În multe moduri și în multe forma s-a voit să se reducă la tăcere și să se șteargă această dorință, în multe moduri au încercat să ne anestezieze sufletul, în multe forme au pretinsă să trimită în letargie și să adoarmă viața copiilor și tinerilor noștri cu insinuarea că nimic nu se poate schimb sau că sunt vise imposibile. În fața acestor forme, și creația știe să-și ridice glasul: „Această soră protestează pentru răul pe care i-l provocăm, din cauza folosirii iresponsabile și a abuzului bunurilor pe care Dumnezeu le-a pus în ea. Am crescut crezând că eram proprietarii și dominatorii săi, autorizați să o prădăm. Violența care există în inima umană rănită de păcat se manifestă și în simptomele de boală pe care le simțim în sol, în apă, în aer și în ființele vii. Pentru aceasta, printre săracii cei mai abandonați și maltratați este pământul nostru asuprit și devastat, care «geme și îndură durerile nașterii» (Rom 8,22)” (Enciclica Laudato si’, 2).
Provocarea ambientală pe care o trăim și rădăcinile sale umane ne ating pe toți (cf. ibid., 4) și ne interpelează. Nu mai putem să ne prefacem că nu este nimic în fața uneia dintre cele mai mari crize ambientale din istorie.
În aceasta voi aveți multe să ne învățați, să învățați omenirea. Popoarele voastre, așa cum au recunoscut Episcopii din America Latină, știu să se relaționeze armonios cu natura, pe care o respectă ca „izvor de hrană, casă comună și altar al împărtășirii umane” (Documentul de la Aparecida, 472).
Totuși, de multe ori, în mod sistematic și structural, popoarele voastre au fost neînțelese și excluse din societate. Unii au considerat inferioare valorile lor, cultura lor, tradițiile lor. Alții, vrăjiți de putere, de bani și de legile pieței, le-au despuiat de pământurile lor sau au realizat opere care le poluau. Ce tristețe! Cât de bine ne-ar face nouă tuturor să facem o examinare a conștiinței și să învățăm să spunem: iertare! Iertare, fraților! Lumea de astăzi, despuiată de cultura rebutului, are nevoie de voi!
Tinerii de astăzi, expuși la o cultură care încearcă să suprime toate bogățiile, caracteristicile și diversitățile culturale urmărind o lume omogenă, au nevoie – acești tineri – ca să nu se piardă înțelepciunea bătrânilor lor!
Lumea de astăzi, cuprinsă de pragmatism, are nevoie să reînvețe valoarea gratuității!
Celebrăm certitudinea că „Creatorul nu ne abandonează, nu dă niciodată înapoi în proiectul său de iubire, nu se căiește că ne-a creat” (Enciclica Laudato si’, 13). Celebrăm că Isus Cristos continuă să moară și să învie în fiecare gest pe care-l facem față de cel mai mic dintre frații noștri.
Să ne încurajăm ca să continuăm să fim martori ai Pătimirii sale, ai Învierii sale întrupând Li smantal Kajvaltike toj lek – „legea Domnului care este desăvârșită și înviorează sufletul”.