Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată în parohia Sf. Ana
Vatican, duminică, 17 martie 2013
Este frumos lucrul acesta: mai întâi, Isus singur pe munte, rugându-se. Se ruga singur (cf. Ioan 8,1). După aceea, a mers din nou în Templu și tot poporul mergea la El (cf. v. 2). Isus în mijlocul poporului. Și apoi, la sfârșit, l-au lăsat singur cu femeia (cf. v. 9). Acea singurătate a lui Isus! Dar este o singurătate rodnică: aceea a rugăciunii cu Tatăl și aceea, atât de frumoasă, care este tocmai mesajul de astăzi al Bisericii, aceea a milostivirii Lui față de această femeie.
Există diferențe în rândul poporului. Tot poporul mergea la El; El s-a așezat și a început să îi învețe: vedem poporul care dorea să audă cuvintele lui Isus, poporul cu inimă deschisă, care avea nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu. Erau apoi alții, care nu auzeau nimic, nu puteau să audă; și sunt aceia care au mers cu acea femeie: Ascultă, Învățătorule, aceasta este așa și pe dincolo… Trebuie să facem ceea ce Moise ne-a poruncit să facem cu aceste femei (cf. v. 4-5).
Cred că și noi suntem un astfel de popor care, pe de o parte, dorim să îl auzim pe Isus, dar pe de altă parte, uneori, ne place să îi dojenim aspru pe ceilalți, să îi condamnăm pe ceilalți. Și mesajul lui Isus este acesta: milostivirea. Pentru mine, o spun cu umilință, este mesajul cel mai puternic al Domnului: milostivirea. Însă El însuși a spus-o: Eu nu am venit pentru cei drepți; drepții se îndreptățesc singuri. O, Doamne Sfinte, fă Tu aceasta dacă poți, eu nu pot să o fac! Dar ei cred că pot să facă aceasta. Eu am venit pentru cei păcătoși (cf. Marcu 2,17).
Gândiți-vă la discuția care a urmat după chemarea lui Matei: Dar acesta merge cu păcătoșii! (cf. Marcu 2,16). Și El a venit pentru noi, atunci când noi recunoaștem că suntem păcătoși. Dar dacă noi suntem ca fariseul acela, care spune în fața altarului: Îți mulțumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca toți ceilalți oameni, și nici măcar ca acela care este la ușă, ca vameșul acela (cf. Luca 18,11-12), atunci nu cunoaștem inima Domnului și nu vom avea niciodată bucuria de a simți această milostivire! Nu este ușor să ne încredințăm milostivirii lui Dumnezeu, pentru că acesta este un abis incomprehensibil. Dar trebuie să o facem!
“Oh, părinte, dacă dumneavoastră ați cunoaște viața mea, nu mi-ați vorbi așa!” “De ce? Ce ai făcut?” “Oh, am făcut niște grozăvii!” “Nici o problemă! Du-te la Isus: Lui îi place dacă îi povestești aceste lucruri!” El iartă; El are capacitatea specială de a ierta. Iartă, te sărută, te îmbrățișează și îți spune doar: “Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuiești” (Ioan 8,11). Îți dă doar acest sfat. După o lună, suntem în aceeași situație… Să ne întoarcem la Domnul! Domnul nu încetează niciodată să ierte: niciodată! Noi suntem cei care încetăm să îi cerem iertare. Să cerem harul de a nu înceta să cerem iertare, pentru că El niciodată nu încetează să ierte. Să cerem acest har.