Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia de canonizare a Fericiților Titus Brandsma;
Lazăr, numit Devasahayam; César de Bus; Luigi Maria Palazzolo;
Giustino Maria Russolillo; Charles de Foucauld; Maria Rivier;
Maria Francesca a lui Isus Rubatto; Maria a lui Isus Santocanale;
Maria Domenica Mantovani
Piața San Pietro, 15 mai 2022
Am ascultat câteva cuvinte pe care Isus le încredințează discipolilor săi înainte de a trece din această lume la Tatăl, cuvinte care spun ce înseamnă a fi creștini: „Așa cum eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unii pe alții” (In 13,34). Acesta este testamentul pe care Cristos ni l-a lăsat, criteriul fundamental pentru a discerne dacă suntem sau nu cu adevărat discipolii săi: porunca iubirii. Să ne oprim asupra a două elemente esențiale ale acestei porunci: iubirea lui Isus față de noi – așa cum eu v-am iubit pe voi – și iubirea pe care El ne cere s-o trăim – așa să vă iubiți unii pe alții.
Înainte de toate așa cum eu v-am iubit pe voi. Cum ne-a iubit Isus? Până la sfârșit, până la dăruirea totală de sine. Impresionează să vedem că rostește aceste cuvinte într-o noapte întunecată, în timp ce climatul care se respiră în cenacol este încărcat de emoție și îngrijorare: emoție pentru că Învățătorul urmează să-și ia rămas bun de la discipolii săi, îngrijorare pentru că anunță că tocmai unul dintre ei îl va trăda. Ne putem imagina câtă durere purta Isus în suflet, ce întuneric se aduna asupra inimii apostolilor și câtă amărăciune văzându-l pe Iuda care, după ce a primit îmbucătura întinsă de Învățătorul pentru el, ieșea din cameră pentru a intra în noaptea trădării. Și, chiar în ora trădării, Isus confirmă iubirea față de ai săi. Pentru că în întuneric și în furtunile vieții acesta este esențialul: Dumnezeu ne iubește.
Fraților, surorilor, această veste să fie centrală în mărturisirea și în exprimările credinței noastre: „nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit” (1In 4,10). Să nu uităm asta niciodată. În centru nu sunt bravura noastră, meritele noastre, ci iubirea necondiționată și gratuită a lui Dumnezeu, pe care n-am meritat-o. La începutul momentului de a fi creștini nu sunt doctrinele și operele, ci uimirea de a descoperi că suntem iubiți, mai înainte de orice răspuns al nostru. În timp ce lumea vrea adesea să ne convingă că avem valoare numai dacă producem rezultate, Evanghelia ne amintește adevărul vieții: suntem iubiți. Și aceasta este valoarea noastră: suntem iubiți. Așa a scris un maestru spiritual din timpul nostru: „mai înainte ca orice ființă umană să ne vadă, am fost văzuți de ochii iubitori ai lui Dumnezeu. Mai înainte ca vreunul să ne audă plângând sau răzând, am fost ascultați de Dumnezeul nostru care este în întregime urechi pentru noi. Mai înainte ca în această lume cineva să ne vorbească, glasul iubirii veșnice deja ne vorbea” (H. Nouwen, Sentirsi amati, Brescia 1997, 50). El ne-a iubit cel dintâi, El ne-a așteptat. El ne iubește, El continuă să ne iubească. Și aceasta este identitatea noastră: iubiți de Dumnezeu. Aceasta este forța noastră: iubiți de Dumnezeu.
Acest adevăr ne cere o convertire cu privire la ideea pe care adesea o avem despre sfințenie. Uneori, insistând prea mult asupra efortului nostru de a face fapte bune, am generat un ideal de sfințenie prea mult întemeiat pe noi, pe eroismul personal, pe capacitatea de renunțare, pe jertfirea pentru a cuceri un premiu. Este o viziune adesea prea pelagiană despre viață, despre sfințenie. Așa am făcut din sfințenie o țintă greu de atins, am despărțit-o de viața de toate zilele în loc s-o căutăm și s-o îmbrățișăm în cotidianitate, în praful străzii, în chinurile vieții concrete și, cum spunea sfânta Tereza de Avila surorilor sale, „printre oalele din bucătărie”. A fi discipoli ai lui Isus și a merge pe calea sfințeniei înseamnă înainte de toate a ne transfigura de puterea iubirii lui Dumnezeu. Să nu uităm primatul lui Dumnezeu asupra eu-lui, al Duhului asupra trupului, al harului asupra faptelor. Uneori noi dăm mai multă greutate, mai multă importanță eu-lui, trupului și faptelor. Nu: primatul lui Dumnezeu asupra eu-lui, primatul Duhului asupra trupului, primatul harului asupra faptelor.
Iubirea pe care o primim de la Domnul este forța care transformă viața noastră: ne dilată inima și ne predispune să iubim. Pentru aceasta Isus spune – iată al doilea aspect – „Așa cum eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unii pe alții”. Acest așa nu este numai o invitație de a imita iubirea lui Isus; înseamnă că putem iubi numai pentru că El ne-a iubit, pentru că dăruiește inimilor noastre pe însuși Duhul său, Duhul sfințeniei, iubire care ne vindecă și ne transformă. Pentru asta putem face alegeri și putem face gesturi de iubire în orice situație și cu fiecare frate și soră pe care-i întâlnim, pentru că suntem iubiți și avem forța de a iubi. Așa cum eu sunt iubit, eu pot să iubesc. Mereu, iubirea pe care eu o fac este unită cu aceea a lui Isus față de mine: „Așa cum”. Așa cum El m-a iubit, tot așa eu pot să iubesc. Este așa de simplă viața creștină, este așa de simplă! Noi o facem mai complicată, cu atâtea lucruri, dar este așa de simplă.
Și, în concret, ce înseamnă a trăi această iubire? Înainte de a ne lăsa această poruncă, Isus a spălat picioarele discipolilor; după ce a rostit-o, s-a încredințat pe lemnul crucii. A iubi înseamnă asta: a sluji și a da viața. A sluji, adică a nu pune mai înainte propriile interese; a ne dezintoxica de otrăvurile avidității și competiției; a combate cancerul indiferenței și molia autoreferențialității, a împărtăși carismele și darurile pe care Dumnezeu ni le-a dăruit. În concret, a ne întreba „ce fac eu pentru ceilalți?”. Asta înseamnă a iubi și a trăi lucrurile de fiecare zi în duh de slujire, cu iubire și fără gălăgie, fără a revendica nimic.
Și apoi a da viața, care nu este numai a oferi ceva, ca de exemplu câteva bunuri proprii pentru alții, ci a ne dărui pentru noi înșine. Mie îmi place să întreb persoanele care îmi cer sfat: „Spune-mi, tu dai de pomană?” – „Da, părinte, eu dau de pomană săracilor” – „Și când tu dai pomana, atingi mâna persoanei, sau arunci pomana și faci așa pentru a te curăța?. Și se înroșesc: „Nu, eu nu ating”: „Când tu dai pomana, privești în ochi persoana pe care o ajuți, sau privești în altă parte?” – „Eu nu privesc”. A atinge și a privi, a atinge și a privi trupul lui Cristos care suferă în frații noștri și în surorile noastre. Este foarte important acest lucru. A da viața înseamnă asta. Sfințenia nu este făcută din puține gesturi eroice, ci din multă iubire zilnică. Ești o consacrată sau un consacrat? – există mulți, astăzi, aici –. Fii sfânt trăind cu bucurie dăruirea ta. Ești căsătorit sau căsătorită? Fii sfânt și sfântă iubind și îngrijindu-te de soțul tău sau de soția ta, așa cum a făcut Cristos cu Biserica sa. Ești un muncitor, o femeie muncitoare? Fii sfânt îndeplinind cu onestitate și competență munca ta în slujba fraților și luptând pentru dreptatea colegilor tăi, pentru ca să nu rămână fără loc de muncă, pentru ca să aibă mereu salariul just. Ești părinte sau bunică sau bunic? Fii sfânt învățând cu răbdare pe copii să-l urmeze pe Isus. Spune-mi, ai autoritate? – și aici sunt mulți oameni care au autoritate –. Vă întreb: ai autoritate? Fii sfânt luptând în favoarea binelui comun și renunțând la interesele tale personale (cf. Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 14). Aceasta este calea sfințeniei, așa de simplă! A-l privi mereu pe Isus în ceilalți.
A sluji Evanghelia și pe frați, a oferi propria viață fără recompensă – acesta este un secret: a oferi fără recompensă –, fără a căuta nicio glorie lumească: la asta suntem chemați și noi. Însoțitorii noștri de călătorie, canonizați astăzi, au trăit astfel sfințenia: îmbrățișând cu entuziasm vocația lor – de preot, unii, de consacrată, altele, de laic – s-au dedicat pentru Evanghelie, au descoperit o bucurie care nu are comparații și au devenit reflexii luminoase ale Domnului în istorie. Acesta este un sfânt sau o sfântă: o reflexie luminoasă a Domnului în istorie. Să încercăm și noi: nu este închisă calea sfințenie, este universală, este o chemare pentru noi toți, începe cu Botezul, nu este închisă. Să încercăm și noi, pentru că fiecare dintre noi este chemat la sfințenie, la o sfințenie unică și irepetabilă. Sfințenia este mereu originală, așa cum spunea fericitul Carlo Acutis: nu există sfințenie de fotocopie, sfințenia este originală, este a mea, a ta, a fiecăruia dintre noi. Este unică și irepetabilă. Da, Domnul are un proiect de iubire pentru fiecare, are un vis pentru viața ta, pentru viața mea, pentru viața fiecăruia dintre noi. Ce vreți să vă spun? Duceți-l înainte cu bucurie. Mulțumesc.
Documente pe teme asemănătoare: