Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia cu Comisia Biblică Pontificală
Capela Paulină, 15 aprilie 2010
Iubiți frați și surori,
Nu am găsit timpul pentru a pregăti o predică adevărată. Aș dori numai să vă invit pe fiecare la meditație personală propunând și subliniind câteva fraze din Liturghia de astăzi, care se oferă dialogului rugător dintre noi și Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul, fraza pe care aș dori să o propun meditației comune este această mare afirmație a sfântului Petru: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5,29). Sfântul Petru stă în fața instituției supreme religioase, de care mod normal ar trebui să se asculte, dar Dumnezeu stă deasupra acestei instituții și Dumnezeu i-a dat o altă „poruncă”: trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu este libertatea, ascultarea de Dumnezeu îi dă libertatea de a se opune instituției.
Și aici exegeții atrag atenția noastră asupra faptului că răspunsul sfântului Petru dat Sinedriului este aproape până la ad verbum identic cu răspunsul lui Socrate la judecata tribunalului din Atena. Tribunalul îi oferă libertatea, cu condiția însă ca să nu mai continue a-l căuta pe Dumnezeu. Dar a-l căuta pe Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu este pentru el un mandat superior, vine de la Dumnezeu însuși. Și o libertate cumpărată cu renunțarea la drumul către Dumnezeu nu ar mai fi libertate. Deci trebuie să ascultăm nu de acești judecători – nu trebuie să ne cumpărăm propria viață pierzându-ne pe noi înșine – ci trebuie să ascultăm de Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu are întâietate.
Aici este important să subliniem că este vorba de ascultare și că tocmai ascultarea dă libertatea. Vremurile moderne au vorbit de eliberarea omului, de autonomia sa deplină, deci și de eliberarea de ascultarea de Dumnezeu. Nu ar mai trebui să existe ascultare, omul este liber, autonom: nimic altceva. Dar această autonomie este o minciună: o minciună ontologică, pentru că omul nu există de la sine însuși și pentru sine însuși, și este și o minciună politică și practică, pentru că colaborarea, împărtășirea libertății este necesară. Și dacă Dumnezeu nu există, dacă Dumnezeu nu este o instanță accesibilă omului, rămâne ca și supremă instanță numai consensul majorității. În consecință, consensul majorității devine ultimul cuvânt de care trebuie să ascultăm. Și acest consens – o știm din istoria secolului trecut – poate să fie și un „consens în rău”.
Astfel vedem că așa-numita autonomie nu eliberează cu adevărat omul. Ascultarea față de Dumnezeu este libertatea, pentru că este adevărul, este instanța care se pune înaintea tuturor instanțelor umane. În istoria omenirii, aceste cuvinte ale lui Petru și ale lui Socrate sunt adevăratul far al eliberării omului, care știe să îl vadă pe Dumnezeu și, în numele lui Dumnezeu, poate și trebuie să asculte nu atât de oameni, cât de El și să se elibereze, astfel, de pozitivismul ascultării umane. Dictaturile au fost întotdeauna împotriva acestei ascultări față de Dumnezeu. Dictatura nazistă, ca și cea marxistă, nu poate să accepte un Dumnezeu care să fie deasupra puterii ideologice; și libertatea martirilor, care îl recunosc pe Dumnezeu, tocmai în ascultarea față de puterea divină, este întotdeauna actul de eliberare prin care ajunge la noi libertatea lui Hristos.
Astăzi, mulțumim lui Dumnezeu, noi nu trăim sub dictaturi, dar există forme subtile de dictatură: un conformism care devine obligatoriu, a gândi așa cum gândesc toți, a acționa așa cum acționează toți, și subtilele agresiuni împotriva Bisericii, sau chiar și acelea mai puțin subtile, demonstrează cum acest conformism poate să fie o adevărată dictatură. Pentru noi este valabil acest lucru: trebuie să ascultăm mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni. Dar aceasta presupune că îl cunoaștem cu adevărat pe Dumnezeu și dorim cu adevărat să ascultăm de El. Dumnezeu nu este un pretext pentru propria voință, ci este în mod real El cel care ne cheamă și ne invită, dacă este necesar, chiar și la martiriu. De aceea, confruntați cu acest cuvânt care începe o nouă istorie de libertate în lume, să ne rugăm mai ales ca să îl cunoaștem pe Dumnezeu, să îl cunoaștem cu smerenie și cu adevărat pe Dumnezeu și, cunoscându-l, să învățăm adevărata ascultare care este fundamentul libertății omenești.
Să alegem un al doilea cuvânt din prima lectură: sfântul Petru spune că Dumnezeu l-a înălțat pe Hristos la dreapta Sa ca și cap și mântuitor (cf. v. 31). Cap este traducerea termenului grec archegos, care implică o viziune mult mai dinamică: archegos este cel care arată calea, care precede, este o mișcare, o mișcare în sus. Dumnezeu l-a înălțat la dreapta Sa – deci a vorbi despre Hristos ca și archegos vrea să spună că Hristos merge înaintea noastră, ne precede, ne arată calea. Și a fi în comuniune cu Hristos înseamnă a fi pe drum, a urca cu Hristos, a-l urma pe Hristos, înseamnă această urcare în sus, a-l urma pe archegos, cel care a trecut deja, care ne precede și ne arată calea.
Aici, în mod evident, este important să ni se spună unde ajunge Hristos și unde trebuie să ajungem și noi: hypsosen – în sus – a sui la dreapta Tatălui. Urmarea lui Hristos nu este numai imitarea virtuților Sale, nu este numai a trăi în această lume, atât cât ne este posibil, asemenea lui Hristos, după cuvântul Său, ci este un drum care are o țintă. Și ținta este dreapta Tatălui. Este acest drum al lui Isus, această urmare a lui Isus care se termină la dreapta Tatălui. Orizontului unei astfel de urmări îi aparține întreg drumul lui Isus, chiar ajungerea la dreapta Tatălui.
În acest sens ținta acestui drum este viața veșnică la dreapta Tatălui în comuniune cu Hristos. Nouă astăzi ne este deseori puțin teamă de a vorbi despre viața veșnică. Vorbim de lucrurile care sunt utile pentru lume, arătăm că creștinismul ajută și la îmbunătățirea lumii, dar nu îndrăznim să spunem că ținta sa este viața veșnică și că de la o astfel de țintă vin apoi criteriile vieții. Trebuie să înțelegem din nou că creștinismul rămâne un „fragment” dacă nu ne gândim la această țintă, la faptul că dorim să îl urmăm pe archegos la înălțimea lui Dumnezeu, la gloria Fiului care ne face fii în Fiul și trebuie din nou să recunoaștem că numai în marea perspectivă a vieții veșnice creștinismul își revelează întreg sensul său. Trebuie să avem curajul, bucuria, marea speranță că viața veșnică există, este adevărata viață și din această viață adevărată vine lumina care luminează și această lume.
Dacă se poate spune că, chiar lăsând la o parte viața veșnică, Cerul promis, este mai bine a trăi după criteriile creștine, pentru că a trăi după adevăr și iubire, chiar dacă sub atâtea persecuții, este în sine un bine și este mai bine decât tot restul. Tocmai această voință de a trăi după adevăr și după iubire trebuie să deschidă către întreaga amploare a proiectului lui Dumnezeu cu noi, la curajul de a avea deja bucuria în așteptarea vieții veșnice, la a urca urmându-l pe archegos-ul nostru. Și Soter este Salvatorul, care ne salvează de la ignoranță, referitor la lucrurile ultime. Salvatorul ne salvează de solitudine, de un gol care rămâne în viață fără veșnicie, ne salvează dându-ne dragostea în deplinătatea ei. El este ghidul. Hristos, archegos-ul, ne salvează dându-ne lumina, dându-ne adevărul, dându-ne dragostea lui Dumnezeu.
Să ne oprim apoi asupra încă unui verset: Hristos, Salvatorul, i-a dat lui Israel convertirea și iertarea păcatelor (v. 31) – în textul grec termenul este metanoia – a dat penitența și iertarea păcatelor. Aceasta este pentru mine o observație foarte importantă: penitența este un har. Există o tendință în exegeză care spune: Isus în Galilea ar fi anunțat un har fără nici o condiție, în mod absolut necondiționat, deci și fără penitență, har ca atare, fără precondiții omenești. Dar aceasta este o falsă interpretare a harului. Penitența este un har; este un har că noi recunoaștem păcatul nostru, este un har că cunoaștem că avem nevoie de o reînnoire, de o schimbare, de o transformare a ființei noastre. Penitența, a putea face penitență, este darul harului. Și trebuie să spun că noi creștinii, chiar în ultimul timp, am evitat deseori cuvântul penitență, ne părea prea dur. Acum, sub atacurile lumii care ne vorbește de păcatele noastre, vedem că a putea face penitență este un har. Și vedem că este necesar să facem penitență, adică să recunoaștem ceea ce este greșit în viața noastră, să ne deschidem iertării, să ne pregătim de iertare, să ne lăsăm transformați. Durerea penitenței, adică a purificării, a transformării, această durere este un har, pentru că este o reînnoire, este opera milostivirii divine. Și astfel aceste două lucruri pe care le spune sfântul Petru – penitență și iertare – corespund începutului predicării lui Isus: metanoeite, adică convertiți-vă (cf. Marcu 1,15). Acesta este deci punctul fundamental: metanoia nu este un lucru privat, care ar putea fi înlocuit de har, ci metanoia este sosirea harului care ne transformă.
Și în sfârșit un cuvânt despre Evanghelie, unde ni se spune că cel ce crede va avea viața veșnică (cf. Ioan 3,36). În credință, în acest „a se transforma” pe care penitența îl dăruiește, în această convertire, pe această nouă cale a trăirii, ajungem la viață, la viața adevărată. Și aici îmi vin în minte alte două texte. În „Rugăciunea preoțească”, Domnul spune: „Aceasta este viața, să te cunoască pe Tine și pe cel trimis de Tine” (cf. Ioan 17,3). A cunoaște esențialul, a cunoaște Persoana decisivă, a cunoaște pe Dumnezeu și pe Trimisul său este viața, viață și cunoaștere, cunoașterea realităților care sunt viața. Iar celălalt text este răspunsul dat de Domnul Saduceilor referitor la Înviere, unde, din cărțile lui Moise, Domnul demonstrează faptul Învierii spunând: Dumnezeu este Dumnezeul lui Avram, al lui Isaac, al lui Iacob (cf. Matei 22,31-32; Marcu: 12,26-27; Luca 20,37-38). Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morților. Dacă Dumnezeu este Dumnezeul acestora, sunt vii. Cine este scris în numele lui Dumnezeu participă la viața lui Dumnezeu, trăiește. Și astfel a crede este a fi înscriși în numele lui Dumnezeu. Și astfel suntem vii. Cine aparține numelui lui Dumnezeu nu este un mort, aparține Dumnezeului celui viu. În acest sens ar trebui să înțelegem dinamismul credinței, care este o înscriere a numelui nostru în numele lui Dumnezeu și astfel o intrare în viață.
Să îl rugăm pe Domnul pentru ca aceasta să se întâmple și cu adevărat, cu viața noastră, să-l cunoaștem pe Dumnezeu, pentru ca numele nostru să intre în numele lui Dumnezeu și existența noastră să devină adevărata viață: viața veșnică, dragoste și adevăr.